Eugen Lovinescu 31 octombrie 1881 Fălticeni 16 iulie 1943 București

Închipuiți-vă un atlet enorm, cu liniile însă rotunjite, berniniene, cu mască gigantică, efeminată și suavă, cu ochi fără scântei, indiferenți și enigmatici, cu piept greu, cu pulpe grele, făcut parcă dintr-o marmură moale. Genunchii săi uriași, ca aceia ai lui Moise din San Pietro in Vincoli pe care Michelangelo l-a izbit cu ciocanul, rupeau stofa; laba tare a piciorului ca aceea antică de pe una din ulițele Romei spărgea încălțămintea, cărnurile sale suceau veșmintele. Criticul era gigantic și aveai impresia că punând urechea pe toracele său monstruos spre a-i asculta bătăile inimii ai fi auzit un motor imens, o orgă de apă. Venustatea corporală a omului nu trebuia, ca și monumentele, privită de aproape. George Călinescu

Perioada interbelică, în secolul XX, a fost prolifică în diferite ramuri ale culturii române, astfel încât putem spune același lucru despre creatorii acestor căi. Un coordonator al literaturii noastre prin critica și istoria literară este Eugen Lovinescu. Adăugăm, de asemenea, contribuția lui ca romancier și conducător de cenaclu. Literatura din secolul XX poartă pecetea spiritului lui Eugen Lovinescu. Își spusese cuvântul asupra multor scriitori și ierarhia de valori stabilită de el rămâne, în cea mai mare parte, valabilă și astăzi, contribuind la o critică literară modernă. Eugen Lovinescu este fiul profesorului Vasile T. Lovinescu, pe numele său adevărat, Vasile Teodorescu. Atmosfera familială sobră va fi evocată în romanul „Bâzu” și, într-o oarecare măsură, în „Memorii”. Eugen Lovinescu urmează cursurile gimnaziale la Fălticeni și pe acelea ale Liceului Internat din Iași (între 1896 și 1899), unde-i are ca profesori pe Aron Densușianu, Simion Mehedinți, Miron Pompiliu. În toamna anului 1899 se înscrie la Universitatea din Iași, dar o părăsește peste câteva săptămâni, devenind student al secției de limbi clasice la Universitatea din București. Audiază cursurile lui Titu Maiorescu și Nicolae Iorga, fără a deveni nici junimist, nici sămănătorist.

În 1903 își ia licența cu o lucrare despre sintaxa latină. Figurează ca profesor la liceul din Ploiești, între 1904 și 1906. Se remarcă prin foiletoanele publicate în „Epoca” (1904- 1906), strânse în două volume ale „Pașilor pe nisip” (1906). Ia de pe acum o atitudine antisămănătoristă. Pleacă în Franța pentru a-și pregăti doctoratul.

Îl trece în 1909 cu lucrarea „Jean-Jacques Weis et son oeuvre litteraire” (tipărită în același an cu o prefață de Emile Faguet), iar ca lucrare suplimentară, „Les voyageurs francais en Grece au XIX-e siecle” (apărută în 1909, cu o prefață de Gustave Forgeres). Colaborează la „Convorbiri literare”, „Viața literară”, „Falanga”, „Flacăra”, „Noua revistă română”, „Rampa” etc. Articolele publicate aici sunt strânse în „Critice” (10 volume, 1909 – 1923). Scrie, în vremea războiului, articole politice în „Românul”, „Naționalul”, „Flacăra”, „Lectura pentru toți”, grupate apoi în volumele „Pagini de război” (1918) și în „Cumpăna vremii” (1919). Începuse, încă din 1915, seria revizuirilor. Tânărul maiorescian dă semne de independență. Editează magazinul ilustrat „Lectura pentru toți” (decembrie 1918 – ianuarie 1920) și în 1919, revista ce va defini o direcție în literatura interbelică, „Sburătorul” (1919 – 1922; serie nouă, 1926 – 1927). Eugen Lovinescu își sistematizează în articolele din „Sburătorul” ideile și-și fixează o doctrină pe care o numește MODERNISM. Cea dintâi lucrare de sinteză este „Istoria civilizației române moderne” (3 volume, 1924-1926) pusă de mulți comentatori în legătură cu studiul lui Garabet Ibrăileanu „Spiritul critic în cultura românească”, și combătută pentru „beletrismul” ei. Opera aceasta a lui Eugen Lovinescu trebuie luată în seamă ca fiind foarte valoroasă și bine documentată (Eugen Simion). Criticul pune în circulație un nou concept, acela al sincronizării culturii române cu aceea universală. Sincronizarea ar fi un fenomen inevitabil și, în „Istoria literaturii române contemporane” (volumele I – VI, 1926 – 1929), sintetizată într-un singur volum în 1937, Eugen Lovinescu urmărește consecințele acestei legi în literatura de după 1900. El se desparte, în problema civilizației române, de junimiști, sămănătoriști, poporaniști, de gândiriști și de alte direcții tradiționaliste. Nu respinge conceptul de specific național, respinge doar limitarea acestui concept la viața morală și spirituală a țărănimii, intrând la acest punct, în contradicție cu Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu. Eugen Lovinescu este împotriva transformării specificului național într-un unic criteriu de apreciere a operei literare. Esențial, deși nu unic, este după el criteriul estetic. Disocierile, portretele din „Critice” și „Istoria literaturii române contemporane” sunt reluate și îmbogățite în „Memorii” (3 volume, 1930, 1932, 1937) și Aqua Forte (1941), opera unui extraordinar moralist. Cele mai bune volume de proză ale lui Eugen Lovinescu vor fi publicate tot în această perioadă: „Bâzu”, 1932; „Firu-n patru”, 1934; „Diana”, 1936; „Acord final”, 1938, în „Revista Fundațiilor regale”, scrieri de un lirism discret, pe teme vechi ale epicii moldovenești, dar cu o tehnică obiectivă, modernă și o viziune intelectuală profundă. Preocuparea pentru literatura de ficțiune era mai veche (drama „De peste prag”, 1906, urmată de nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub titluri diferite: „Aripa morții”, „Comedia dragostei”, „Lulu”, „Viața dublă” etc). În cele două romane despre Eminescu („Mite”, 1934; „Bălăuca”, 1935), Eugen Lovinescu adoptă o metodă de analiză ce se află între document și ficțiune. Cărțile au imaginație și o stilistică aparte. După 1937, Eugen Lovinescu se întoarce la istoria literară. În 1940 apare o monografie în două volume, „Titu Maiorescu”, apoi, alte scrieri pe teme junimiste: „Titu Maiorescu și posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu și contemporanii lui” (I, II, 1943, 1944), „Petre Carp” (1941) și „Antologia ideologiei junimiste” (1942), opere de primă mărime în istoriografia noastră literară. Eugen Lovinescu dă cea dintâi biografie spirituală verosimilă a lui Titu Maiorescu și face, indirect, un portret mai general al criticului român în luptă cu prejudecățile și reaua voință a mediului intelectual. În prima ei fază, critica lui Eugen Lovinescu este impresionistică și militează pentru autonomia esteticului. Formal, ea adoptă unele procedee ale literaturii de ficțiune (scenete, descrieri bogate, pagini lirice, dialog fantezist). Critica este o digresiune în jurul cărții comentate și stă pe picior de egalitate cu poezia și proza. Spiritul lui Titu Maiorescu este bine asimilat în „Pași pe nisip” și în primele volume din „Critice” stau câteva principii. În această etapă, Eugen Lovinescu se arată pe o poziție împotriva sămănătorismului și-i încurajează pe simboliști, deși unul din adversarii săi rămâne Ovid Densusianu. De la impresionism, Eugen Lovinescu trece, după primul război mondial, la modernism, după ce își definise metoda critică printr-un concept de tranziție: critica estetică. Modernismul este un concept complex, cu deschideri spre ideologie și estetică, punct de referință în viața literaturii noastre. Eugen Lovinescu, profesor de limbi clasice și spirit elegiac, întruchipează totuși elementul de progres în literatura română. Modernismul se bazează pe ideea de sincronism, dar și pe noțiunea de originalitate. Potrivit acestei teorii, literatura română trebuie să se intelectualizeze și să treacă de la sat la oraș și de la liric la obiectiv, în ritm cu mișcarea spirituală europeană și cu evoluția vieții sociale naționale. Eugen Lovinescu se arată deci în favoarea unei proze a vieții urbane, o proză psihologică, obiectivă și o lirică deschisă spre viața spiritului și complexitatea vieții moderne. Nu este totuși rigid în judecățile critice propriu-zise. Când opera vine din altă direcție („Ion” de Liviu Rebreanu) de pildă, Eugen Lovinescu remarcă obiectivitatea și adâncimea observației sociale, prețuind opera cum se cuvine. Dar pe Mihail Sadoveanu îl consideră un spirit nesincronic, închis într-o formulă tradiționalistă. Pentru Sainte- Beuve geniul are totdeauna intensitate, amplitudine. Pentru Eugen Lovinescu, geniul (creatorul) are totdeauna măsură („măsura tonului”), în timp ce talentul minor sau impostura se caracterizează printr-o retorică excesivă. Idealul măsurii alternează cu acela al adâncimii și al capacității de expresie. Cu aceste criterii sunt analizați în „Critice” și „Istoria literaturii române contemporane” Octavian Goga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Liviu Rebreanu, scriitori pe care Eugen Lovinescu mizează. Fiind o mare conștiință și având un mare talent de expresie, Eugen Lovinescu este un mare critic. Îl avem însă aproape cu aprecierile lui indubitabile asupra lui Eugen Lovinescu pe George Călinescu. În 1940, când acesta își finaliza inegalabila lui „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” în care surprinde aproape întreaga operă critică sau de proză, gazetărească ori de principii a scriitorului plecat de la Fălticeni. Iată ce sintetizează George Călinescu:

„În 1919, când apăru Sburătorul (19 aprilie), Eugen Lovinescu avea o activitate de critic de vreo cincisprezece ani, scrisese volume, descoperise pe Victor Eftimiu, polemizase cu scriitori maturi, în Convorbiri Literare și la Flacăra. Totuși scrisul său nu avea suficientă autoritate, căci trăia Titu Maiorescu, a cărui reputație nu admitea concurenți. După război însă Eugen Lovinescu se bucură de un prestigiu considerabil și primele numere ale Sburătorului fură devorate. Personalitatea lui lua contur abia acum. Ea se dezvoltase de altfel foarte încet și până la 40 de ani criticul nu dăduse nicio operă de rezistență. Este lăudabil că Eugen Lovinescu a fost cel dintâi care să-și dea seama de necesitatea monografiilor literare și cu studiile sale asupra lui Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Gheorghe Asachi se începea școala istorică pe care o întreținea, e adevărat, în acel timp, Gheorghe Bogdan- Duică, însă într-o formă latentă. Evident, plecarea era în istoriografia literară a lui Nicolae Iorga. De data aceasta făcea istorie literară un critic propriu-zis, cu puncte de vedere estetice”.

Dar minuțiosul și competentul George Călinescu constată lipsa comparațiilor în critica lui Eugen Lovinescu, restabilirea epocii, situarea scriitorului în timp și spațiu. Se dovedește a fi nemulțumit asupra constatărilor relativ la situarea lui Negruzzi în lumea pe care o zugrăvea în Scrisori, numind școlărească prezentarea critică a acestora, chiar dacă admite numirea nuvelei „Alexandru Lăpușneanu” „un adevărat mărgăritar al prozei românești iar (…) minunatele scrisori sunt turnate într-o limbă ușoară, fină ca o horbotă spirituală, fără mari pretenții de literatură…”. Nici în comentarea Scrisorilor lui Eminescu nu ar străluci criticul, după părerea lui Gerge Călinescu: „De la meditația lui Alexandrescu poezia română s-a înălțat la filosofia lui Eminescu…”. Nu comentează caracterul filosofic al excepționalelor poeme eminesciene și Gerge Călinescu remarcă acest fapt. Spre finalul intervenției asupra lui Eugen Lovinescu, în cartea sa „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Călinescu exprimă: „Acest om care este o personalitate n-a avut din partea opiniei publice satisfacțiile pe care le merita. Deși pregătit pentru cariera universitară, unde ar fi avut o altă posibilitate de lucru și un contact rodnic cu tinerimea, el n-a fost chemat. Și cu toate acestea opera lui întrecea pe a tuturor celor din specialitatea lui laolaltă. Cu toate protestele sale, mentalitatea îi fu alterată de această izolare și criticul simți <<gustul sălciu de neant și de cenușă>>. Este, fără îndoială, măreție în rezerva sa mândră și nezgomotoasă care a ridicat prestigiul carierei literare”. Eugen Lovinescu moare nemulțumit în 16 iulie 1943. La înmormântarea uneia din fiicele lui Delavrancea, Margareta (Bebs), criticul își aruncase peste sicriul acesteia în groapă recentul său volum de „Memorii”.

Cleopatra Luca