ORIENTUL MIJLOCIU: O BOMBĂ CU CEAS?!

Numai este pentru nimeni un secret că Orientul Mijlociu este și a rămas „o bombă cu ceas”, pentru partea aceea de lume. De aceea, a înțelege rădăcinile conflictelor din Orientul Mijlociu devine o chestiune esențială pentru orice alegător sau politician. Actualele probleme complicate sunt mai ușor de deslușit atunci când urmezi firul istoriei și povestea dintre arabi și persani, suniti și șiiți, precum și animozitățile de lungă durată dintre cele două grupuri.

ARICIUC BOGDAN CORVIN

Deși șiiții reprezintă o minoritate în lumea islamică, comparativ cu numărul de suniți, bastionul acestora în zilele prezente – Iran – împreună cu răsturnarea regimului sunit al lui Saddam Hussein în Irak și alianțe cu grupuri precum Hezbollah – au ajutat această ramură islamică să își extindă influența șiită în întreaga regiune.Iată de ce, fie și numai pentru astfel de „argumente istorice”, Orientul Mijlociu constituie o problemă politică majoră pentru majoritatea țărilor din afara regiunii și reprezintă o sursă continuă de conflicte și instabilitate globală.

Dacă ar fi să ne luăm după agentia de analize geopolitice și informații „Stratfor”, care a realizat în acest sens un infografic, pentru o întelegere mai clară a liniilor de demarcație și alianțele dintre suniți și șiiți care definesc conflictele din Orientul Mijlociu din zilele noastre. Infograficul, denumit „Balanța dogmatică a puterilor în Orientul Mijlociu”, evidențiază tabăra arabă condusă de Saudiți (Maroc, Egipt, Sudan, Arabia Saudită, Emiratele Arabe, Qatar, Kuweit și Iordania), tabăra siită condusă de Iran (Iran, Siria, Iraq), statele sunite non-arabe (Pakistan, Turcia), zonele de conflict (regiunea controlată de Statul Islamic din Siria și Iraq, Yemen) și sferele de influență dorite de Iran. SUA, Iranul și Turcia au devenit principalii actori odată cu începerea războiului civil din Siria. După ani de război civil și după înfrângerea Statului Islamic din Levant, mai bine zis a Califatului ISIS, se apropie momentul în care se trasează noile zone de influență. America a cedat, în timpul administrației Obama, supremația în zona Siria-Irak și cum se vede, în geopolitică nu există imediat un nou „leadership! Rusia a gestionat cu abilitate jocul până în acest moment, și devine, după încheierea războiului, un broker al situației din zonă. Pentru Moscova, regiunea odată controlată de URSS, revine acum, din nou, în barca Kremlinului. În cele din urmă, scopul Rusiei este de a-şi împărți Orientul Mijlociu în domenii care contează cel mai mult pentru interesele sale. Într-o oarecare măsură, a realizat acest lucru, dar este încă neclar dacă strategia sa va fi suficient de reușită pentru a marca un avantaj în zona care este cea mai importantă pentru ea: Ucraina. SUA au schimbat strategia şi s-au îndreptat spre o alianță strategică cu Arabia Saudită în scopul de a proteja Israelul de pericolul numărul unu în Orient, Iranul. Arabia Saudită este în plin proces de reforme economice adoptând Viziunea 2030 prin care renunță la preeminența petrolului. Prinţul Mohammad bin Salman, omul forte al reformelor, atrage sprijinul populației educate printr-o formulă de dictatură de dezvoltare î n favoarea populației formă care încalcă însă principiul fundamental al Casei Regale Saudite acela la consens, în familia conducătoare. Această redefinire poziționează Arabia Saudită alături de Occident şi SUA, într-o postură de rivalitate cu Iranul. În aceste condiții relațiile Riadului se orienteză şi spre Est. Regele Arabiei Saudite, Salman a vizitat Moscova și a semnat contracte de energie cu Rusia de miliarde de dolari, contracte care vor implica atât investiții rusești în Arabia Saudită, cât şi investiții ale Arabiei Saudită în Rusia. Ambele evenimente indică faptul că saudiţii ar putea fi dispuşi să lucreze cu Rusia şi Turcia în Siria, exercitând presiuni asupra grupurilor radicale insurgente sunite. În schimb, aceiași saudiţi vor primi un ajutor financiar foarte necesar sub forma unor contracte de investiţii. şi, de asemenea, asigurări că influenţa iraniană, în Siria va fi limitată.

Cât de importantă rămâne însă forța persană?

Uciderea generalului iranian Qasem Soleimani într-un atac american cu dronă a agravat tensiunile dintre SUA și Iran. Care sunt totuși șansele izbucnirii unui astfel de conflict și cât de puternice sunt forțele armate ale Iranului? R ăspunsul
pornește de la scopul strategic al Teheranului: să-și proiecteze influența și să-și apere interesele în Orientul Apropiat sau, cel puțin, să nu le permită rivalilor precum Arabia Saudită și Israel, aliați ai SUA, să obțină superioritatea în regiune. Până acum, Iranul a hărțuit cum a putut numeroasele trupe americane instalate în 10 țări din regiune, cu scopul de a le alunga definitiv. Experții spun însă că armata persană nu poate face față forțelor americane și aliaților SUA din vecinătate, astfel încât va evita un conflict deschis și va prefera conflictele de tip proxy, prin interpuși. Potrivit revistei „The Atlantic”, Teheranul nu are prieteni printre jucătorii majori din regiune: „Iranul are relații bune cu Rusia și China, dar nu are aliați fideli printre marile puteri”. Fiind astfel una dintre cele mai izolate țări din lume, Iranul a ales să exploateze vulnerabilitățile trupelor americane și ale aliaților SUA prin interpuși și atacuri asimetrice. Armata persană, a opta cea mai numeroasă din lume, este potrivită pentru o astfel de strategie. Forțele iraniene, îndeosebi Gărzile Revoluționare (IRGC), nu depind doar de finanțarea din bugetul de stat. „Forțele armate controlează o cincime din valoarea totală a companiilor listate la Bursa din Teheran și dețin mii de alte companii care aduc venit pentru armată. IRGC controlează și o bună parte din economia tenebră.” Gărzile Revoluționare sunt împărțite în câteva divizii. Generalul ucis, Soleimani, a condus zeci de ani unul din aceste grupuri – Forța Quds, responsabilă de operațiuni peste hotare, îndeosebi în Orientul Apropiat. După asasinarea lui Soleimani, The New York Times a scris că una din ripostele posibile ale Teheranului ar fi un atac cibernetic împotriva unor entități americane. Majoritatea analiștilor nu cred că Iranul va risca un război deschis cu Statele Unite pentru a răzbuna moartea lui Soleimani. În schimb, e de așteptat că va lansa operațiuni asimetrice pentru a ataca forțele și interesele americane în Orientul Apropiat.

Văzut de pe malurile Dâmboviței, chiar dacă unora nu le va plăcea, abia acum înțelegem necesitatea existenței „scutului anti-rachetă”, de la Deveselu, nota bene dacă luăm în calcul că SUA a anunțat deja retragerea de forțe și de baze americane, din Turcia! Bombardarea celor două baze militare SUA în Irak, care nu s-a soldat cu victime umane, nu înseamnă că Iranul nu va folosi și alte strategii de atac indirect sau conflicte mărunte. Bomba cu ceas (încă) nu s-a oprit. Se aude acel… „Tic..tac, Tic..tac”. Până când?