Asediul Vienei 1683

La sfârșitul secolului al XVII-lea spațiul centreuropean a fost tulburat de un conflict între două puteri copleșitoare ca forță și resurse, care a angrenat în eveniment oameni și mijloace de pe trei continente. Confruntarea dintre Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman poate fi apreciată ca o dispută între civilizații, mentalități, credințe, o gigantică luptă între Cruce și Semilună.

Asediul Vienei din 1683 este un moment de răscruce în seculara rivalitate dintre Creștinătate și Islam. Până atunci, fusese vremea marilor cuceriri musulmane în detrimentul țărilor europene. A urmat un moment de stagnare a ofensivei otomane, o echilibrare a forțelor după care a urmat refluxul încercărilor de cucerire ale turcilor. Imperiul lor a devenit retractil și peste un secol avea să devină omul bolnav al Europei renunțând la importante posesiuni din Africa, Asia și Europa, diminuându-și substanțial teritoriul.

Numele de Habsburg provine de la Habichtsburg (cetatea uliilor), fortăreață ridicată în secolul al XI-lea în cantonul elvețian Berna. Ducatul autonom din care făcea partea cetatea a fost cucerit de regele german Rudolf I de Habsburg (secolul al XIII-lea). Din 1440 până în 1806, Tronul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană a fost deținut de membrii familiei Habsburg, numită și Casa de Austria. În 1516, Carol I de Austria devine rege al Spaniei și din 1519 devine și împărat sub numele de Carol al V-lea (Quintul) și așa Habsburgii au două ramuri: austrieci și spanioli. Carol al V-lea afirma: În imperiul meu nu apune Soarele niciodată referindu-se la posesiunile europene (din Țările de Jos până în Transilvania) și teritoriile spaniole de peste Oceanul Atlantic (Mexicul și America Latină). Habsburgii din Viena și din Madrid intenționau în secolul al XVII-lea crearea imperiului ereditar de dominație catolică universală. Împotriva lor luptau statele protestante și puternicul regat al Franței. Turcii otomani (subliniez termenul spre a-i deosebi pe otomani de turcii oguzi, turcii selgiukizi sau alte seminții turcomane) erau originari din Asia. Populație nomadă formată dintr-o mulțime de triburi, s-a deplasat spre vestul continentului până a ajuns în Anatolia. La sfârșitul secolului al XIII-lea este consemnată moartea lui Ertogrul, întemeietorul semilegendar al neamului otoman. După el urmează cam în 1288 Osman I, de la numele căruia provine și numele poporului: otoman sau osmanlâi. La 2 martie 1354, un cutremur puternic, distruge zidurile orașului bizantin Gallipoli, eveniment care a facilitat cucerirea sa de către otomani. Gelibolu a constituit primul teritoriu ocupat de turci în Europa. Peste 99 de ani capitala imperiului bizantin Constantinopol, avea să devină trofeul lui Mehmed al II-lea supranumit El Fatih, Cuceritorul. Imensul oraș numit de noii stăpâni Istanbul, a ajuns capitala altui imperiu, cel otoman.

O veche așezare celtică, apoi tabără militară romană a fost înălțată la rang de municipiu de împăratul Vespasian (69-79) sub numele de Vindobona. Cronicon Pictum Vindobonense – Cronica pictată de la Viena, ne prezintă victoria lui Basarab I de la Posada din noiembrie 1330, (fapt ce a consacrat independența Țării Românești). În izvoare apare sub numele de Venia și Viennis. În secolul al XIIlea primește charta de oraș și pe dealul Kahlenberg este construit un castel. Devine cel mai important oraș german după Colonia (Köln) în secolul al XIII-lea. Reședință imperială în 1462 când împăratul Frederic al III-lea a fost asediat de vienezi, proprii săi supuși. Cinci ani (1485-1490) a fost sub stăpânirea regelui maghiar Matia Corvin (1458- 1490). Din 1558 este oraș imperial (Kaiserstadt) adică al imperiului și casei de Habsburg. După asediul din 1683, din oraș de apărare al imperiului la granița răsăriteană, a ajuns capitală.

O tentativă de cucerire a Vienei de către otomani a avut loc în timpul marelui sultan Soliman Magnificul (1520-1566). După mai bine de un secol și jumătate, otomanii în urma succeselor  militare, cuceriri și subordonări de teritorii, au reluat tentativele de ocupare a Vienei. Situația era radical schimbată. Rivalitatea între Habsburg și otomani, schimbase raportul de forțe din Ungaria. După 1526 fusese în majoritate ocupată de turci, austriecii ocupând numai partea apuseană, Ungaria Superioară. Acum, imperialii reușiseră să ocupe un serios teritoriu, așa că Ungaria devenise un condominium între cele două părți în conflict continuu. Familia de origine albaneză, Köprülü reușise să acapareze cu îndemâ-nare rangul de mari viziri. Cu pricepere și talent reușiseră să redreseze relativ situația gravă a imperiului, să umple vistieria, să obțină stabilitatea internă în urma multor răzvrătiri și încercări de separare a provinciilor, să întărească armata și să reia seria campaniilor de cucerire și de ripostă împotriva mulților dușmani. Mehmed pașa (1656-1661) a deschis seria dinastiei de mari viziri Köprülü. Energic, era incoruptibil în acea perioadă de corupție. Cronicarul moldovean Miron Costin (1633-1691) scria: de nu s-ar pune…. ispravnic împărăției, Ardealul, Moldova și Țara Românească suntu ieșite den mâna împărăției. A destituit Domnii din Țările Române, Constantin Șerban din Muntenia și pe Gh. Ștefan din Moldova. A stins revoltele din imperiu inclusiv cele din Țările Române ale lui Rakoczi al II-lea, Constantin Șerban și Mihnea al II-lea unde a pus Domni credincioși sultanului. Urmașul lui Mehmed pașa la vizirat, altă mână de fier a fost Fazîl Ahmed pașa Köprülü-Zade (1661-1676). Echilibrat, cult și tolerant, l-a întrebat pe Miron Costin dacă se bucură de cucerirea Cameniței. Răspunsul cronicarului: sunt moldovenii bucuroși să se lățească împărăția în toate părțile…. iar peste țara noastră nu sunt bucuroși. Urmașul său Kara Mustafa pașa (1676-1683), cel care a inițiat asediul Vienei, nu era din familia albaneză Köprülü, ci era turc (Merzifonlu) intrat în familie ca ginere al lui Mehmed pașa. Se pare că asediul Vienei a fost strălucita idee a marelui vizir Kara Mustafa, care în grandomania sa, în viziunea sa fantasmagorică, se vedea împărat otoman al Occidentului cu capitala la Viena, alături de împăratul Orientului de la Istanbul (atunci sultan era Mehmed al IV-lea, 1648-1687). Prilejul favorabil nu trebuia scăpat. Acesta era răscoala antihabsburgică a ungurilor. Izbucnise în 1672 în Nordul Ungariei. Din 1678 conducător al insurgenților era Imre Thököly, ulterior sprijinit de turci. Regele Soare al Franței Ludovic al XIV-lea (1643-1715) este fericit că poate contribui la șubrezirea Casei de Austria și sprijină din umbră eforturile ungurilor, îndemnând sultanul să trimită oastea în ajutorul lor. În 1681 dieta maghiară de la Sopron (la granița cu Austria) hotărăște restabilirea autonomiei Ungariei. Un an mai târziu a fost reînființată armata maghiară. Peste două luni, în septembrie 1682 Thököly a primit de la sultan steag de domnie ca rege al Ungariei. Împăratul Leopold al Sfântului Imperiu Romano-German (1658- 1705) și rege al Ungariei (1655-1705) s-a simțit ofensat. Și așa a început războiul austro-turc (1683-1699), care s-a desfășurat aproape în exclusivitate pe pământul Ungariei. Marele vizir și-a strâns toate resursele pentru războiul care avea să-i aducă turbanul sultanal. Și-a concentrat toate forțele militare, și-a convocat vasalii și a recrutat trupe din țările și provinciile ocupate. Armata otomană cuprindea opt pașale cu trei tuiuri (tuiul era simbolul ierarhic al dregătoriei deținute; Domnii români erau considerați pașale de două tuiuri, puțini erau înzestrați cu trei tuiuri: ex. Dimitrie Cantemir), 10.000 de sangeacbei, oastea tătarilor în frunte cu hanul. Și suveranii celor trei Țări Românești au participat personal la lupta cea mare: Șerban Cantacuzino al Munteniei și Gheorghe Duca al Moldovei cu 31 de steaguri moldovenești de călărași și două campanii moldo-muntene, împreună cu Mihail I Apafi cu trupele sale. Șerban Cantacuzino (1678-1688) urmaș al familiei care a dat doi împărați Bizanțului, a fost o personalitate puternică care a reușit să întărească puterea domnească, a organizat sistemul fiscal, a construit hanul lui Șerban, a sprijinit cultura și învățământul, a regularizat Dâmbovița. A sprijinit Biserica ctitorind mănăstirea Cotroceni și Biserica Doamnei (București) și tipărirea Bibliei de la București a lui Șerban în 1688. Apropierea de imperiali nu a fost pe placul turcilor și al rudelor. Fratele său stolnicul Constantin și nepotul Constantin Brâncoveanu l-au otrăvit când se pregătea să se alieze cu Liga Sfântă împotriva turcilor. Gheorghe Duca, Domn al Moldovei (4 domnii) și al Munteniei (o domnie) între 1665-1683, a provocat răscoala boierilor nemulțumiți prin sporirea dărilor, a reușit să devină suveranul Ucrainei, a construit mănăstirile Cetățuia și Sf. Ioan Gură de Aur. În drumul de întoarcere de la asediul Vienei a fost capturat de polonezi și a murit prizonier în 1685 la Liov. Apafi I Mihail, principe al Transilvaniei (1661-1690) a fost impus de turci. A întărit regimul nobiliar. În conflict cu imperialii susține pe kuruți (insurgenții antihabsburgi) și participă la asediul Vienei. În 1686 Transilvania accepta protecția habsburgilor prin tratatul de la Viena (Tratatul Hallerian). Garnizoane imperiale sunt plasate în Cluj și Deva. În 1687 prin Tratatul de la Blaj, principatul intră definitiv în stăpânirea imperiului, denunță suzeranitatea otomană, primește armata austriacă în 12 orașe, cedează patru cetăți și plătește contribuții împovărătoare. În martie 1683, încep să se îndrepte spre Viena trupe de asediu din direcții diferite. Turcii veneau dinspre Istanbul și Adrianopol (Edirne), dinspre Sofia și Belgrad. Din Grecia și Albania soseau klefții (haiducii greci). Din Crimeea tătarii. Din Nord, ardelenii lui Apafi. Valahii lui Șerban dinspre Dunăre. Moldovenii lui Duca de peste Carpați. Sultanul s-a stabilit la Belgrad. Kara Mustafa își continua marșul spre Viena pe lângă Dunăre. Tătarii devastau toate localitățile prin care treceau. Franța ajuta cu sârg oștirea otomană în numele vechilor capitulații reînnoite în 1604. Galerele franceze transportau trupele otomane din Asia Mică în Europa. Oștirea otomană de asediu se ridica, după diverse aprecieri între 150.000 de oșteni (cifra apropiată de realitate) și numărul fantastic de jumătate de milion. După noile cercetări din cei 100- 150.000 de oșteni ai marelui vizir Kara Mustafa, doar 20- 30.000 erau războinici de valoare. O mulțime veniseră după pradă, iar numărul cărăușilor și al auxiliarilor măreau numărul impresionant al participanților ordiei otomane. Artileria otomană avea tunuri mai puține și de calibru mai mic decât cele austriece. Oștirea otomană fusese dispersată în cete de asediu la cetăți de mai mică importanță. Imre Thököly opera în Slovacia din mai 1683. Lipsa de coordonare a dus la operații militare haotice, neunitare. Era greu de controlat o ordie atât de numeroasă împrăștiată pe o mare suprafață. Tătarii din Crimeea aveau alte interese. Hanul a refuzat să atace trupele austriece și polonezii lui Sobieski. Domnii Țărilor Românești și principele Transilvaniei veniseră să facă act de prezență, fără o participare activă și eficientă. Trupele lui Thököly n-au ascultat porunca marelui vizir să atace în zona cetății Poszony. Împăratul Leopold a părăsit Viena și l-a lăsat pe contele von Starhenberg cu 15-20.000 de soldați să apere orașul. Carol de Lorena și-a concentrat armata de ajutor de 30.000 de oșteni în apropierea orașului Linz. La cererile de ajutor ale împăratului au răspuns principii electori germani ai Saxoniei și Bavariei, iar alianța imperialilor cu uniunea polono-lituaninană a determinat pe suveranul polonez Ian al III-lea Sobieski (1674-1696) să-și concentreze armata de 30.000 de oșteni și să ajute pe habsburgi. La 14 iulie marele vizir a ajuns la Viena. În două zile orașul a fost încercuit. Oștenii moldoveni și munteni, considerați auxiliari n-au fost folosiți drept combatanți. Erau așezați la marginea Vienei în cartierul Rossau în aripa stângă a ordiei otomane. De pe insula Brigittenau pe Dunăre trupele române folosite ca pontonieri, din motive de neîncredere asupra loialității lor, trebuiau să construiască un pod spre cetatea asediată, acțiune pe care au întârziat-o cu lentoare. Legenda care pretinde că tunurile lui Șerban Cantacuzino ar fi fost încărcate cu paie spre a nu lovi zidurile de apărare nu are suport real. Valahii nu au luat parte la bombardarea orașului. Artileria otomană era comandată de Ahmed beg, un francez musulman. Însă Șerban a trimis curieri care au informat trupele austriece asediate asupra planurilor otomane. Mai târziu, în 1688, generalul imperial contele von Waldstein scria Domnului muntean: noi am auzit de frumoasele fapte ce Măria Ta ai făcut în vremea înconjurării Vienei. La 12 septembrie 1683, armata de despresurare a dat asaltul final asupra oștirii asediatorilor, semnalul de atac fiind cinci lovituri de tun. Centrul era încredințat principilor germani, comandați de Georg von Waldeck, flancul drept comandat de regele Poloniei Ian Sobieski, flancul stâng de Carol al V-lea de Lorena care avea în subordine o viitoare valoare militară, căpitanul de cavalerie Eugeniu de Savoia în vârstă de 19 ani. Bătălia s-a dat pe colina Kahlenberg lângă Pădurea Vienei. După câteva ore de lupte, ordia otomană a părăsit câmpul de luptă, iar la șapte seara orașul era eliberat din cleștele otoman. Turcii au suferit o gravă înfrângere. Polonezii au ocupat tabăra lui Kara Mustafa. Prada a fost imensă. Artileria, munițiile, corturile au fost trofeele învingătorilor.

Otomanii lui Kara Mustafa și ungurii lui Thököly, s-au retras în degringoladă spre Buda. Pentru înfrângerea catastrofală, Kara Mustafa și-a executat câțiva generali printre care Ibrahim, pașa de Buda care se împotrivise poruncilor sale greșite. Și Șerban a fost întemnițat, însă promițând o răscumpărare substanțială a fost eliberat. Trufia, incompetența și pofta de mărire a lui Kara Mustafa au fost pedepsite de sultan. Vinovatul a fost sugrumat la Belgrad în 26 decembrie 1683. Domnii români care n-au participat la asaltul creștinilor asupra musulmanilor s-au retras cu rapiditate spre țară. Pe locul unde fusese tabăra munteană (unde mai târziu a fost construit palatul Schönbrunn, după planurile lui Johann Bernhard Fischer von Erlach, început de împăratul Leopold I în 1689 și terminat de împărăteasa Maria Terezia în 1749), Șerban Cantacuzino a ridicat la 1 septembrie o cruce de trei metri înalțime pentru ca oștenii lui să se roage dimineața, cu o inscripție în limba latină: Nos… Servanus Cantacuzinus, Valachiae Transalpinae Princeps… (Noi Șerban Cantacuzino, Domnul Țării Românești…. am rădicat această cruce în locul cel cinstit și închinat evlaviei poporului…. întru veșnica sa pomenire și a celor ai săi pe vremea când s-a înconjurat Viena Austriei de Jos de mahomedani, sub comanda vizirului Kara Mustafa pașa, în luna septembrie 1, în anul 1683…). Ulterior, dusă în Viena a devenit loc de pelerinaj pentru cei interesați și a fost făcută cunoscută în Europa prin broșuri ilustrate. Trei secole mai târziu, în 10 septembrie 1983 a fost inaugurat la Viena bustul lui Șerban Cantacuzino, prin eforturile Bisericii Române și ale Românilor din exil. Era monumentul doveditor al eforturilor de apărare al Occidentului de către Români împotriva expensiunii otomane. În 1684, la 5 martie s-a înființat la Linz Liga Sfântă patronată de Papă, o alianță antiotomană formată din Austria, Polonia și Veneția, la care au aderat ulterior și alte state (rușii la 24 iunie 1686). După asediul Vienei, otomanii au suferit înfrângeri categorice: Pesta cucerită în 1685, Buda după 2 luni de asediu a capitulat în septembrie 1686. Turcii au părăsit capitala regatului maghiar, după 145 de ani. În august 1687 armata otomană, de 60.000 de oșteni a fost zdrobită la Harkány lângă Mohacs și Ungaria a fost încorporată imperiului. Un alt mare vizir Fazîl Mustafa pașa Köprülü-Zade (1689-1691) a adus o oarecare stabilitate politică și economică, însă a căzut în luptă. Șerban Cantacuzino era în grațiile imperialilor. Leopold I i-a adresat mai multe scrisori să se alieze cu trupele lui Carol al V-lea de Lorena, însă peste puțin timp Șerban murea otrăvit de rudele cu simpatii otomane care nu acceptau alianța cu imperialii. După șocul înfrângerii de la Viena, Imperiul Otoman nu s-a mai redresat și a intrat pe panta înfrângerilor și a descompunerii teritoriale.

Viorel Gh. Speteanu