CONSTRUCȚIILE ȘI DRUMUL LOR

Din cele mai vechi timpuri, omul, pentru a putea supraviețui, avea nevoie de hrană și un loc unde trebuia să se odihnească și să se adăpostească, fie pentru a se putea apăra de capriciile naturii (soare, ploaie, îngheț), fie de viețuitoarele sălbatice, fie pentru a-și agonisi „avutul” sărăcăcios de care avea nevoie. În evoluțuia sa el a trecut printr-o lungă perioadă de evoluție, dar și de adaptare în același timp. Dacă la început, hrana ar putea asigura prin darurile vegetale, în primul rând, el fiind un fericit „culegător” al fructelor, mai apoi a devenit un curajos „vânător”, prin care-și putea asigura și hrana, dar se și apăra de animalele sălbatice. În evoluția sa, a văzut căși va putea asigura o parte din hrană și prin agricultură. Aceasta permițându-i să-și cultive o serie de plante, ale căror roade îi sunt mai la îndemână și mai sigure. Cu alte cuvinte începe să-și cultive pământul, dar și săși realizeze adăposturi mai sigure, mai confortabile și cu o durată mai mare. La început din crengi și vegetație rezistentă, dar apoi din piatră, așezată pe terenul mai dinainte pregătit. Să nu ne mai extindem, în aceste explicații, care pentru moment, nici nu-și au rostul, în această succintă expunere, referitor la construcții iar evoluția lor de-a lungul timpului. Putem spune doar, că acest drum începe din preistorie, odată cu apariția omului primitiv, până în zilele noastre, când s-a ajuns la realizarea structurilor moderne, care pur și simplu ne uimesc.

Putem spune că, toate străduințele omului, în a-și crea o viață mai ușoară și toate cuceririle științei prin invențiile și descoperirile sale, au fost și sunt folosite în două direcții, diametral opuse: războaiele, care au fost totdeauna un factor al distrugerii și al răului și construcțiile care au fost și sunt, elementul creației, pentru o viață mai bună. Evoluția lor, a fost într-un fel pe un plan paralel, ajungând la un grad de dezvoltare industrială. Cum intenția noastră, este de a urma doar traseul urmat de evoluția construcțiilor, vom abandona stadiul înalt la care a ajuns astăzi industria ornamentală.

După unele afirmații, se consideră că vorbim de o istorie a construcțiilor, care începe cu aproximativ cinci milenii î.Hr. Noi vom căuta însă, a ne preocupa prin rândurile ce vor urma, de evoluția construcțiilor în timp, atunci când omul a început să construiască cu adevărat edificii importante, fie a se putea adresa divinității, în primul rând, și apoi a-și crea un confort și siguranță, în habitatul existent. La început s-au ridicat construcții, cu scopul creării celor mai bune condiții de viață și a lăcașurilor de cult, pentru a mulțumi creatorului și a aspira să ne putem înalța la nivelul său. În diferite colțuri ale globului pământesc, omul a construit temple, piramide, edificii funerare, palate, dar și căi de comunicații, pentru a înlesni circulația oamenilor între aceste creații, ceea ce dovedește că oriunde am fi, indiferent de cultură, rasă și oricare diferențiere ar putea exista, omul a avut aceleași aspirații, dorințe și căutări! Aceste observații sunt valabile pretutindeni, dar pe noi ne preocupă în primul rând locul unde ne-am născut și unde trăim, România.

În secolul trecut (al-XX-lea), s-au scris diverse articole și comunicări, care au avut buna intenție, de a face cunoscută evoluția construcțiilor, pe teritoriul României, dar țin să aduc în atenția celor interesați că o lucrare cu adevărat importantă, este a celui plecat în lumea veșniciei în vara anului 2019, regretatul profesor universitar dr. inginer Nicolae Leonăchescu. El a publicat această carte, în 1980 și intitulată „Introducere în istoria construcțiilor din România”, editată la Institutul de Construcții București (astăzi Universitatea de Construcții București), dar din păcate, a fost dată uitării și nici nu se mai găsește în librării. Afirm acest lucru, deoarece stând de vorbă cu dânsul, prin anii 2000, mi-a mărturisit intenția și dorința de a extinde incursiunile sale spre a „afla mai multe (…)”.
Cu această ocazie, îmi permit să fac o remarcă, cu speranța că nu voi putea să deranjez prea mult pe cei ce nu sunt de acord cu punctul meu de vedere. Mă refer la această separare, uneori destul de brutală și nedreaptă, dintre istoria construcțiilor și istoria arhitecturii. Se afirmă că istoria arhitecturii, urmează o evoluție, însoțind încă de la începuturi, aceeași evoluție a construcțiilor, începând din perioada preistorică a omului primitiv, până în zilele noastre, când s-a ajuns la cele mai îndrăznețe structuri moderne. Este foarte adevărată această constatare, dar atunci dacă evoluția construcțiilor s-a dezvoltat, în funcție de zona geografică, de perioada istorică și dezvoltarea în ansamblu a societății umane, nu același drum l-a urmat și arhitectura?

Comparativ cu evoluția construcțiilor din Europa, și la noi în țară situația este oarecum similară, privind situația din punct de vedere istoric. Astfel pornind din preistorie, locuințele aveau o formă la început rectangulară, realizate din nuiele împletite, monolitizate cu pastă de argilă (lut), așezate pe înălțimi și fortificate prin șanțuri periferice, diguri și mai târziu chiar din ziduri de piatră. În antichitate civilizația dacică, descoperă construcțiile mai complexe, în incinta cărora se realizau mai multe locuințe individuale-familiare, cu fortificații mai puternice realizate din murus-dacicus (ziduri de mare rezistență din blocuri de piatră legate cu bârne de lemn), așa cum se pot vedea fortărețele din Munții Orăștiei. În evul mediu, pe lângă piatră, lemnul și pământul, începe și utilizarea sticlei la realizarea ferestrelor. În această perioadă, se construiesc o serie de edificii și obiective deosebit de importante cum ar fi: Cetatea Severinului (prima jumătate a secolului al XIII-lea); Farul Genoreg (1300) de la Constanța; Mănăstirea Cozia (1388); Mănăstirea Dealu (1501); Mănăstirea Curtea de Argeș (1517);

Cetatea Poenari (la mijlocul secolului al XIV-lea); Curtea Domnească București (1559). Mai multe lucrări stradale în București (Podul Mogoșoaiei – azi Calea Victoriei); Podul Târgului din Afară (Calea Moșilor); Podul Calicilor (Calea Rahovei) ș.a. Turnul Chindiei (1959) din Târgoviște, Conacul Goleștilor (1646) din Golești – Argeș care astăzi adăpostește Muzeul Viticulturii și Pomiculturii. Dar cum aceste edificii sunt numeroase în Muntenia, să amintim și din celelalte zone ale țării: Biserica de lemn din Putna (1346 sau 1365), Mănăstirea Cotmeana (1292), Mănăstirea Voroneț (1468), Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău, care este prima construcție d in țara noastră, la care apare „bolta moldovenească” pe arce încrucișate, Moldovița (1532), Sucevița (1584), Dragomirna (1609), Agapia (1643), Văratec (1785), Biserica Trei Ierarhi din Iași (1639), Golia (1660) etc.

În Epoca Modernă, în București s-au ridicat numeroase edificii impunătoare, care-și păstrează și azi renumele și măreția: Palatul Ghika Tei (1822), Palatul Șuțu (1835), care astăzi a devenit Muzeul Municipiului București, Palatul Știrbei (1864) de pe Podul Mogoșoaiei, în care astăzi este adăpostit muzeul Ceramicei și a Sticlei, între 1846-1852 se construiește edificiul Teatrului Național, Palatul Universității, operă deosebită, a fost construit de către Alexandru Orăscu (unii afirmă ca adevăratul nume ar fi Orescu) în postura sa de inginerarhitect și matematician, între anii 1857-1869, Podul de la Cernavodă, operă a marelui inginer, care a fost Anghel Saligny (1890-1895), care la vremea respectivă a fost cel mai lung pod din Europa, în 1860 se termină. Casa Librecht, devenită mai apoi Casa Filipescu, iar azi adăpostește Casa Universitarilor, în 1872 se construiesc Halele Centrale, după modelul celor din Paris, devenind apoi Piața Unirii din București, care apoi va fi rasă de pe pământ la inițiativa conducătorilor de atunci, așa cum s-a întâmplat și cu Spitalul Brâncovenesc, Gara București Nord (1878) care în perioada interbelică va fi extinsă, Banca Națională a României (1885), Palatul Justiției (1890-1895), Foișorul de Foc (1893), între 18901900 se ridică Palatul Poștelor (astăzi Muzeul Național de Istorie al României) și vis-a-vis Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (CEC), astăzi CEC Bank.

Și în celelalte orașe se ridică numeroase edificii de o importanță deosebită: Opera Națională Română din Timișoara (1875), Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași (1896), Teatrul de Stat din Oradea (1900), Teatrul Național din Cluj (1906), Palatul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1897) și încă multe altele.
Perioada interbelică (1918-1938), se caracterizează printr-o mare varietate de orientări constructive și amestecuri stilistice, datorate în primul rând, unificării celor două teritorii, la est și sud de Carpați (vechiul Regat) respectiv Transilvania, numită de acum România Mare. În această perioadă, se finalizează o serie de edificii deosebit de importante. Să amintim câteva dintre acestea: Casa Centrală a Armatei, începută în 1911, apropiată stilului academic francez, este inaugurată în 1923; Colegiul Național „Gheorghe Șincai”, realizat între anii 19241928; Colegiul Național „Cantemir Vodă”, inaugurat în 1915; început în 1912, conceput în stil brâncovenesc, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” este terminat în 1923; în 1929 se construiește Palatul Patriarhal; în 1930 se termină Catedrala Metropolitană din Cluj-Napoca, dar a cărei pictură a fost finalizată mult mai târziu, în anii 1950-1960; între 1923-1928 s-a construit clădirea Teatrului Național din Timișoara; Palatul Telefoanelor din București, construit între anii 1929-1934, era pe vremea aceea cea mai înaltă clădire și printre primele construcții realizate din structură metalică; timp de șapte ani, între 1930-1937, a durat construcția Palatului Regal, care astăzi a devenit Muzeul Național de Artă al României definitivat în 1936, an în care s-a inaugurat și Muzeul Satului; în 1941 se termină cea mai înaltă Biserică din România, Catedrala Metropolitană din Timișoara ș.a.

Și în perioada contemporană se continuă construcțiile și se finalizează o serie de edificii importante în București, precum: Muzeul Țăranului Român, în 1941, a cărui construcție începuse încă din 1912 (o perioadă i-a fost schimbată destinația, devenise Muzeul Partidului Comunist Român); început în 1937, Palatul Căilor Ferate este terminat abia în 1945, datorită organizării celui de-al patrulea Festival al Tineretului și Studenților la București (cu un vădit caracter politic), în anul 1953 se amenajează Parcul Național, încep lucrările la construirea Teatrului de Operă și Balet, se întocmește planul urbanistic al stațiunii Mamaia și încep lucrările la cartierul Balta Albă și Titan, unde betonul armat constituie materialul preferat al construcțiilor din țara noastră. În 1956, cea mai înaltă construcție din țară, după modelul din Uniunea Sovietică, se iaugurează Casa Scânteii (azi Casa Presei Libere). Între anii 1959-1963, este ridicat în Parcul Carol (atunci îi schimbaseră numele în Parcul Libertății), Mausoleul reprezentanților Partidului Comunist Român. În 1963 se termină construcția Complexului expozițional Romexpo, care la început a avut o cupolă din pânză de beton armat, dar s-a prăbușit și s-a realizat apoi dintr-o structură metalică de mare deschidere. O altă realizare deosebită a constructorilor români, a fost definitivată în 1966, inaugurându-se noul local al Institutului Politehnic, redenumit astăzi Universitatea Politehnică din București, a cărei suprafață desfășurată este de aproximativ 40 ha. Se încep doi ani mai târziu în 1968, lucrările la Hotelul Intercontinental (finalizate ăn 1970) și la Teatrul Național, inaugurat în 1973. Se realizează alte construcții deosebit de importante, cum ar fi: Televiziunea Română (1968-1969), Aeroportul Internațional „Henri Coandă” din Otopeni și Sala Polivalentă (1973-1974).

Între 1986-1988 se ridică cea mai înaltă construcție industrială din București, de 114 metri, Turnul de testat ascensoare, fiind (la vremea aceea) cel mai înalt turn pentru testarea ascensoarelor din Europa. Aceeași tendință de a construi edificii tot mai înalte s-a păstrat în continuare și ea nu se oprește nici în prezent, căci în 2013, s-a ajuns la 137 de metri, prin construirea Floreasca City Center (Sky Tower), dacă nu este alta în curs de desfășurare…

Prof. univ. dr. ing. GHEORGHE ȚICLETE