ÎN CĂUTAREA TIMPULUI PIERDUT

Titlul reprezintă, de fapt, o suită de romane aparținând scriitorului francez Marcel Proust, începând cu primul volum (1913 – „Swan”) și terminând cu cel de-al șaptelea („Timpul regăsit” în 1927). În esența lor dezvoltă o temă care a fost prezentă în perioada interbelică și chiar mai târziu, a se vedea „Drumul spre înalta societate” autor John Braine (1957). Trama principală o reprezintă viața unui om care avansează în înalta societate cu toate piedicile pe care le întâmpină, dar și cu dibăcia acestuia de a le depăși. La capătul narațiunii vedem cum comportamentul personajului principal se schimbă în mod evident, dar nu în sens pozitiv, potrivit normelor noastre de categorisire.

Este de la sine înțeles că fără o „bază” parcursul oricărui aspirant la o preamărire se afârșește în cele mai multe cazuri într-un fisco pe toate planurile.

Noi îl avem pe Tănase Scatiu, personajul principal din romanul omonim a lui Duiliu Zamfirescu, apărut ca volum în anul 1907. Ca și Proust, autorul nostru abordează viața de la țară, într-un ciclu de cinci romane. Sub denumirea de Romanul Comăneștenilor. În mare, dezvoltă aceeași temă a parvenirii personajului principal, a arendașilor îmbogățiți care acaparează o tot mai mare influență în politica românească. De această dată trăsătura principală a acelor personaje o reprezintă rapida lor îmbogățire însoțită de lipsa de scrupule, parvenitismul, dorința bolnavă de acumulare trecând peste orice limite rezonabile de decență, onoare, de respectare a unor cutume prestabilite.

Zărim cumva asemănări ale societății românești de astăzi? Nu, desigur, este apanajul doar a acelor timpuri, deoarece în prezent avem cu totul alte idealuri. Minciunică! Acum este la fel și chiar mai mult.

Am pierdut startul istoriei, cei care ar fi avut vocația să ne salveze s-au salvat pe ei, lăsându-ne pe noi în off-side. Niște nemernici postdecembriști puși doar pe căpătuială! Nu este un capăt de țară și alții din alte areale ale Europei s-au îndestulat. Dar au avut o oarecare măsură, să lase și pe cei „mici” să se dezvolte. La noi, nu, doar noi și slugile noastre obediente. În rest, doar pustiu, iar acest mod de a acționa, prin recul, este și în prezent și va fi și în viitor, indiferent de structura conducătoare a puterii. Fanariotismul ne-a copleșit și este omniprezent. Poate fi înlăturat, dar nu cu actuala clică, fostă, prezentă și predictibil viitor conducătoare, a se citi printre rânduri „ciuma roșie”.

Dacă am pierdut ceva? Da, viața noastră care s-a prelins între adevăr și minciună, între speranță și deznădejde. L-am votat pe unul sau pe altul, alegând nu valoarea ci răul cel mai mic, am fost mânați într-o gigantică mașinărie – ei zic democratică – de dezagregare a nației române astfel încât un număr minuscul hotărăsc soarta noastră, ca pe timpul lui Stalin, și anume doar cei care numără voturile.

Suntem prinși într-o capcană din care nu putem ieși, și acesta este de fapt timpul pe care l-am pierdut, timp, care nici nu mai poate fi dat înapoi și nici nu are cine să ni-l restituie.
Toți politrucii ne aruncă în față „marile” realizări – circulația forței de muncă, magazine (Mall-uri) pline cu de toate, IT și multe alte nimicuri – chifloaie toxice, „bunătățuri” cu zeci de E-uri, dezagregarea tradițiilor și preluarea unor formule de spălare a creierelor tinerilor, însoțite copios cu droguri.

Preiau dintr-o sinteză care va ocupa paginile revistei cale de câteva numere: România a „pierdut” 40.000 de medici (2007-2017), 20% din românii între 20-64 de ani trăiau în alte țări ale UE, aproape 100.000 de copii aveau un părinte plecat la muncă în străinătate, a scăzut în ultimul deceniu numărul elevilor cu aproape 350.000 din cauza scăderii natalității, în același interval de timp numărul studenților s-a înjumătățit. În ultimii 20 de ani, au plecat din țară peste 37.000 de IT-iști, iar lista dezintegrării structurilor economico-sociale din țara noastră este foarte lungă. O clasă criminală de conducători postdecembriști ne-au adus în această dezastruoasă situație. Ar trebui precum Instanțele de Judecată a Magistraților înființată o structură asemănătoare care să judece pe cei care au devalizat România pe toate planurile.

Am vrea să oprim timpul precum în cunoscuta melodie, interpretată magistral de către doamna muzicii ușoare românești, Corina Chiriac:
„Opriți timpul, clipa asta minunată
În suflet vreau s-o păstrez
Să iubesc și să visez”
Da, trebuie măcar pentru o clipă să ne scuturăm de putregaiurile vremurilor noastre și să trăim, că avem o existență limitată în timp.

Și ce să facem?
Uite așa să ne petrecem Revelionul în Piața Constituției și nu în familie. Nu, aceasta este o formulă meschină tot de dezagregare a relațiilor familiale tradiționale neaoș era să ne adunăm toți pentru a petrece trecerea dintre ani. Poate de Paști, nici aici nu-i chip că avem oferte tentante de a merge oriunde în lume nu, desigur nu în sânul familiei, care acum ca obicei a devenit la români desuet. Nu și la cei români din afară care vor să regăsească „timpul pierdut” și vin în comunitățile din care proveneau. Doar pentru puțin timp, că după, pleacă glonț spre locurile din străinătățuri unde și-au clădit un culcuș; iar pe aici din nou rămânem singuri. Nu chiar! Cei spre pensie sau pensionari autentici, cu nostalgii românești, plecați aiurea de multă vreme, vin, cumpără ceva terenuri spre o viitoare vilă, apartamente pentru odihnirea oaselor la bătrânețe (detest acest apelativ!) ori pentru vreun nepot colateral că ei în tinerețea lor nu au avut timp să aibă copii, deoarece trebuiau mai întâi să se realizeze profesional iar timpul pentru a procrea a trecut.

Sunt stângaci cei veniți spre obârșia românească. De fapt, constată că nu prea le-a mai rămas mai nimic din fosta glorie strămoșească și amână sine die o reinserție dorită de ei, dar imposibil de realizat după ce au părăsit meleagurile natale de 30-50 ori mai mulți ani. Se simt străini în propriul cuib pe care l-au avut cândva, iar acum este gol, este pustiu, nu le mai poate oferi nicio bucurie adevărată. Timpul, pentru ei, a trecut, nimic nu îl va înlocui, nici măcar ici, colo. Încearcă să valorifice casele țărănești renovate în felurite modele de sorginte comercială.

Dar timpul pierdut, într-o anumită paradigmă chiar de pierdere a identității, datorată tuturor politicienilor postdecembriști, astfel încât, Transilvania chiar și Banatul, reprezintă niște „insule” în arealul României. Și nu regiuni românești aflate în granițele recunoscute.

Fiul meu, mergând într-o excursie la Sighișoara, la un hotel de cinci stele, a constatat revoltat, că emisiunile românești pe posturile TV erau subtitrate în limba română. Dezastruos dar adevărat. De ce nu luăm modele occidentale autentice, indiferent de zonă, poate SUA și să le aplicăm ad-literam.

Trăim în prezent într-o criminală fraternitate cu minciuna, din care exteriorii noștri, pe bună dreptate fac ce vor și ne calcă în picioare. Cine ar fi de vină – de la Iliescu încoace aproape toți; ei trebuiesc neîndoios puși la zid, nu la Târgoviște, nici la Zidul Plângerii ci la zidul istoriei, să fie crucificați nicidecum sanctificați, că oricum nu merită. Ei trebuiesc coborâți în mlaștina istoriei, să stea pe vecie în noroiul pe care l-au produs/ creat ca emblemă a hurpavismului lor.

Dar timpul, această dimensiune care nu poate fi controlată, ne influențează implacabil, ne conduce prin cele trei faze ale vieții precum întrebarea sfinxului înaripat din Teba pusă lui Oedip – „Cine merge dimineața în patru picioare, la amiază în două și seara în trei?”. La răspunsul dat că acesta este omul, Sfinxul s-a sinucis.

De la factorul timp a plecat și ineglabilul Mihai Eminescu, publicând în ziarul „Timpul” pagini care și acum sunt de o izbitoare actualitate. Că tot românul înfierbântat, nădușit de mișcarea lui brawniană, consideră că este un adevărat eminescolog, că se preocupă de acel Dumnezeu al nostru literar, ei bine cei mai mulți sunt niște impostori intelectuali.

În realitate, cei mai mulți, își spală păcatele pe spinarea inegalabilului, iar acum spre apusul vieții lor încearcă de fapt să-și găsească un rost în amalgamata societate culturală română. În fapt vor să recupereze cumva timpul pierdut, prin ședințele de partid de odinioară, ulterior, după ’90, aderând la mai multe partidulețe, ca apoi spre o adâncă senectute, pe repede înainte să scrie ceva cărți (adesea de doi lei) să fie moraliști (nu îi mai ascultă nimeni) să noteze printr-o lașitate maximă care partid le-ar oferi ceva ciosvârte, cât de mici, concret cuplate în acea realitate iluzorie.

Ce nu înțeleg ei, sau nu vor să înțeleagă, este că timpul lor a trecut și se agață de himere. Dar și secțiunile inferioare ca vârstă constată, cel mai adesea aceeași realitate.

Că dacă până la 30 de ani nu ai fost frumos, până la 40 sportiv de performanță, până la 50 bogat iar până la 60, tată nu vei mai fi, în principiu, niciodată. Că, de fapt, totdeauna în principiu am trăit bine, nicidecum în realitate.

Merg, nu foarte des, în medii culturale, îndeosebi bucureștene. Văd oameni care ar avea ceva de spus, dar sunt timizi, alții vocali, obraznici, foști ancorați în trecut, debordând în perorații, dar nu spun mai nimic, doar platitudini, dar se dau cocoși. Mă uit la ei și îi privesc cu un rictus convențional, că au fost și vor rămâne pe vecie miște lachei.

Indiferent cum ne-am mișca ori relaționa, rămân pe vecie, în mentalul colectiv, dacă nu și în cel ritualic o serie de repere biblice care nu au cum să fie desprinse de trăirile noastre diurne iar acesta de fapt este timpul nostru istoric de care nu putem fi, sub nici o formă decuplați.

Repere biblice (fragment)
„Timpul meu, constat, chiar că a trecut
Mă uit atent la stâncosul Belzebut
Zeul suprem la filistienii antici
Ca demon autentic, minți în prezent a ne suci.
Dar timpul nostru, trăit, unde este oare?
Că a trecut instantaneu precum o boare
Cu vise, năzuinți, izbucnite din adânci ponoare
Din isihasta Rugului Aprins între pridvoare
Trilurile știute ale îndepărtatelor legi păgâne
Doar aghiasma de pe frunte mai rămâne
În rest, măști hâde ne împresoară zi de zi
Cel mai adesea, evident, nu au ce oferi.
Întâia carte a lui Moise; Geneza pilduitoare
Ne spune că din coasta lui Adam, în acea stare
Dumnezeu, acel Suprem, femeia a-ntrupat
Iar el Adam, un rol covârșitor și-a asumat.”

Dacă parcurgem în prezent, noi și alții ca noi un drum benefic pentru viitorime?

Este greu de a pune o concluzie pe acest subiect, atâta timp cât în țara noastră structurile politico-administrative au rămas încremenite într-o formulă comunistoidă, reformarea lor fiind deocamdată imposibilă, iar noi, cei mulți, suntem inapți pentru a avea o adevărată prestație cetățenească.

Ne-a rămas să așteptăm, dictaturile locale, regionale ori centrale, care deocamdată funcționează din plin.

Fugit irreparabile tempus (timpul zboară f ără reîntoarcere; Vergiliu, Georgicele III vers. 284) au spus romanii și nu văd niciun motiv să îi contrazic. Doar că această țară, a noastră, ca și grădină a Maicii Domnului ne oferă și alte repere de viitor precum „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7). Sau așa cum a propovăduit Prea Fericirea Sa în cadrul Marelui eveniment Ziua Culturii Naționale care a avut loc pe data de 15 ianuarie 2020, milostenia este cuvântul de ordine pentru acest an.

Și în acest fel timpul pentru noi românii nu îl putem considera ca fiind pierdut, ci ca o preaîmplinire a năzuințelor noastre spre bunăstare și o viață mai bună.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

FLORIAN LAURENȚIU STOIKA