UNITER în căutarea teatrului pierdut

Pe măsură ce luăm distanță față de salutul originar al vieții, rostit în toate limbile de fulgerarea a două glasuri ne vedem devenind ecoul tot mai vag, răspusul tardiv și incongruent al unei memorii ce nu le mai regăsește. Se lămurește astfel, ca o cicatrice de gând dând contur multor neliniști, faptul că iubirea și indiferența noastră, fariseismului nostru au aceeași origine-alegerea primară, acel credo existențial, invizibil, dar mereu afirmativ, aparține celuilalt, aproapelui.

Recent, UNITER-ul și-a invitat prietenii, cunoscuții, membrii de onoare, la un timp al regăsirii, la propria sa memorie. Uneori contestată, disprețuită, dar niciodată înfrântă. Dacă în asta și mai ales în teatru, coteriile, jocurile de culise rămân excentrice. În caz contrar, trăim mai departe ”la bloc”, ca o inspirată metaforă a scenografului Dragoș Buhagiar, ceea ce s-a instaurat ca o normă, în mentalitatea familiei lărgite din societatea actuală. Cu administratorii și serviciile ei, inclusiv. Cel mai important personaj al acestei lungi seri umane a rămas Povestea, nostalgia, fiindcă doar ea este vie, nemuritoare, doar ea are puterea de a imortaliza întâmplări și oameni, de a-i metamorfoza în personaje de mit și legende. Este de la sine înțeles faptul că peste 80% din publicul ce animă sălile de spectacol este alcătuit din tineri. UNITER-ul este și pe mai departe dator să conserve această nevoie de teatru a celor tineri, sau întineriți prin artă. În această motivație rezidă- cum spunea Tompa Gabor ”singura sursă de energie capabilă să susțină nu doar utopice restructurări economice, ci acea resurecție valorică necesară, indice stabil al unor autentice înnoiri culturale.” Orice aniversare, oricât de fastă ar fi, implică și germenele unor ”uitări”, oglinda unei absențe, cum ar fi spus Liviu Ciulei, dar și al unei posibile renașteri. Și, dacă nu știm cum va arăta ”noua” lume după odiseea pandemiei, putem totuși observa cum dispare aceasta gradual, după o rețetă bine ”scrisă”. Iar, amurgul ”idolilor”, a partidelor –sistem și a clivajelor care le legitimau, începute de ceva vreme, azi se accelerează. Firește, fenomenul social este extensibil, el beneficiind de culoarea locală, trecând astfel de la refulările etern ”indignaților”, la cel al contestatarilor de profesie, ezitările în lanț ale corupților și vânătorilor de ”zestre” politică. ”În aceste vremuri sumbre și contradictorii”, cum ar fi spus Llosa, UNITER-ul înseamnă o alternativă , un antidot la uitare și la indiferență. Asistăm azi, la o continuă disoluție a valorilor. Societățile peste tot în lume sunt lovite de aceeași maladie. Doar că unele sunt mai puțin rezistente, decât altele. Identitatea culturală, atât cât azi se (mai) percepe a fost deja înlocuită, cu o ură surogat, de multe ori plasată- ca și-n trecut- sub semnul maleficului ideologic, al ”rețetelor” doctrinare. Așezată de către arhitectul ei, Ion Caramitru în urmă cu trei decenii, sub semnul perenității și al echidistanței culturale această instituție – cu toate fluctuațiile ei organizatorice, valorizante și de ”bucătăria” breslei- a încercat să nu cadă pradă păcatului (ideologic) originar. Dacă a și reușit o va spune doar memoria, timpul. Ea este martorul absolut indispensabil, pentru o justă apreciere a faptelor, a unui trecut liber asumat. ”UNITER-ul, pentru mine, spunea cândva un alt obișnuit al galelor, Cornel Todea- înseamnă, mai presus de cuvinte de circumstanță, de solidaritate, încredere în celălalt”. ”Restul e tăcere” și mai ales inconsecvență. Ca și colegii săi (Felix Alexa, Lucian Giurchescu, Mihai Mănuțiu, M. Mălaimare, sau G. Mihăiță) el știe faptul că, după trei decenii de ”aventură teatrală”, nu mai poate fi vorba de a transforma un simbol, o marcă înregistrată într-un simplu fetiș de patrimoniu. Mai ales azi, având în vedere vremurile la care suntem deopotrivă, martiri și victime aleatorii.

Armand Steriadi