TRADIȚII: CRĂCIUNUL ȘI ANUL NOU

Pentru că numărul din luna decembrie l-am consacrat colindelor și am prezentat diverse variante ale cântecului O brad frumos, și cum se obișnuiește a se spune că tradiția bradului de Crăciun am fi luat-o de la nemți, voi reaminti faptul că, după câte se pare la noi, la români, cinstirea bradului își are o origine mult mai veche. Dacii îl considerau arbore cosmogonic. Dovezi, de netăgăduit, zac în pâmântul țării noastre încă din paleoliticul superior, despre existența „unei vieți spirituale” oglindită în primele maifestări de artă, când apar și primele manifestări primitive ale credințelor religioase, reflectate în chip fantastic în gândirea oamenilor sub forma unor reprezentări magice și a convingerii că între diferite ginți și anumite animale sau plante ar exista legături de rudenie și o anumită solidaritate (totemismul), după cum declara arheologul prof. C.S. Nicolăescu Plopșor.

Integral sau parțial, ca rămurică sau frunză de brad, el apare în toate culturile arheologice de la noi: Hamangia, Boian, Gumelnița, Cucuteni. În structura ei primară, figurarea bradului capătă în concepția și viziunea metopeică a dacilor fantasma arborelui cosmogonic. Bradul, în concepția țăranului român este strâns legat de viața omului și prezent în ceremoniile și ritualurile lui: de naștere, înfrățire de nuntă, în prenuntă sau în nunta mortului, sau stâlpul de nuntă, folosit în ritualul „urcării pe stâlp pentru a lua din vârf insemnele nunții: năframa, smocul de busuioc și plosca cu vin și a le înmâna miresii. Ca arbore fertillizator implantat între arborii fructiferi, ca arbore de bun augur în colindele ivernale, ca arbore de judecată (bradul de jurământ sau bradul justițiar), ca arbore funerar, pus la capul mormântului, care ajută sufletul la Marea Trecere peste apa sâmbetei sau Marea Neagră; ca stâlpi de Armindeni, profilactici și purtători de icoane și ca monument, coloana cerului, în jurul căreia gravitează o bună parte din daimonologia, semideologia și eroologia mitică”, după cum formulează Romulus Vulcănescu în a sa Mitologie română.

Nu insist asupra tradițiiei bradului, despre care am publicat un mic studiu în revista din ianuarie, 2019. Am vrut doar să subliniez originea dacă a tradițiilor noastre în ceea ce privește bradul de Crăciun, atât ca arbore cosmic,
ca dovadă prezența lui în toată literatura populară: legende, balade, basme, colinde, proverbe, strigături și în toate creațiile spirituale legate de străvechiul fond mitologic al poporului român. Și ca dovadă, iată cum se oglindește aceasta într-una din variantele colindului O brad frumos! : „O, brad frumos, o brad frumos,/ Tu-nchipui pomul vieții,/ ce ni l-adus din Rai Hristos,/Cum au vestit profeții,/O, brad frumos, o, brad ferumos,/Tu-închipui pomul vieții”

*

Anul Nou marchează renașterea naturii și a vieții, reeditarea actului creației și nu este specific creștinismului. El este sărbătorit de toate comunitățile din lume, variind numai în ceea ce privește data. Dar nici la creștini nu a fost sărbătorit întotdeauna la 1 ianuarie. În Evul Mediu timpuriu, de pildă, Anul Nou era sărbătorit la 25 ianuarie (de Bunavestire), excepție făceau doar anglo-saxonii care-l sărbătoreau la 25 decembrie. Nu intenționez să fac un istoric al numeroaselor datini și superstiții specifice acestei sărbători (despre care am vorbit pe larg în anii trecuți), de această dată mă voi opri asupra alaiurilor carnavalești, specifice acestei sărbători.

Carnavalul reprezintă un complex ritual și ceremonial care are loc anual, rareori bianual, urmărind răsturnarea completă a ordinii și ierarhiei și, din haosul creat, semnificativ, are loc renașterea spirituală și retrăirea timpului sacru în care a început creația lumii.Termenului Crnaval i se atribuie două etimologii, una că s-ar trage de la (carnes totas, carnes tollendas) cu referire la interdicția temporară de a folosi carnea și a doua, referitor la un car cu roți, închipuind o navă celtică (carrus navales). Cu timpul, aceste care s-au transformat în care alegorice în Europa Centrală și de Vest.

În sud-estul Europei și-au păstrat semnificația rituală cu figurările străvechi, cu precădere în România, unde au fost descoperite pentru perioada bronzului și a fierului, bărci și care votive amintind de bărcile rituale și carele rituale folosite în cultul preistoric al soarelui la autohtoni.

Carnavalul la români prezintă două aspecte: unul solstițial de Anul Nou, și altul aproximativ echinoxial de lăsata secului. Carnavalul solstițial, în Bucovina, se reduce la un colind cu un scenariu calendaristic: 12 persoane reprezentând cele 12 luni ale anului (ianuarie, un copilaș (Anul Nou) și încheindu-se cu luna decembrie, un moșneag (Anul vechi). Așezați într-un car mare, tras de 4 perechi de boi, colindă prin sat în noaptea de Anul Nou, urmați de curioși și gurăcască, oprindu-se la casele ospitaliere unde fiecare lună improvizează un fel de dare de seamă asupra vieții satului, cu realizările și lispsurile privite în mod satiric. Colindul este încheiat de Anul Noucopil, care promite un an mai bun. Colindătorii sunt cinstiți cu băutură și bucate alese, după cum aflăm de la Romulus Vulcănescu (op. cit.).

Pe lângă alaiul carnavalesc calendaristic, de Anul Nou, mai au loc și alte alaiuri carnavalești: alaiul Caprei, alaiul Căluților, alaiul Malancei, și alaiul Plugușorului. Primele trei alaiuri au fost foarte răspândite în Moldova de nord și Bucovina. Alaiul Plugușorului a circulat și se mai obișnuiește încă atât în Moldova cât și în Muntenia. Dar, toate aceste patru alaiuri, care fac parte integrantă din Carnavalul de iarnă, se referă la activitatea agro-pastorală și la creșterea animalelor domestice, în general. Alaiul Caprei – cel mai vechi și mai spectaculos din carnavalul de iarnă, amintește oarecum de alaiul dionisiac al făpturilor antropo-caprine de la traci, grecii antici și romani. În jurul Caprei, care domină alaiul, se grupau mai multe personaje daimonice, de tipul satirilor, faunilor și pani-lor, reprezentați prin moși și babe, ghiduși și păcălici.

În alaiul caprei arhaice, în evul mediu,s-au produs unele modificări și stilizări. Mai cu seamă în Moldova și Bucovina au fost alcătuite ciopoare de mai multe capre (9 – 11 – 13 capre) care jucau separat în alai sau jucau împreună. Deosebit de spectaculos este alaiul de capre care desfășoară o acțiune muzicalo-coregrafică deosebită. Boturile caprelor nu mai clămpănesc la unison, sacadat, monoton, obsedant, ci sunt acordate pe note și timbruri diferite, acompaniate de tobe și fluiere, încât clămpănitul lor dublat și de tropotul picioarelor, seamănă uneori cu o simfonie de xilofoane, iar alteori cu un tropotit sau step obsedant la care se adaugă din când în când sunetul zurgălăilor și scuturatul herbului de panglici și mărgele ce produc între spectatori o adevărată euforie psihofiziologică, probabil ca la trenele dionisiace, după consumul de alcool, dansurile exaltate, strigătele și exuberanța participanților, după cum subliniază Vulcănescu.

Datina plugușorului prezintă un fapt istoric mitizat: extinderea, de către împăratul Traian (Bădița Traian), agriculturii în Dacia cucerită, care trebuia să devină grânarul Imperiului roman. După părerea lui Romulus Vulcănescu, o legendă mitică transpusă în versuri, care exaltă meritele agriculturii „intensive” romane a grâului, în locul meiului care domina în cultura cerealieră a dacilor. Ca mai toate datinile, și plugușorul este păstrat mai cu seamă în Moldova, Basarabia și Bucovina. Iată cum ne descrie Elena Niculiță-Voronca, în Datinile și credințele poporului român, acompaniamentul urării Plugușorului zisă de urătorul care, din când în când, pocnește din bici, strigând hăi, hăi!ca și când ar pocni din bici pe lângă boi îndemnându-i la arat: „În Moldova merg la urat cu clopot, cu cârceile de la plug, ca să facă zgomot. Un alt zgomot se face cu buhaiul. Întind o piele pe o putină, prin piele se trece o viță de păr de coadă de cal, părul acesta îl ung cu sacâz și un băiet îl trage, producând astfel un muget, întrerupt numai de tactul trasului, care însemnează mugetul de buhai.”

Tot Voronca ne descrie și modul în care se desfășoară Capra prin împrejurimile Hârlăului: „un flăcău ce știe
s-o joace, se pune în patru labe, așezându-i-se pe spate corpul caprei de lemn acoperit cu lăicere frumoase și la cap foarte frumos împodobită, cu oglindă în frunte, cu mărgele și flori. Botul e destul de lung, făcut din două scândurele înlăuntru lipite cu postav roș, din care purtătorul tot una clămpănește cât o joacă.”

Alaiul carnavalesc malanca, practicat prin Bucovina, este compus dintr-un moș ghebos, mascat cu o față hidoasă, și baba lui, care este un tinerel, nemascat, mimând o nevastă tânără și cam rușinoasă, ținând basmaua la gură – de obicei ca să-și ascundă tuleii de barbă abia mijiți. Cei doi se sfădesc, scoțând la iveală neajunsurile căsniciei, urmărind să-i distreze pe cei din jur. Moșul are atârnată la spate o coadă din paie, pe care copiii se străduiesc să o aprindă.

Jocul căiuților din solstițiul de iarnă reprezintă caii solari, și dețin un rol deosebit. Căiuții sau caii jupon, seamănă foarte mult cu imaginea antică a mascoidelor de cai pictați, afrontați pe un lecynth corintian, a cailor-jupon din Germania și Franța, precum și cailor jupon sau Hobby Horses din Marea Britanie.

Imaginea complexă și interdependentă a calului sacru (ca și alte imagini antice de animale sacre din mitologia română), ne amintește de cultul străvechi al calului la
autohtoni. Caii albi, considerați în general solari, aveau o permanentă funcție apotropaică (urmărind să înlăture răul). Țestele de cal, curățate până la albire, se înfigeau în parii gardurilor curților, în vii, în boldurile de pe crestele caselor, și în alte locuri ca insemne apotropaice.

Calul, din datina românească, este reprezentat de un om călare pe un cal de lemn frumos împodobit, pe care-l joacă, intră în case și face tot felul de năzbâtii, ca să provoace râsul.

Voi încheia cu Sorcova, specifică în Muntenia, care deși nu face parte dintre alaiurile carnavalești specificate mai sus, este o urare a cărei origine ar fi din insula Samos, dacă e să-l credem pe Gubernatis, unde Homer „la zi întâi a fiecărei luni, mergea cu o ramură de măslin, legată cu o cordeluță de lână, pe la casele cele mai bogate, pentru a le ura fericire.”

La noi, obiceiul s-a transformat în sorcovitul din dimineața de Anul Nou. (Sorcova fiind un bețișor împodobit cu flori de hârtie divers colorate).

Așa că vă urez și eu: Sorcova vesela,./să trăiți, sănfloriți,/ Ca merii, ca perii în mijlocul verii! La anul și la mulți ani!

BEATRICE KISELEFF