IMPACTUL ACTIVITĂȚILOR UMANE ASUPRA SOLULUI

Terenurile și solul sunt esențiale pentru existența sistemelor naturale și a societății umane, dar activitățile umane amenință funcționarea resurselor funciare totale, inclusiv a solului. De ce se întâmplă aceste lucruri? Ce face Europa pentru a preveni situația?

Terenurile și solurile sunt resurse finite, neregenerabile, aflate într-o continuă degradare, ceea ce le afectează capacitatea de a funcționa și de a furniza servicii. Cultivarea hranei, producția de biomasă și de biocombustibil, stocarea bioxidului de carbon, gestionarea biodiversității solului, filtrarea apei și circulația substanțelor nutritive, precum și asigurarea materiilor prime se află sub presiune crescândă. Patrimoniul natural și arheologic al solului este și el în pericol.

La această degradare contribuie mai multe fenomene, printre care se numără: eroziunea solului, epuizarea materiilor organice din sol, contaminarea și impermeabilizarea solului (sol acoperit de suprafețe impermeabile, iar fenomenul se numește și „impermeabilizare”). Aceste fenomene sunt induse de activități umane precum ocuparea terenurilor, intensitatea folosirii terenurilor (care, printre altele, se reflectă în cantitatea de substanțe nutritive utilizate pe terenurile rurale) și abandonarea terenurilor. Fiecare proces are un efect asupra caracteristicilor principale ale pământului, cum ar fi: acoperirea terenurilor, utilizarea terenurilor, starea vegetației și starea solurilor. Aceste caracteristici determină cantitatea rezervelor de resurse funciare, funcționarea lor, precum și fluxurile de produse și servicii rezultante. De asemenea, caracteristicile pământului afectează valoarea intrinsecă a terenurilor și măsura în care acestea contribuie la îmbunătățirea modului de trai al oamenilor.

Influența activității omului asupra formări și evoluției solurilor îmbracă forme dintre cele mai variate.

Unul din principalele moduri de intervenție a omului în peisaj este înlocuirea unei vegetații cu alta. Cum solul reacționează activ la orice acțiune externă modificându-si unele proprietăți și primind uneori altele noi, determinate însăși de noua influență.

Cele mai bune exemple sunt legate de defrișarea pădurilor și înlocuirea acestora cu o vegetație ierboasă care schimbă complet direcția de solificare, conducaând unele zone spre stepizare, iar altele la înmlăștinire, zone accidentate și puternic degradate.

Atât de mare a fost în unele locuri acțiunea distructivă a eroziuni și a acumulărilor, încât solurile au dispărut complet din peisaj lăsând în urma lor roca goală mai mult sau mai puțin alterată.

Pe terenurile orizontale înlocuirea pădurii cu pajiști sau terenuri cultivate a determinat sau accentuat procesul de înmlăștinire, cauzat de faptul că vegetația ierboasă consumă mai puțină apă decât pădurea, restul de apă acumulându-se deasupra orizonturilor impermeabile.

Se poate trage concluzia că pădurea are un bun rol protector asupra solului, îndeosebi asupra cantității și nu întotdeauna asupra calității.

În cazul înlocuiri vegetației ierboase cu o vegetație lemnoasă, în zonele de câmpie, se constată o dezvoltare a orizonturilor humifere, o revenire la forma inițială a structurii, alungirea orizonturilor superioare și o levigare a sărurilor solubile care nu este dorită și duce practic la deprecierea calitativă a solului.

O acțiune principală în modificarea sensului de pedogeneza este cultivarea intensă a terenurilor și influența lucrărilor agrotehnice. Acțiunea directă a omului asupra solului prin lucrări agrotehnice este atât de diversă încât cuprinderea ei necesită studii și cercetări speciale.

Executarea corectă a lucrărilor solului are o influență pozitivă asupra tuturor proprietăților fizice, chimice și biologice care duc uneori, chiar la modificarea profilului de sol.

Aplicarea incorectă a lucrărilor solului este însoțită de manifestarea unor influențe negative. În cazul unui relief accidentat, corelat cu lucrări agrotehnice necorespunzătoare, poate amplifica degradările amintite mai sus prin eroziune accelerată și alunecări de teren. Reducerea covorului erbaceu prin arătură, determină o scădere a stabilității structurale, o reducere a conținutului în humus în substanțe nutritive și o predegradare a elementelor bazice, prin evapo-transpirație.

În ultima vreme, în agricultura modernă, se utilizează din ce în ce mai mult produse chimice din cele mai diverse: îngrășaminte și amendamente, erbicide și insecticide, biostimulatori sau stabilizatori sintetici.

Prin aplicarea corectă a îngrășămintelor se obțin nu numai recolte sporite dar și proprietăți favorabile în soluri: îngrășămintele organice intensifică activitatea microbiologică, fosfații tricalcici reduc activitatea și îmbogățesc componenta cationică a complexului coloidal.

Folosirea incorectă a îngrășămintelor duce nu atât la o diminuare a recoltelor, cât la importante perturbații asupra proprietăților solurilor:

– îngrășămintele cu azot provoacă o accentuată acidifiere;
– îngrășămintele cu potasiu aplicate fără amendare determină și ele o scădere a pH-ului;
– îngrășămintele organice aplicate nerațional pot crea dezechilibre de nutriție, dejecțiile de la complexele zootehnice pot crea grave afecțiuni poluante în sol

Folosirea neraționala a pesticidelor duce la poluare solului, a apelor freatice, a mediului înconjurător, cu consecințe directe și uneori grave asupra plantelor, animalelor și omului. Pentru administrarea lor sunt necesare temeinice cunoștinte nu numai în domeniul agriculturii, ci și în cel al chimiei, hidrogeologiei, mineralogiei.

Irigarea exercită asupra solurilor influente multiple și complexe, de intensități mai mari sau mai mici. Aceste influențe pot sa nu modifice în totalitate caracteristicile solului, caz în care fenomenul este menționat în taxonomie la nivel de variantă de sol, dar poate conduce și la modificări radicale care merg pânaă la modificarea tipului sau chiar a clasei de sol.

Schimbarile radicale ale invelișului de sol sub influența irigației se referă la decopertarea sau acoperirea unor soluri cu ocazia amenajării terenurilor, la eroziunea terenurilor prin denudație, la salinizarea și alcalinizarea sau desalinizarea și dezalcalinizarea solurilor, la gleizare, stagnogleizare sau înmlăștinire. Toate aceste influențe sunt legate de acțiunea apei de irigație asupra chimismului solurilor și asupra proprietăților lor fizice.

Irigarea exercită, de regulă, o influență nefavorabilă asupra proprietăților fizice. Prin stropiri repetate, se distruge structura orizonturilor superioare printr-un proces de silitizare, cu inhibarea schimbului de gaze din interiorul agregatelor structurale. Deteriorarea structurii și prăfuirea ei atrage dupa sine pierderea porozității, creșterea coeziunii, aderenței, tasării și compactării și în general a rezistenței la arat. Efectele irigării asupra proprietășilor chimice ale solului sunt, de asemenea, multiple și complexe. Apa de irigație poate contribui la modificarea compoziției chimice a solului prin aportul de săruri solubile, poate ridica și saliniza pânza de apă freatică, culminând cu sărăturarea solurilor până la transformarea lor în soloneturi sau solonceacuri.

Efectele deosebite asupra direcției de evoluție a solurilor o au lucrările de desecare, drenare și indiguire, lucrări de prevenire și combatere a eroziunii și alunecărilor, activitățile umane poluante, rotația culturilor etc.

O altă problemă importantă o reprezintă creşterea gradului de eroziune a solului (având în vedere că este nevoie de cel puțin 100 de ani pentru formarea unui cm3 de sol vegetal). Pădurile neafectate au o rata foarte scăzuta de pierdere de sol, aproximativ 2 tone pe km2, defrişările cresc rata de eroziune a solului, prin creşterea cantităţii de apă ce se scurge la suprafaţă (superficial) şi diminuarea protecţiei de solul asigurată de litieră. În timp apar fenomene grave de eroziune de profunzime, care în afară de pierderea unor cantităţi importante de sol fertil (sau chiar totale), favorizează formarea ogaşelor şi ravenelor care vor constitui albiile de curgere a torentelor în perioade cu precipitaţii abundente (Lazăr, 2010).

O a treia mare problemă o constituie alunecările de teren care adesea se soldează cu importante pagube materiale dar şi cu pierderi de vieţi omeneşti. Pe lângă reducerea coeziunii solului datorită reducerii umidităţii acestuia, defrişările mai contribuie direct la instabilitatea solului prin distrugerea sistemului radicular (cunoscut fiind efectul de armare pe care îl au rădăcinile arborilor). Cele mai expuse terenuri la apariţia fenomenelor de instabilitate sunt cele cu pantă abruptă, care manifestă fenomene incipiente de eroziune şi unde stratul de sol are adâncime relativ redusă (sub 1 m).

O soluţie pentru eliminarea acestor efecte ar fi reîmpădurirea.

Desfășurarea nerațională a tuturor acestor activități umane poate duce în final la diminuarea suprafețelor agricole și/sau la degradarea învelișului de sol. Aceste urmări pot fi evitate sau foarte mult diminuate printr-o exploatare rațională, științifică și printr-o legislație adecvată.

Distrugând sistemele ecologice naturale, care sunt complexe, stabile și înlocuindu-le cu ecosisteme agricole mai puțin stabile și mai labile, omul, în acest fel, contribuie la schimbarea proceselor de formare și evoluție a solurilor. Prin aplicarea corespunzătoare a tehnologiilor de cultură, a diferitelor măsuri ameliorative, omul acționează pentru ridicarea productivității solurilor cu fertilitate naturală scăzută respectiv, pentru menținerea și păstrarea celor cu o fertilitate naturală ridicată.

Prof. MARIA PETRESCU, sociolog