EUGEN IONESCU – 26 noiembrie 1909, Slatina – 28 martie 1994, Paris

Eugen Ionescu, scriitor de origine română, și-a început cariera literară în țară, dar a fost acceptat și asimilat de cultura franceză, după stabilirea acestuia la Paris. Chiar dacă nu a pătruns „prin corul elogiilor, ci prin rumoarea luptei”, cum se pronunța Bernstein Elvin, într-un studiu din 1968, Eugen Ionescu s-a impus în literatura lumii prin teatrul absurdului. Piesele lui neagă orice convenție. Absurditatea situațiilor și dialogurilor din creațiile dramatice ale acestuia urmărește să exprime caracterul absurd al existenței în condițiile imposibilității de comunicare între oameni.

La 26 noiembrie 1909 se năștea la Slatina Eugen, fiul lui Eugen Ionescu, avocat, și al doamnei Marie-Therese (n. Ipcar), de cetățenie franceză. La vârsta de 4 ani, copilul și-a însoțit familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. Eugen și sora sa au simțit drama familiei destrămate. După divorțul părinților, copiii au rămas în custodia tatălui și au venit în România. În noua familie, fiii avocatului au fost supuși unor abuzuri fizice și verbale. Această traumă a marcat destinul artistic al scriitorului de mai târziu.

Eugen Ionescu a învățat la Colegiul Sf. Sava din București și a susținut bacalaureatul la Colegiul Național Carol l din Craiova. S-a înscris la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. În 1934, a fost numit profesor de limba franceză la Cernavodă, apoi s-a transferat la București. În 1936 s-a căsătorit cu Rodica Burilean. Peste doi ani va pleca la Paris cu o bursă și va lucra drept atașat cultural pentru guvernul Antonescu, la Vichy. Acolo scrie teza de doctorat cu titlul „Tema morții și a păcatului în poezia franceză”, dar n-a susținut-o niciodată.

Eugen Ionescu a fost un om al contrastelor, un spirit liber, dificil de cuprins în capcana formulelor, greu de crezut și de citit pe o singură impresie, s-a manifestat ca un artist al loviturilor de teatru și pregătea oricând o surpriză. A abandonat pe rând poezia și critica pentru a se naște a treia oară ca dramaturg înălțându-se pe verticală. Și-a început cariera în teatrul absurdului târziu față de generația sa din care mulți reprezentanți își epuizaseră forțele de creație. Excesiv și imprudent, este totodată un om plin de îndoieli și de întrebări. Ca martor al unei epoci agitate și confuze, refuză să fie servil față de o anume cauză. Trăsătura fundamentală a creației sale se definește prin interesul și dragostea pentru om. În „Rinocerii”, cineva se pronunță că umanismul este perimat, autorul își strigă însă imediat
dezaprobarea, pentru că lui îi este „sete și foame”. Dinamica operei sale este dată de permanentul salt între antipozi, între oboseală și fervoare, între decepție și revoltă, între sensibilitate și simțul critic neîndurător. Îi este specifică singurătatea și spre ea îl duce neîncrederea, îndoiala, teama de ceilalți, dar participă la dramele colective ale umanității prin ceea ce scrie.

Eugen Ionescu și-a făcut apariția în literatură cu poezii, publicând în revista „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, apoi realizând articole de critică literară și epică umoristică. S-a manifestat ca un bun observator al minusculului, anima inanimatul. Era ispitit de desenele naive ale copiilor, în care dispărea distincția dintre „piatră, pasăre sau duh”, de păpuși și alte jucării. Din „Elegii pentru ființe mici” (1931) transpare durerea în fața morții celor mici, sentimentalismul, dar și acrobații verbale specifice veseliei triste a clovnului: „Unui Pierrot rămas în drum/ Îi cad tărâțele din coate/ Și-abia se mai aude cum/ Clopotul stinse sunete scoate”. În poeziile tânărului de nouăsprezece ani îi întâlnim pe Francis Jammes, Tudor Arghezi și Jules Laforgue. Peste câțiva ani poetul Eugen Ionescu este depășit de critic, antrenându-se adeseori în polemică, atunci când nu se oprește doar la opera cuiva, ci îl lovește și pe autor, refuzând să vadă în critică un simplu instrument de observație artistică, ci încercând să cerceteze datele unei chestiuni din diverse unghiuri. Încă din articolele înmânate „Revistei Liceului Sf. Sava”, se simțea în Eugen Ionescu un inițiator al libertății spirituale, răsturnând ierarhiile. Într-un articol în „Viața literară”, din noiembrie 1930, Eugen Ionescu socotea „Condiția criticii a fi permanenta revizuire, elasticitatea, paradoxul, fantezia, contradicția”. Consideră însă c ă un critic literar care se contrazice, își pierde autoritatea și își ratează cariera. Așa că, privind numai dintr-o singură perspectivă o operă, acesta este condamnat la monotonie. Deci criticul abandonează profesia ce-l silește la o limitare a vederilor. Volumul „Nu!” (1934) conține, în germene, o trăsătură decisivă a operei sale, adâncită desigur de experiențele ulterioare, dar păstrată cu îndârjire în tot ce avea esențial. Eugen Ionescu nu crede în eficiența literaturii, nu consideră cuvântul un instrument de acțiune și încearcă să dezvăluie neputințele artei: „Suntem niște copii caraghioși, părăsiți în această lume, în această imensă casă care se dărâmă”. (p. 76) Cartea produce uimire, derută, comic irezistibil. Atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme: Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că ar fi creat o literatură valabilă. Și revine, susținând că ar putea dovedi exact contrariul. Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Peste șaisprezece ani, Eugen Ionescu, debutează la Paris pe podiumul de la Theatre des Noctambules cu pseudodrama sau pseudocomedia „Cântăreața cheală”, la 11 mai 1950, în regia lui Nicolas Bataille, pusă în scenă la sugestia Monicăi Lovinescu. Aceasta urmase la București cursurile seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu. Inițial, piesa a fost primită cu răceală, dar, treptat, s-a impus, după ce o serie de oameni de cultură francezi au scris articole entuziaste. Va deveni apoi cea mai longevivă piesă a micului teatru parizian, Theatre de la Huchette. Eugen Ionescu va impune o nouă formulă în teatru, teatrul absurdului. Constatăm incomunicabilitatea, fuziunea comicului cu tragicul, drama limbajului, paradoxul situațiilor, ilogicul vieții, imposibilul, angoasa colectivă, platitudinea vieții, monotonia ei, alienația, coincidențele bizare. La toate aceste trăsături ne trimit singurătatea, necomunicarea. În „Cântăreața cheală” sesizăm ideea că un soț și o soție se pot înstrăina unul de celălalt și nu se mai recunosc. Se comportă ca doi necunoscuți la prima lor întâlnire.

Teatrul lui Eugen Ionescu reprezintă un pamflet împotriva teatrului „vocal”. El încearcă s ă instaureze autoritatea imaginii în locul dominației verbului.

Urmează o perioadă fecundă, în care autorul prezintă an după an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar, treptat, începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian. Piesa „Scaunele” este o dramă prin acuzațiile aduse societății. Tehnica ar fi aceea a înțelegerii la propriu a unor sensuri figurate, scriitorul folosindu-se de metaforă, alegorie și simbol. Autorul unui astfel de teatru nu este preocupat de un anume sistem, dar cititorul ori spectatorul simte profunzimea operei lui.

În 1959, piesa „Ucigaș f ără simbrie” nu abordează alte orizonturi, altă problematică decât celelalte lucrări ale lui Eugen Ionescu. Râsul este stârnit în condițiile terorii, ale morții care pândește după orice colț, în orice ins. Multe din ideile ce-l urmăresc pe scriitor se află în „Rinocerii” (1960). Observăm acuzația adusă mimetismului intelectual, uniformizărilor și mai ales acelui spirit gregar răspândit și impus de regimurile de tip fascist. O astfel de mentalitate de tip coercitiv, forțat reprezintă un act de regresiune spre treptele inferioare ale vieții și se traduce prin imaginea unor oameni gândind, simțind și acționând cu ferocitatea animalelor. Piesa aceasta reprezintă poziția scriitorului uneia dintre încercările extrem de dureroase pe care a avut s-o înfrunte omenirea. Omul Eugen Ionescu n-a uitat niciodată marșurile „cetelor de legionari încarnând toată bestialitatea și întreaga nelimitată prostie a omenirii și a cosmosului” (Viața Românească, nr. 3 / 1946), iar piesa de care vorbim atacă frontal și în plin mentalitatea fascistă, numindu-i simptomele clinice. Este o operă de observație critică bazată pe fapte de un indiscutabil realism. Personajul Berenger este stângaci, este naiv în indignarea sa, dar refuzul pe care-l opune rinocerilor pornește din fibrele conștiinței sale de om. Strigătul său „nu capitulez” rămâne afirmarea spontană a unei umanități credincioase ei însăși și care înțelege că nu trebuie să justifici, că este absurd să explici de ce nu accepți animalitatea, iraționalul. A încerca să înțelegi, a încerca să convingi, orice formă de dialog cu „rinocerita”, înseamnă un prim pas spre cedare. Eroul are o înduioșătoare măreție, de aceea nimic nu ne poate împiedica să nu-l îndrăgim pe boemul leneș care suferă de toate micile păcate ale omului, dar care crede în prietenie, în iubire, în inteligență. Constatăm că Eugen Ionescu este un excelent observator al categoriilor sociale răspunzătoare de dereglările unui anumit timp istoric. Eroii piesei se prefac în rinoceri din prostie, din convingere, din interes, dar, mai ales, din teamă, forța și numărul acestor animale exercitând o presiune terifiantă. Mutația omului în rinocer rezolvă și suprimă problemele interioare, întrebările de conștiință, tot ceea ce dramatizează existența individualității. Redusă la o singură culoare și la un singur strigăt, viața pare a deveni mai ușoară. Este și acesta un motiv care explică atracția spre turmă, unde doar te supui imediat și precis. Prin această piesă, Eugen Ionescu a scris una din cele mai patetice pagini întru apărarea omului.

Capodopera teatrului lui Eugen Ionescu este tragedia „Regele moare”. Omul apare în același timp culpabil și inocent. Eroul piesei, Berenger, are, ca și cele două personaje din „Scaunele”, vârsta umanității. Este și un om bun și un om rău. A inventat roata, a povestit războiul Troiei, a creat Hamlet, a realizat racheta cosmică, dar și-a persecutat nemilos adversarii, s-a comportat bestial, i-a chinuit pe cei din preajma lui. A iubit oare pe cineva? Nu. A iubit însă puterea, dragostea și persoana sa augustă. Culpele lui sunt, de fapt, ale tuturor. Nu se poate uita geniul lui ori energia cu care și-a marcat ascensiunea, dar, nici crimele înfăptuite. În fața morții totul se anulează. Regele moare… Dar de ce regele este Berenger? Aflăm de la Pascal: pentru că orice om care piere este un rege care scapă din mâini sceptrul unei puteri efemere. De la prima până la ultima ei replică, piesa „Regele moare” dezbate problema morții. Spiritul se împacă cu această evidență, dar este disperat. Oricine își dă seama că la un moment dat viața lui se va sfârși, dar în ceasul morții tot nelămurit va fi: de ce moare? Pentru om moartea este un nonsens, atunci el refuză propria-i anihilare. Eroul s-a confruntat cu moartea altora, dar în fața morții lui se simte neputincios, nemulțumit, nelămurit, nepregătit. Regatul lui se restrânge până la minimum. Berenger își face bilanțul vieții și constată că se află singur față în față cu spaima. Îi scapă sensul lumii și toate reperele-i dispar. Omul se agită spasmodic, fără a obține nici cel puțin o amânare oricât de mică. Drama fiecăruia este absurdul condiției sale de ființă trecătoare. „Regele moare” este un coșmar. Este coșmarul lui Eugen Ionescu. Prin moarte omul se purifică. Reamintirea celor prin care a trecut de-a lungul vieții devine un amplu poem marcat prin fapte simple, prin căldura primită de la soare, prin trecerea zilelor, prin tot ce-a fost palpabil. Bucuria de a trăi nu se remarcă doar în „Regele moare”, ci și în „Pietonul văzduhului” , și în „Setea și foamea”. Autorul acestor piese iubește viața. Însăși prezența omului în lume ar trebui să fie un fapt de lumină și de exaltare care să-i umple zilele de un simțământ al plenitudinii și al exuberanței. În afara vieții nu există salvare, nu există nimic, iar dincolo
de cercul de lumină pe care-l înscrie ființa noastră este vidul. „Helas! Apres, il n`y a plus rien”. Lumea în care ne aflăm, spune scriitorul, este cea mai bună dintre lumi, din simplul motiv că alta nu cunoaștem, nu există. „Mă agăț de această existență, notează el, căci nu-mi pot imagina un fel de a fi în afara existenței”. Deci omul e creat pentru moarte.

Eugen Ionescu face parte dintre autorii care au semnalat o criză a civilizației, a limbajului, a literaturii, încercând să găsească un mijloc de expresie pentru ceea ce li se părea infernul însuși. Spre teatrul absurdului fiecare scriitor a venit din altă zonă a literaturii. Eroul lui Eugen Ionescu se află pe insula din „Scaunele”, complet izolat, în afara timpului, dar și în camera cu mobile bătrâne din „Cântăreața cheală”. El trăiește într-un imperiu abstract ca în „Regele moare”, dar și într-o lume concretă, unde asasinii poartă pe mână o brasardă cu crucea încârligată ca în „Lecția”. Amedeu din „Amedeu sau cum să te descotorosești de el” este un scriitor, Domnul cel gras din „Tabloul” este un bogătaș. Ucigașul fără simbrie este indefinisabil, dar Berenger e omul mijlociu, iar Coana Pipa este megafonul popular al prostiei agresive. Rinocerii există, ca și cei ce se metamorfozează în animale. În opera lui Eugen Ionescu apare tot ceea ce ține de organizarea socială, de istorie drept irațional, caduc, condamnat la eșec…

Asaltul teatrului lui Eugen Ionescu împotriva formelor tradiționale ale dramaturgiei se însoțește adesea de o ermetizare a expresiei. Între literatura creată de el și cea „tradițională” nu se află o prăpastie, ci unele afinități. Printre scrierile care i-au marcat de timpuriu viața artistică se numără cele ale lui Urmuz, Ion Luca Caragiale și Alfred Jarry, mai cu seamă prin capacitatea de invenție, înclinația spre umorul burlesc, libertatea de spirit, insolența expresiei, sarcasmul dezlănțuit. Dar a existat interes și pentru Kafka, Arghezi, Malraux, Camus, Flaubert.

Eugen Ionesco a scris peste treizeci de piese de teatru care au fost traduse și jucate peste tot în lume. A devenit membru al Academiei Franceze din 1970 și doctor honoris causa al mai multor universități din Europa și America. A trecut în neființă la Paris în 28 martie 1994.

Înțele gem că Eugen Ionescu a văzut oboseala societății în care trăia, inadaptabilitatea multora la nou și că între actori și spectatori intervine amestecul. Ei se confundă în jocul oglinzilor. Absurdul vieții constatat de scriitorul român aclimatizat în Franța continuă și azi peste tot în lume.

CLEOPATRA LUCA