TĂCEREA LEULUI ARDELEAN… În memoria colectivă

Interviul din această lună este unul special, din două motive: unu, pentru că se referă la poate cea mai mare personalitate teologică ortodoxă post decembristă, iar în al doilea rând pentru că azi, prin acest antologic interviu, în paginile revistei „Independența RomânăIndependența prin Cultură” își face „debutul” doamna Sabina Măduța, care obișnuiește a-mi repeta, cu farmec și modestie un adevăr doar de ea trăit: „ Am găsit revista d-vs aici la Oradea la un chioșc, așa că am citit-o și apreciat-o. A trebuit să abandonez Bucureștiul, editura proprie și casa , din anul 2008 la chemarea părinților care aveau nevoie de ajutor fiind bolnavi și vârstnici. (mama 95 de ani, tata 95 de ani). Ei s-au dus, acolo sus, eu nu m-am mai întors la București.”

Dacă ar mai fi trăit, vrednicul de pomenire Bartolomeu Anania ar fi împlinit luna aceasta, deja 99 de „primăveri”, însă pentru toți care l-am cunoscut va rămâne în memoria noastră ca un „Leu al Ardealului”, dar și cel mai bun prieten al unui mare gânditor român: Petre Țuțea.

Fragmentul de interviu, face parte din cartea doamnei Sabina Măduța, intitulată „Cartea Sabinei”, și care a fost publicată în anul 2019, la editura „Primus”. (Redacția)

S.M: – De la poemul dramatic Mioriţa la Amintirile peregrinului Apter şi Cerurile Oltului, o operă închegată şi vastă, unică prin originalitate reînvie istoria şi miturile româneşti prin ceea ce au ele mai pregnant în dimensiunile de specific naţional. Văzduhul patriei constituie pe lângă oameni şi locuri o a treia dimensiune, o prezenţă vie într-o operă fascinantă. E greu sau imposibil să fotografiezi văzduhul?

B.A: – Ceea ce fac este de fapt o revizuire a Bibliei, adoptând ca metodă de lucru metoda comparatistă. Textul curent al Noului Testament se trece verset cu verset şi practic cuvânt cu cuvânt prin cincisprezece filtre comparative: versiuni de referinţă în limba română, trei în limba franceză, trei în limba engleză, în acelaşi timp confruntând textul şi cu originalul grecesc din ediţia critică a lui Kurt Aland. Textului revizuit i se adaugă note de subsol. La Noul Testament sunt aproximativ două mii de însemnări complementare.

S.M: – Cultură şi religie? Care este părerea dumneavoastră despre înclinaţiile actuale ale tinerilor despre cultură și religie?

B.A: – Există o afluenţă de tineret care vine spre izvoarele culturii. Numai generaţia medie s-a închis într-o anumită carapace. Din contactele mele cu tinerii pot afirma că generaţia tânără este deschisă şi are antene pentru a i se oferi şi recepta un plan spiritual al existenţei. Am fost de curând la Iaşi şi am văzut cum tot timpul Săptămânii Patimilor a existat la Mitropolie patru imense rânduri de „cozi” de credincioşi către patru duhovnici care spovedeau de dimineaţa până seara. Le-am văzut cu ochii mei. Peste 80 la sută din aceştia erau tineri şi mi s-a spus că acest fapt este un rezultat al conferinţelor şi dialogurilor din ultimile luni de la Casa Studenţilor. La una din conferinţe am participat şi eu. Au fost patru ore de întrebări şi răspunsuri desfăşurate într-un ritm alert. La astfel de întruniri studenţeşti am participat şi la Timişoara, Arad şi Sibiu. Primesc scrisori de la studenţi şi sunt solicitat în continuare de ei. S-a format o imagine falsă despre tineret în general. Chiar şi cu tineretul american se exagerează când i se atribuie ca principale preocupări sexul, drogurile şi muzica rock. Presa uită tineretul studios care îşi petrece timpul în biblioteci şi laboratoare asigurând viitorii cercetători şi oameni de ştiinţă. De multe ori ne îngrijorăm de ceea ce este zgomotos cu toate aspectele negative, dar uităm de ceea ce tot americanii numesc „majoritatea tăcută”. Deocamdată tinerii sunt frustraţi, fiindcă nu avem noi ce să le dăm, din păcate suntem săraci.

S.M: – Să sperăm că se va găsi cineva să se ocupe de „înmulţirea pâinilor”. Întorcându-ne la poemul dramatic MIORIŢA, la care aţi lucrat vreme de şapte ani, ne întoarcem la anul 1958, anul în care aţi fost arestat.

B.A: – Cam în aceeaşi perioadă cu mine au fost ridicaţi o seamă de intelectuali ca: Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Grigore Băbuş, Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu, Daniel Sandu Tudor, V. Voiculescu, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Alice Voinescu ş.a.

Eu am fost judecat separat de acest grup şi anchetat de un maior care mi-a mărturisit: „Am fost detaşat aici special pentru dumneata şi pentru un prieten al dumitale, ca să vă citesc manuscrisele”. Sunt sigur că era vorba de Voiculescu. Maiorul Ion Aramă mi-a declarat: „În scurtă vreme termin cu dumneata şi pentru un prieten al dumitale şi mă întorc de unde am venit. Ţin să-ţi spun că toţi de aici te urăsc şi problema principală e soarta manuscriselor. Nu au nimic care să te incrimineze, nici o pagină care să meargă la dosar. În astfel de cazuri securitatea nu păstrează manuscrisele, le arde!”

S.M: – Am fost impresionată aflând de la fratele dvs. Dumitru Anania că primul exemplar din MIORIŢA l-ați trimis fostului dv. învăţător Nae Bădiţă din comuna Glăvile – Vîlcea. Dar şi la Jilava şi la Aiud, unde aţi fost reţinut vreme de patru ani aţi continuat să scrieţi într-un mod cu totul special.

B.A: – Acolo, sub pământ, am conceput povestirile din Salba Carpaţilor, care au apărut în 1990 sub titlul Amintirile peregrinului Apter. Câţi oare mai trăiesc din osâ ndiţii Jilavei de acum 30 de ani? Cei din celula 4 îşi vor aduce aminte de serile noastre lungi de după numărătoare, când gardienii ne zăvorau pentru încă o noapte, lăsându-ne să aşteptăm pe dunga priciurilor mult doritul minut al stingerii… Atunci, în ceasurile acelea de linişte fragilă, bolta de piatră şi beton, deasupra căreia, la câţiva metri creştea iarba, adăpostea academia celor aproape patruzeci de intelectuali cu condamnări grele-profesori, ingineri, jurişti, universitari, oameni de artă şi litere, filozofi şi diplomaţi. (Pe Ţuţea şi Pandrea aveam să-i întâlnesc la Aiud). Intrase în tradiţia acelor generaţii subterane ca fiecare să se înscrie cu câte un ciclu de prelegeri, comunicări sau povestiri, în hotarele şi la măsura propriei înzestrări, al căror duh era menit să potolească spaimele şi să-i dea suferinţei un sens. După patru ani ieşeam de la Aiud cu peste douăsprezece mii de versuri lucrate pe creier şi depozitate în memorie

SABINA MĂDUȚA