PUTEREA CUVÂNTULUI

După cum am amintit în capitolul Transfer antropomorf, și cunoaștem din Sfânta Scriptură, Dumnezeu a făcut tot universul cu Cuvântul său. Cuvântul nu este un simplu element de comunicare în acest caz, ci este Logosul, Cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, „prin Care toate s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut”. Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune că: „Întru început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul Dumnezeu era”. El este din veșnicie și este puterea creatoare și rațiunea existențială a lui Dumnezeu. El participă la nașterea timpului odată cu creația. Este energia de viață dătătoare, este Fiul Cel Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut după cum scrie în Evanghelie și mărturisim în Crezul ortodox.

ELENA BORUNDEL

Prin împlinirea poruncilor Logosului, puterea cuvântului său se răsfrânge asupra celui care crede și a celor din jurul său, căci „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește, asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe stâncă. Și a căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă” (Mt. 7,24,25). Cel ce nu face ascultare, în sensul neîmplinirii poruncilor, pierde legătura cu Ziditorul și totodată puterea de a face orice, căci Domnul a zis: „fără de Mine nu puteți face nimic”(Io. 15, 5-6, 9-10). Există o strânsă legătură între cuvânt și faptă. Vedem cum Domnul a zis să se facă, să fie și s-au făcut toate. „Nu oricine Îmi zice Doamne Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri”, așa cum a făcut-o Însuși Mântuitorul până la moarte și înviere, fiindu-ne exemplu de netăgăduit.

După Geneză, omului i s-au dat alte legi, căci pe cea din rai nu a împlinit-o. Porunci spre împlinire, spre călăuzire, pe care le-a consemnat Moisi. Dar cum a transmis el aceste învățături către poporul său, fiind om ca și noi, este o întrebare frecventă pentru care primim răspunsul doar prin credință. Sfântul Vasile cel Mare în Hexaimeron, ne spune că „Moisi, care a fost învrednicit, la fel ca îngerii să vadă pe Dumnezeu față către față, el ne istorisește cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu.”. Sfântul Ioan Gură de Aur susține același lucru în Omiliile la Facere, că fiecare cuvânt al Scripturii este dumnezeiește insuflat, având un înțeles profund, chiar un dublu sens, și vom vedea mai apoi ce spune exegeza, căci nu sunt cuvintele lui Moisi, ci ale lui Dumnezeu. Tot Dumnezeu a pus pe buzele prorocilor cuvinte înțelepte și tot El a dat putere înțelegătoare Sfinților Părinți pentru tâlcuirea lor și a Scripturii. „Să primim cu multă recunoștință cuvintele Scripturii; să nu trecem de măsura noastră, nici să iscodim cele mai presus de noi, așa cum au pățit dușmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile gânduri, nu s-au gândit că este cu neputință omului să cunoască desăvârșit creația lui Dumnezeu”, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur. „Sfânta Scriptură este unică prin faptul că ea conține un mesaj universal de sorginte divină. Înțeles prin credință ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor, și nu, simplu, cuvintele omului despre Dumnezeu, Scriptura se adresează fiecărei epoci, indiferent de caracteristicile istorice și culturale ale ei”, fiind atemporală.

Puterea Cuvântului actualizează evenimente vechi testamentare prin întrupare, lucrarea divină clădindu-se pe sinergia dintre divinitate și receptivitatea umană. Paul Evdochimov numește sinergia, „energie teandrică” actul omenesc corelat cu cel dumnezeiesc. Tipurile trecute, devin prefigurări ale celor viitoare. Atât exegeza, cât și predicarea Cuvântului biblic ori cateheza prin (imagine) icoane, presupun o vocație călăuzită de Duhul Adevărului. Logosul s-a transmis prin profeți, „Tu (Ieremia) vei fi gura mea” (Ier.15,19), în scris prin Sfânta Scriptură, pe cale orală prin Sfânta Tradiție, dar și prin icoană având ca numitor comun revelația.

Sfânta Scriptură poate fi interpretată în multe feluri. Amintim tratatul lui Thoma de Aquino, Summa theologiae, Despre Dumnezeu, care cuprinde problema folosirii diferitelor sensuri ca cel istoric, etiologic, analogic, alegoric sau ca cel literal, anagogic, tropologic sau moral. Unul dintre capitole dezbate locul și rolul metaforei. Pe de o parte se susține faptul că nu este necesar a se folosi metafore în Sf. Scriptură deoarece ele aparțin poeticii umile și nu se potrivesc științei teologice supreme, această doctrină are rolul de a exprima adevărul, iar creaturile cele mai apropiate de Dumnezeu ca sfințenie ar trebui să fie din cele sublime și nu din cele mai modeste. Pe de altă parte, teologul obiectează prin faptul că este necesară folosirea figurilor de stil pentru a reda o imagine care în mod firesc are un impact vizual mai puternic, că cei care au parte de astfel de revelații își înalță cugetul la divinitate, iar ultimul argument este că acest mod este mai ușor de înțeles, sufletul evită eroarea, iar „divinul este ascuns de cei nedemni” Thoma de Aquino mărturisește că „autorul Sfintei Scipturi este Dumnezeu, a cărui putere nu este numai să-și acomodeze vorbele la semnificațiile lor, ci chiar pe om să-l facă astfel, ba chiar și lucrurile. Așadar, precum în toate științele vorbele își au semnificația lor, tot așa au un sens propriu în această știință, în așa fel încât înseși lucrurile semnificate prin cuvinte să semnifice și altceva”.

Dacă pătrundem în aria alegorică a exegezei alexandrine, influențate de Platon, Cuvântul este Lumina, Piatra (Stânca), Apa vie, Pâinea cea de toate zilele, etc. Dar nu este de neglijat nici sfera istorică a raționalismului antiohian influențat de Aristotel. Astfel cele două curente hermeneutice au format o dihotomie indisolubilă în cadrul înțelegerii Cuvântului.

Origen este cel care atrage atenția asupra celor două sensuri ale Scripturii, atât celui literal cât și a celui spiritual. „Scriptura se prezintă pe sine mai puțin ca un Cuvânt al lui Dumnezeu, și mai degrabă ca o mărturie a darului nou și de viață făcător al lui Dumnezeu, ca o putere creatoare…”, consideră Pr. Henri Cazelles într-o evaluare a „funcției hermeneutice” din cadrul Conciliului Vatican II. Apostolul Pavel explică în I Corinteni că Trupul lui Hristos este atât pâine euharistică, cât și ekklesia ce definește o comuniune a credincioșilor botezați. Apoi, că băutura și mâncarea duhovnicească cu care s-au hrănit în pustie poporul lui Israel, „au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească, ce avea să vină. Iar piatra era Hristos. „Hristos era preîntrupat în mijlocul poporului său, piatra fiind prototipul istoric (…) Piatra- necunoscută poporului – a fost aleasă prin voința divină ca să fie locusul istoric în care Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul veșnic, creator și dătător de viață, să Se manifeste către ei”.. În Veciul Testament Moise a lovit stânca și izvorând apa a potolit setea poporului ce rătăcea în deșert. Întrun alt episod, Iacob pleacă de la casa părintească și înnoptând și-a pus o piatră sub căpătâi. Dormind a avut un vis revelator, cel al urcușului scării dumnezeiești, din capul căreia i-a vorbit Dumnezeu, făcându-i o promisiune. Și sculându-se dimineață a zis: „Cât e de înfricoșător locul acesta!; el nu -i altceva decât casa lui Dumnezeu; aceasta este poarta cerului!”(Fa. 2817), și luând piatra, a pus-o stâlp și a turnat pe ea untdelemn, numind locul Betel, adică „Casa lui Dumnezeu”. Lupta lui Iacob cu îngerul, s-a finalizat după ce a primit binecuvântarea, ceea ce a determinat schimbarea numelui în Israel, care se traduce în mai multe feluri („Dumnezeu să Se arate puternic”; „Cel ce se luptă cu Dumnezeu”; sau „Dumnezeu Se luptă”), atunci a numit locul acela Penuel care înseamnă „Fața lui Dumnezeu”.

În Noul Testament, piatra, elementul metaforic, este Petru, apostolul pe a cărui mărturisire se va întemeia Biserica. Hristos își întreabă apostolii „Dar voi cine ziceți că sunt?” (Mt. 16, 15). Petru, fiind inspirat de Duhul Sfânt, Il mărturisește ca Domn și Dumnezeu, spunând: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu” (Mt. 16, 17). Atunci Mântuitorul îi spune „Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Și Eu îți spun ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Și-ți voi da cheile împărăției cerurilor…” (Mt. 16, 17).

Spre ajutorul omului, Mântuitorul a lăsat Sfintele Taine ale Bisericii. Una din ele se referă la cuvânt și mărturisire, pe de o parte a credinței, după cum am văzut mai sus, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, iar pe de cealaltă parte încredințându-I păcatele pentru a fi iertate. Din Taina Spovedaniei sau a Pocăinței, aflăm că în cadrul ei, omul se află față în față cu Hristos, prin mijlocirea preotului duhovnic, care este doar un martor, și care poate lega și dezlega păcatele pe pământ. Prin succesiune apostolică este transmisă Taina Hirotoniei. Domnul Iisus a instituit aceste Taine, în cazul acesta, a Tainei Spovedaniei, dând putere ucenicilor Săi și zicând: „Luați Duh Sfânt ; cărora le veți ține păcatele, ținute vor fi și cărora le veți ierta, iertate vor fi, și orice veți dezlega pe pământ va fi dezlegat și în cer”(Mt. 17-19 ) .

Părintele Cleopa ne dezvăluie cele patru părți ale acestei Taine a Mărturisirii, care cuprinde: durerea inimii, spovedania prin viu grai înaintea duhovnicului, facerea canonului și dezlegarea păcatelor. Despre felul lacrimilor, părintele dezvoltă ideea plânsului, arătând că numai unul anume este folositor pentru suflet și nu oricare, ci cel cu părere sinceră de rău că greșim în fața lui Dumnezeu, acela asemenea al fiului risipitor. Toate aceste etape sunt strâns legate între ele, și dacă una lipsește, Taina nu este împlinită. „Iar de vom zice că păcat nu avem, pe noi înșine ne înșelăm și adevărul nu este în noi, iar dacă ne vom mărturisi păcatele, credincios și drept este Dumnezeu, ca să ne ierte nouă păcatele și să ne curățească pe noi de toată întinăciunea și nedreptatea (1 In. 1, 8-9”). Mărturisirea păcatelor este un act de responsabilitate al omului înzestrat cu liber arbitru. Pentru ajutorul său, omului i s-au dat legi morale, pozitive, și anume poruncile dumnezeiești. Indiferentismul față de împlinirea lor întunecă chipul lui Dumnezeu în om, care ajunge să nu se mai ghideze după rațiunea duhovnicească, ci după instincte precum necuvântătoarele. Renunțând la păcate, și mărturisindu-se, primește iertarea și revine la starea firească, inițială, prin pocăință (ieșubah). Omul care nu s-a întors la starea paradisiacă, riscă să-L confunde pe Dumnezeu Cel personal cu forțe ale naturii.