PRIN LUMEA NEVĂZUTĂ A ROMÂNIEI

Demersul ființei omenești în istoria umanității a fost legat în cea mai mare măsură de supraviețuire. Istoria cunoscută a umanității ne aduce în atenție urmele civilizației umane la diverse momente istorice care apar cu o vechime tot mai mare, 7000 ani inainte de Cristos, 4000 sau 2000 de ani, deja cu date și urme materiale consistente. Lumea nevazută este abordată pe paliere ale localizării vieții, sub orice formă ar fi aceasta, submarină, subterestră sau într-o natură informațională, și uneori în zona paranormală.

VIOREL GAFTEA

Vom aborda subiectul apelând la etape din istoria umanității. Aceast parcurs trebuie gândit în contextul evoluției vieții terestre în sinergie cu evoluțiile geologice, a speciilor, a planetei ca un tot unitar ce oferă un climat existenței vieții pe parcursul măcar a ceea ce cunoștem la acest moment. Sărim peste problematica la nivel de Univers, mărimea acestuia și expansiunea continuă certificată de cercetările recente și contextul mult discutat al existenței vieții interplanetare. Problema noastră este a înțelegerii a ceea ce s-a întaâmplat și se va întâmpla pe Terra noastră, cu viața pe Pământ, cu amenințările care există potențial, de la ciocnirea cu un mare asteroid, schimbări climatice agresive, un război nuclear, foamete sau boli.

Parte din aceste amenințări asupra vieții și umanității au fost condiționări ale vieții pe Pământ. Lupta ființei umane cu natura, cu celelate viețuitoare în căutarea hranei și ceea ce e mai tragic cu proprii semeni, au determinat ființa umană să își caute soluții de supraviețuire, să-și securizeze climatul și habiatatul, să se apare contra naturii, contra fiarelor, contra altor semeni.

Dacă viața terestră a fost controlabilă în funcție de etapele dezvoltării pe parcursul evoluției umane, necesitatea de a se proteja a generat căutarea de soluții în a-și asigura locul de odihnă, cuibul, acoperișul de deasupra capului și o minimă apărarea asupra oricărei forme de agresivitate externă.

Deci, orientarea către peșteri, caverne și urmarea firească construirea unor adăposturi subterane au urmat într-o evoluție firească, continuată până în prezent când omul își construiește mijloace de transport subteran, își construiește depozite subterane și folosește resursele subterane ale Pământului. Nu vom aborda mineritul și alte industrii moderne cum ar fi ce a vinului care apelează la galerii impresionante subterane, dar încercăm să parcurgem un parcurs istoric al pătrunderii omului în lumea nevăzută a subteranului. Homo Erectus este prima etapă a dezvoltării speciei umane care a folosit peșterile ca adăposturi. Descoperirea focului, păstrarea lui a fost un factor de coeziune a comunităților primitive mai ales în lumea întunericului. Picturile murale păstrate în unele peșteri au confirmat folosirea acestora ca locuri de adăpost din perioadele preistorice ale umanității.

Geografia teritoriului românesc, cu o evoluție spectaculoasă geologic, fără să ne referim la întreaga
perioadă de formare a scoarței terestre începând cu 4.500 milioane de ani în urmă, a suferit convulsii, mișcări, care cu greu putem să apreciem azi cum au fost compatibile cu viața pe Pământ. Dovezile le găsim dacă analizăm structura geologică a munților noștri, dacă vizităm de exemplu salina Slănic Prahova și vedem straturile de sare, înclinarea straturilor de diverse componențe ca urmare a încrețirii scoarței și mai ales prezența acestor zăcăminte de sare caracteristice unui fund de mare la altitudinea dealurilor subcarpatice.

Lumea subterană este la fel de fascinantă ca cea extraterestră. Deși pare mai ușor accesibilă, cel puțin în prezent, cunoașterea și stăpanirea ei este încă dificilă.

Dacă natura a dat un prim ajutor prin crearea unor structuri subterane, indeferent că le numim peșteri sau caverne, că sunt urmări ale schimbărilor geologice sau trasee ale unor fluvii subterane sau fenomene carstice, omul cu inventivitatea sa a trecut la construirea acestora începând cu mici adăposturi, chilii în pereții de stâncă, continuate pe măsura dezvoltării mijloacelor materiale în săpături tot mai adânci, galerii și camere subterane. Structurile carstice ale pământului au facilitat prin erodarea de către apă, crearea unor peșteri subterane uriașe, cum este de exemplu Peștera Postojna din Slovenia, considerată “o minune a naturii” întinzându-se pe mai bine de 20 de kilometri de galerii și camere uriașe.

România se bucură de existența unor peșteri, care merită amintite și care cu siguranță au fost și sunt locașuri ale lumii nevăzute, în care oamenii se ascundeau când erau cotropiți. Peștera Limanu în Dobrogea, în care galeriile au ramuri spre Bulgaria sau Turcia este un exemplu posibil că aici se ascundeau oamenii încă din vremea geto-dacilor. De altfel locația României între civilizații, culturi și imperii au forțat populațiile măcar în istoria cunoscută, să apeleze la lumea subterană pentru protecție sau salvarea bunurilor și rezervelor de hrană. Peștera Vântului în Munții Piata Craiului, este estimată cea mai mare din țară, cu galerii ce ating estimativ 52 de km, iar curenți puternici de aer duc la concluzia existenței unor deschideri nedescoperite.

Unele peșteri mai mici precum peștera Ialomicioarei în munții Bucegi, peșterile Cetățile Ponorului, Urșilor din munții Apuseni, au permis găsirea unor fosilele de ursi, cu o vechime de 15.000 ani. Peștera Scărișoara se remarcă printr-o frumusețe deosebită iar peștera Muierii cu aproximativ 7 km de galerii, este dispusă pe 4 niveluri și tradiția populară amintește mai multe versiuni de legendă. Cert este că a fost folosită pe post de adăpost pentru femeile și copiii locuitorilor pe timpul cotropirilor de care „a avut parte” populația locală. Camera Virginelor este considerată una din cele mai spectaculoase, cu un plafon constituit din stalactite sclipitoare generând un caleidoscop vizual deosebit de frumos

Munții Trascăului adăpostesc peștera Huda lui Papara, lângă comuna Sub Piatra din județul Alba, o peșteră foarte lungă, accidentată, cu galerii, camere, cascade dar
Demersul nu sunt suficiente informații ale unor utilizări organizate de către populație.

România, are în total peste 10.000 de peșteri, numărul real fiind mai mare, fapt datorat reliefului calcaros în suprafață de circa 4500 km pătrați, ceea ce situează România pe locul 2 în Europa după numărul de peşteri.

Strămoșii noștri trăiau în peșteri, acestea ofereau un habitat natural și unele protecții naturale. Viața în aceste condiții căpătă alte valențe, apropie ființele și crează o comunicare specială. Spiritul uman a asociat lumea subterană și cu alte atribute, proprietăți, influențe asupra vieții, o asociere cu energii benefice.

Punctele energetice din România, unde te poți încărca energetic, spiritual, sunt locuri care intră tot mai mult în conștiința publică. Putem aminti de spațiile din complexele rupestre, până la cele menționate în tainele Bucegilor, tainele Kogaionului, Sfinxul sau de ce nu spațiile cu încărcătură energetică de pe vârfurile Omul, Ceahlăul.

Dar nu numai oamenii au apelat la peșteri și chiar și zeitățile. Istoricul Strabon, povestind de Zamolxis, divinitatea dacilor, precizează că acesta își ducea viața zeificată într-o peșteră. Astfel se naște și mitul locuinței subterane, care a fost amintit și de Herodot. Zamolxis, care a propovăduit nemurirea a coborât în adâncul subpământean, stând ascuns de trei ani, după care revenind a făcut lumea să creadă în toate previziunile lui”, conform relatărilor lui Herodot, în Istorii. Istoria se împletește cu misticul, se face legătura între vârfurilor munților cu templul şi locuinţa dintr-o peşteră. Muntele Sacru al dacilor – Kogaionul – este chiar muntele sfânt al antichităţii, numele fiind asociat cu un râu din apropiere. Triada „munte-râu-peșteră” credem că este cea care este nemijlocit legată de lumea nevăzută, generând aceste spații. Referințele denumirilor vin de exemplu de la vechea denumire a Peşterii Ialomiţei ca fiind „Peştera lui Decebal”, în care una dintre grote se numeşte „sala lui Decebal”. Poveștile că regii daci, obişnuiau să vină în aceste locuri au constituit un argument important pentru urmași și continuarea poveștilor a prins zona Bucegilor în care se spune că existența unor galerii subterane ar crea o comunicare până spre alte continente. Mitologia ajunge până în zilele noastre prin aceea că fapte relativ recente precum descoperirea la poalele Bucegilor, în staţiunea Sinaia , a unui tezaur format din plăcuţe de plumb, care după unii cercetători, ar relata istoria dacilor până la domnia lui Decebal. Acestea, s-ar mai găsi unele la Muzeul de istorie sau Castelul Peleș, pentru a cărui construcție au fost topite de regele României și efectuate plăți.

Orașul subteran al zeilor din Roșia Montană a devenit certitudine după ce la începutul anilor 1990, subsolul din zona Carpaților Occidentali a fost sondată de sateliți, care căutau situri antice și preistorice. În zona numită Vârtoape din Munții Orăștiei s-au detectat pe zone de mulți kilometri pătrați incinte și galerii subterane. Există în zonă și gropi conice rămase în urma săpăturilor pentru extracția aurului. Aurul, minele de aur, au fost de acum 2000 de ani în atenția romanilor care au cucerit Dacia și ulterior a altor puteri. Orașul subteran se întinde sub Sarmizegetusa Regia, dar și spre Simeria (posibile legături cu originea sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume), Deva și Roșia Montană. Referințele din mitologia greacă, din Teogonia lui Hesiod completează poveștile cu creaturi gigant, nimfe sau chiar rămășite de oameni giganți.

Multiple articole menționează investigațiile anului 2012, făcute de o echipă româno-canadiană de geologi pe urma rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de o populație de „agatârşi” în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană, că s-au descoperit lespezi metalice de structuri greu de realizat și cu mijloacele tehnologiei de azi, dar ce este cert este că zona a fost locuita, expoatată de resursele materialelor prețioase, iar aceste resurse ce pot astazi să fie valorificate în toată diversitatea lor, stârnesc interesul corporațiilor străine.

Mesajele din mass-media privind tunelurile secrete din România, reţeaua care ar exista între Bucegi şi Egipt, tunele spre Turcia sau Europa rămân la faza de speculații. Întrebarea este dacă existența sau inexistența acestor construcții poate fi asociată unei civilizații sau sunt creații ale naturii. Grotele din Ceahlău, singurele căi de intrare în subteran în zona respectivă nu au permis decât pătrunderea pe verticală câteva zeci de metrii, ceea ce diferă mult de unele tunele care ar fi putut fi construite între Castelul Corvinilor de Cetatea Devei de exemplu.

Așteptăm tehnologia să ne permită investigații de calitate în subsolul planetei?, pornim să facem săpături după indicațiile unor izvoare istorice? Este greu de răspuns la probleme așa de vechi, atâta timp cât rămân în nebuloasă povești recente a unor tunele construite pentru a scurta căi de acces precum: Tunelul secret „Izvor” care leagă Prahova de Dâmboviţa, pe sub Bucegi început în 1913 de CFR între Târgovişte – Pietroşiţa – Sinaia, sau tunelul de la Teliu, care măsoară 4.369 metri lungime cu scopul de a lega oraşele Braşov şi Buzău. Zone ale Bucureștiului, Braşovului, Sucevei, Satu Mare, Alba, Brăila și a altor orașe vechi ascund tunele între edificii importante, unele închise ca nesigure, altele din alte motive de securitate.

Aspectul militar al construcțiilor subterane, al tunelurilor de acces sau fugă este un subiect în sine dar care a fost abordat pe parcursul istoriei de către toate statele, civilizațile. Amintim tunele în zonele cunoscute de conflicte între state dar și tunele de comunicații între state, unul celebru fiind cel de sub Canalul Mânecii în care trenurile ultrarapide aproprie continentul de părțile sale insulare.

Omul este în centrul acțiunilor umane, a cunoașterii și aici aducem în discuție și dualitatea Omului, o alcătuire din trup și suflet. Hotarul dintre lumea văzută fizică şi cea nevăzută sau spirituală, sau dintre materie și duh poate fi altfel tratat în condițiile vieții în lumea nevăzută. Conștiința a fost un factor care influențează și în prezent comportamentul uman. Cunoașterea, tehnologia care însoțesc astăzi viața schimbă complet registrul de abordare evoluționist. Omul a devenit creator în natură, o controlează, o modifică și poate chiar să o distrugă.

Speologia ca știință axată pe studiul peșterilor a avut în românul Emil Racoviță unul dintre specialiștii cu o recunoaștere mondială, considerat fondatorul biospeologiei.