TRADIȚII: MANA – O FORȚĂ UNIVERSAL VALABILĂ

Nu mă voi opri prea mult asupra Daimonologiei, partea mitologiei care se ocupă cu forțele supranaturale ale naturii și reprezentările lor mitice. Istoria daimonologiei la români este atestată începând cu Dimitrie Cantemir la care găsim printre „nume necunoscute ce amintesc de cultul străvechi al Daciei” unele făpturi daimonice: Stahia, Dracul din vale, Frumoasele, Joimărița, Zburătorul, Striga, Tricoliciul. Iar în notele referitoare la fiecare „nume necunoscut” precizează uneori caracterul lor de daimoni, năluci, nimfe, făpturi ce pedepsesc oamenii, puteri drăcești etc. (de pildă: stahia: „ ei își închipuie că aceasta ar fi o femeie uriașă, care străjuiește și e stăpâna caselor vechi și părăsite, mai ales a celor zidite sub pământ și de aceea și a comorilor”; Dracul din tău: „Așa numesc ei duhurile rele, despre care cred că își au lăcașul în apă”; Frumoasele: „ ei le socotesc pe acestea nimfe ale văzduhului… ”; Zburătorul: „Ei zic că este o nălucă, un om tânăr frumos, care vine noaptea la fete mari… ”; sau Tricolici: „Ei zic că, cu meșteșugul vrăjilor oamenii se pot preface în lupi și alte fiare sălbatice și că pot să-și însușească în așa chip firea acestora, că pot să se năpustească asupra oamenilor și dobitoacelor și să-i sfâșie”.)

După cum ne informează R. Vulcănescu, în Mitologie română: „După Dimitrie Cantemir s-au făcut consemnări disparate despre făpturi daimonice în manuscrise laice și ecleziastice rămase în biblioteci, iar în secolul al XIX-lea publicate în presă, în almanahuri și lucrări de cultură generală.”

Tudor Pamfile, cu studiul Dușmanii și prietenii omului,din Mitologie românească,poate fi considerat ca deschizătorul de drum al daimonologiei mitice. Dușmanii și prietenii omului „sunt zămisliți în lupta dintre om și fire”, în care apar nenumărate spirite, cele mai multe păgânești. Un al doilea studiu de daimonologie literară care îi aparține lui Gorovei: Diavolul învrăjbitor al lumii, din 1914, se axează pe opera de zavistie a omului de către diavol ajutat de babe. O altă contribuție a lui Artur Gorovei: Descântecele românilor, București, 1931, se limitează doar la studierea descântecelor. Dar daimonologia mitică română „nu poate fi studiată numai în baza unui gen folcloric, cu conținut mitologic,ci din perspectiva celor 7 genuri folclorice contingente mitului și anume: 1) a superstițiilor; 2)a credințelor; 3)a riturilor;4)a colindelor; 5) a legendelor; 6) a baladelor;și 7)a povestirilor fantastice, după cum remarcă Romulus Vulcănescu în op.cit. Și, în continuare, acesta spune că trebuie să ținem seamă de faptul că¸posedăm o dublă daimonologie mitică, una arhaică și una popular creștină”.

În ceea ce privește obiectivele daimonologiei există două puncte de vedere:
cel al omului de rând și al magicianului care le concepe și crede în ele;și cel al omului de știință care le consideră teme de cercetare și interpretare științifică.

După cum am mai spus și cu alte ocazii, omul primitiv înspăimântat de fenomenele naturii și de faptele phito- și zoosociale, le-a atribuit unor forțe supranaturale, impersonale, imprevizibile și invizibile, care nu puteau fi înțelese și anulate decât de niște ființe, socotite de ei, supranaturale. Cercetările de paleontologie mitică au ajuns la concluzia că o asemenea ființă supranaturală universal valabilă este mana. Această entitate mitică, primară, se credea că e prezentă „în toate elementele naturii cosmogeografice și în toate regnurile naturii”. Considerată, la început, un panaceu animatist a constituit obiectul unor studii de paleontologie ale multor oameni de știință străini (de la R.R.Marett, The Conception of Mana, 19O8, și The Tabu-Mana Formula as a Minimum Definition of Religion,1909; P. Santyves,La force magique de mana,1914 și alții până în 1981) care au considerat-o prima intuiție mitică a sacrului.

Gh. Pavelescu, Mana în folclorul românesc,Sibiu, 1944, consideră mana „o idee obscură și vagă, abstractă și generală, care la români desemnează o forță ce intervine în viața pastorală și agricolă./…/ Este entitatea mitică cea mai veche și totodată cea mai elaborată în ritologia mitică primară la români”.

Are două valențe: una negativă (destructivă) și alta pozitivă (fertilizatoare și conservatoare). Cele două valențe ale manei (pozitivă și negativă) pot fi exemplificate, prin câteva soiuri de mană: a grâului, a holdei, a bucatelor (câmpului), a laptelui, a albinelor. Pavelescu consideră a fi importante riturile de obținere și consacrare a manei pozitive, în care intră credințele și practicile ocazionale contra vrăjitoarelor, precum și sărbătorile consacrate manei faste sau nefaste (de exemplu: Sîngiorzul).

Din expunerea lui Gh. Pavelescu se desprind următoarele caractere ale manei: 1) mana ca agent spiritual poate fi furată sau distrusă de vrăjitori; 2) mana ca substanță activă înfrățită cu orice formă de mișcare în natură; 3) mana ca personificare mitică a unei forțe considerată supraumană. Caractere care ne fac să o considerăm un preconcept daimonologic de tip animatist, zice Vulcănescu. Pavelescu consideră că mana „posedă adesea și însușiri omenești; se rătăcește în pădure, adoarme în câmp de flori, se sperie de amenințările magicianului ” (ca o paranteză, legat de spaima de vrăjitoare, găsim tot la Dimitrie Cantemir,op. cit., o mărturie personală, zice el: „Vreau să povestesc aici ceva ce am văzut eu însumi în patrie. Cămărașul cel mare al răposatului meu tată avea un cal de mare preț, care fusese mușcat pe câmp de un șarpe și i se umflase într-atît trupul că nimeni nu mai trăgea nădejde să scape. A chemat o vrăjitoare bătrână, care a poruncit stăpînului calului să caute un izvor și să aducă din apa aceea neîncepută, cât o putea mai degrabă./…/În cele din urmă, tînărul i-a dat ascultare și a adus babei un ulcior mare cu apă. Apa aceasta a descântat-o cu un descântec neînțeles și i-a dat tânărului să bea /…/ După ce a băut-o, îndată a văzut cum calul său, care zăcea la pământ, aproape mort, nu departe de el, își venea în fire iarăși, însă el se umfla și îl apucase niște dureri de nesuferit. După ce baba a mai descântat o dată, într-un sfert de ceas s-a însănătoșit și calul, iar tânărul a vărsat apa, fără să-i lase vreo urmă de durere sau de boală.”) „Prin ultimile două caractere ale ei, zice Vulcănescu, cel de substanță activă și de personificare mitică, mana capătă valențe animiste predaimonice, anticipând astfel reprezentările personale în daimonologia mitică a românilor. „Animismul antropomorfizează fenomenele și faptele naturale, atribuindu-le mișcare, simțire, chiar și gândire.

Trecerea de la forțele supranaturale de tipul manei la forțele supranaturale de tipul daimonului propriuzis marchează trecerea de la animatism la animism, ceea ce reprezintă o evoluție în concepția și viziunea daimonologică a poporului român.

Termenul de strigoi vine de la striga din limba latină în care însemna bufniță, fermecătoare, duh necurat. Striga își striga noaptea numele sau îi chema pa nume pe cei ce voia să-i piardă, ne spune Vulcănescu și mai departe amintește că după Dimitrie Cantemir striga provine din limba greacă „care înseamnă, azi (1714?) în Moldova, același lucru ca și la români striga, adică o vrăjitoare bătrână care prin puterea ei drăcească omoară, nu se știe cum, copiii nou născuți. Superstiția este foarte răspândită la transilvăneni, căci ei zic că, atât cât umblă striga, copiii fără a suferi de vreo boală mai înainte, sunt găsiți în leagăn fără suflare.”

Tot de la Dimitrie Cantemir aflăm că în secolul al XIX-lea , în presa zilnică și în revistele general-culturale din Transilvania, Moldova și Muntenia apăreau diverse relatări despre strigoi și strigoism, metode magice de apărare contra lor, ba chiar și metode administrative de apărare a celor urmăriți de strigoi.

Referințe științifice despre strigoi se găsesc și în opera lui Theodor Burada (Datinile poporului român la înmormântări, Iași, 1882) . El consideră termenul de strigoi a fi generalizat la ramura dacoromână și la macedoromâni, la meglenoromâni este cunoscut cel de vampir. Există două tipuri de strigoi: om-strigoi și mort trasnsformat în strigoi. Este interesant să vedem care sunt credințele despre omulstrigoi. Fătul strigoi se crede că poate fi recunoscut după anumite semne corporale sau fiziopsihice (dacă se naște cu căiță și după naștere fătul o mănâncă imediat, dacă are un picior cu copită, dacă este roșcovan și șira spinării se termină printr-o coadă cu păr pe ea ș.a. Când sunt mari, sunt recunoscuți după coadă, dinții canini proeminenți, ochii însângerați și după răutățile pe care le fac ). Strigoii mai provin în viață și din frații lunateci cărora le-a murit perechea, și dacă la moartea acestora nu au fost desfrățiți de morți și înfrățiți cu alți lunatici în viață.

Se mai crede că oamenii-strigoi în viață, duceau o viață nocturnă. La miezul nopții, după primul „căntec al cocoșilor în ceruri” , în timpul somnului, le ieșea sufletul pe gură și sub înfățișare de umbră umană cutreierau locurile pustii ale satului sau gospodăriile rudelor, vecinilor și consătenilor și făceau câte rele le treceau prin minte:uscau pometurile, luau mana grânelor și a laptelui, spurcau fântânile, strigau pe nume, speriau și poceau trecătorii pe drum, răsturnau lucrurile în curțile și casele în care intrau. La a treia „cântare a cocoșilor în ceruri” se întorcea, în trupul pe care-l părăsiseră dormind, nemaiamintinduși nimic.Când ieșeau la miezul nopții, oamenii-strigoi, în spatele curții lor sau la răspântii, se dădeau de trei ori peste cap și se transfromau în oameni-fiare (oameni-cai, oameni lupi etc) astfel schimbați dădeau târcoale satelor, lizierelor pădurilor etc.și făceau rele.

Oamenii-strigoi se întâlneau trei nopți pe an: Nopatea de Sîntoader, de Sîngeorge și de Sînandrei. De Sîntoader se transformau în caii de Sântoader care cutreierau șezătorile pedepsindu-le pe femeile care nu le respectau sărbătoarea, de aceea femeile ascundeau furcile, fusele, furculițele războiului, toate uneletele ascuțite cu care lucrau, ca să nu le străpungă cu ele caii Sîntoaderului.

De Sîngeorge oamenii-strigoi făceau hore aeriene în jurul turlelor dărâmate ale bisericilor și încingeau sarabande în cimitirele părăsite sau pe la răspântiile pustii. Pe muntele Retezat, în această zi, strigoii și moroii veniți de departe călare pe cozi de mătură, țineau conclavuri. Împotriva acestor sarabande trecătorii zgâriau cercuri magice pe pământ, în care se adăposteau de puterea lor malefică.

Pentru daimonologia morții cea mai semnificativă categorie de strigoi erau morții-strigoi, despre care se credea că sunt demoni malefici indiferent dacă proveneau din oameni demonici născuți sau din oameni nedemonici deveniți strigoi după moarte.

Morții-strigoi nu se descompuneau și ieșeau din morminte, în anumite nopți, mai ales de Anul Nou ( în nopatea de Sf. Vasile), de Sf. Gheorghe și de Sf. Andrei, și se strângeau în locuri pustii, în biserici ruinate, luminișuri de pădure unde făceau hore aeriene sau sarabande terestre. Mai cu seamă noaptea de Sf. Andrei a constituit o temă predilectă nu numai pentru povestirile populare ci și pentru literatura cultă.

Moroii, tot un fel de strigoi, e un termen indo-european ( albaneză: mora ca și la slavi = vis oribil; rusă kikimora; franceză cauchemar; vechea engleză marnt; germana medievală: mahr; germană:mara, mahr; în lituaniană maras; în cehă:Murama: latină mors; rusă mora). În demonologia morții la români, moroii sunt făpturi infernale provenite din pruncii, care după credința străveche, au murit în condiții anormale (născuți de-andaratelea, care și-au mâncat căița, înăbușiți în scutece, înecați în copaie, la scăldat) sau după credința ortodoxă, pruncii care nu au fost botezați. Moroii sunt tot un fel de strigoi care își chinuiesc părinții în timpul somnului, mai cu seamă mamele, cu coșmaruri.Fac parte din categoria demonilor numiți de latini incubi.

BEATRICE KISELEFF