Mihail D. Hangan – Creator al școlii românești de beton armat

Pe profesorul universitar Mihai D. Hangan, îl știam din cărțile sale, despre betonul armat, dar personal, l-am cunoscut abia în 1958, atunci când a venit de la București, pentru a continua desfășurarea acestui modul, în locul predecesorului său Constantin Avram. Venea la două săptămâni, lunea, când după șase ore de curs eram și noi și dânsul supra saturați.

In prealabil, colaboratorii săi, mai tineri, îi pregăteau încă de duminică, cele două table duble, acționate prin niște scripeți speciali, astfel încât dimineața, la orele 7.30, atunci când profesorul intra pe ușa amfiteatrului, acesta se oprea lângă ușă, pentru a verifica dacă i s-au respectat indicațiile date. Începea expunerea, calm și atent la desenele executate impecabil, iar dacă era cazul, insista prin precizarea detaliilor complementare. Pauza, urma doar după ce dânsul își termina capitolul sau tema propusă, care putea să vină uneori și după două ore, dar nu înainte de a se asigura că, noi cei aproape o sută de ”ascultători” ne-am dumirit. De câte ori venea la Cluj, pentru cursul de beton armat, nu pierdea ocazia de a merge la un spectacol de operă, fie la Opera Română, fie la Opera Maghiară, care prin bună înțelegere se derulau alternativ. De remarcat este faptul că, de fiecare dată… trebuia să aibă locul asigurat la, ”fotoliul de orchestră”, adică în primul rând. În mod special la spectacolele de balet. La București se întorcea marți, ori miercuri noaptea, cu vagonul de dormit. Evident, aceste detalii, le aflam de la mai tinerii săi colaboratori.

După încheierea semestrului, ca de fiecare dată, urma sesiunea de examene, pentru care intram cu toții în alertă, căci nu știam cum se va desfășura! Dar, de fiecare dată, totul se sfârșea cu bine. O particularitate întâlnită numai la distinsul nostru profesor, era aceea că, la examenul oral, care venea după lucrarea scrisă, se intra în număr mare, de câte 10-15 studenți deodată. Ni se luau carnetele de student și se depuneau pe catedră, după care eram verificați, prin subiectele consemnate în biletul de examen, de la tablă, iar la terminare reveneam în bănci. Nimeni nu părăsea sala, până la terminarea expunerii ultimului candidat. Atunci, profesorul lua carnetele, verifica fotografia, se identifica, se gândea, punea nota și închidea carnetul. După terminarea acestei operațiuni, ni se înmâna un maldăr de carnete, urmând ca afară să-și ia fiecare pe al lui și să vadă emoționat nota primită (?!)… La începutul semestrului I, din anul V, s-au afișat temele propuse, în vederea întocmirii proiectului de diplomă, însoțite de nominalizarea conducătorului. Așa se face că, am optat pentru ”Turn de răcire” de 52 de metri înălțime, utilizat la o centrală termoelectrică. Precizări suplimentare: hiperboloid, pânză subțire cu secțiune variabilă executat din beton armat monolit. Atât. Cum făcusem cursul facultativ despre ”teoria elasticității și plasticității”, dar și aplicațiile la pânzele curbe subțiri, am crezut că-mi va fi ușor. Din păcate, nu a fost așa, căci tema a fost propusă, pentru prima dată, chiar de către profesorul Mihail D. Hangan. A început să mă preocupe găsirea bibliografiei necesare; dar dezamăgire, căci nu găseam nimic. Cursuri nu mai aveam, profesorul nu mai venea la Cluj, dar am fost trimis pentru două săptămâni de documentare, taman la Institutul de Studii și Proiectări Energetice (ISPE), din București. Aici am dat de un colectiv amabil, dar care nu proiectaseră așa ceva și care nu mă puteau ajuta, decât cu anumite elemente (planșe) desenate. Dar eu aveam nevoie de calcule, modalități de alcătuire, tehnologie și altele! Providența însă s-a adeverit, căci la București ieșea de sub tipar, exact în acele zile, cartea profesorului Mircea Soare: ”Utilizarea diferențelor finite, la calculul pânzelor curbe, subțiri”, pe care nu am mai lăsat-o din mâini, până ce nu am reușit a mă dumiri, ce, dar mai ales cum trebuie să procedez la calculul ”acestui turn” de răcire. După multe eforturi, studii și momente de disperare am început să avansez pe un drum care, în final m-a condus, cu succes, la limanul mult visat. Astfel incât, după aproximativ două luni (aprilie-mai), profesorul mă cheamă și-mi spune să-i arăt ce-am lucrat. Zis și făcut: îi arăt și încep a-i explica. Nu m-a lăsat să termin și pentru prima dată, l-am văzut că zâmbește satisfăcut, dar mă îndemnă poruncitor, să-i fac calculul și la cutremur, iar rezultatul ”să-l arătăm” și lui Soare; o sarcină care mi se părea înrobitoare, dar în final am reușit. În luna iunie a anului 1961 a început examenul de absolvire, prin susținerea Proiectului de Diplomă, care primise în prealabil dreptul de susținere (așa erau vremurile atunci), de la un specialist pe care nu-l cunoșteam… Când am terminat susținerea, am ieșit din sală amețit și obosit, dar am fost chemat la Decanat, unde toată lumea de acolo mă felicita, și mă întrebau cum a fost, căci, profesorul, președinte al Comisiei era chiar Mihail D. Hangan, care-mi îmi dăduse nota zece, cum nu făcuse acest gest pentru nimeni. Seara, la orele 19.00, după ce se terminaseră susținerea proiectelor și a examenelor, din ziua aceea, am fost chemați din nou pentru a ni se comunica rezultatele, cât și pentru semnarea documentelor. Secretarul comisiei mi-a comunicat nota: nouă! Atunci, îmi amintesc de parcă ieri ar fi fost, profesorul s-a ridicat nervos, l-a întrebat ceva pe secretar și s-a adresat și celorlalți membrii ai comisiei. Nu știu ce s-a întâmplat, nici în ziua de azi, căci acesta a trântit hârtiile și a părăsit sala. După ultima zi în care s-au desfășurat examenele și totul s-a terminat, profesorul a trimis după mine, pentru a veni la dânsul. O dată sosit, acesta m-a întrebat: ”Vrei matale să vii la mine, la catedră, la București?”. Respectuos i-am explicat că, aici, îmi sunt frații, pe când la București nu aveam pe nimeni. A înțeles, mi-a întins emoționat mâna și mi-a urat succes, adăugând că-i pare tare rău! Mi-am permis să vă redau pe scurt, doar un crâmpei din drumul parcurs oarecum alături, de unul din marii specialiști care au onorat școala românească de construcții, fiind numit de cei care l-au cunoscut, ”părintele betonului armat, din România”. Acesta s-a născut la Botoșani, în 1897 (alții cred că, în octombrie) și s-a stins din viață la doar 67 de ani, în 1964, la București. Primele sale clase primare, dar și liceul le-a urmat în orașul natal. La 19 ani, adică în 1916, odată cu intrarea României în primul război mondial se va înscrie la Școala Națională de Poduri și Șosele”, din București, pe care o absolvă în 1922. Imediat intră la Societatea ”Edilitatea”, activând acolo, până în anul 1931. Aici se remarcă în mod cu totul deosebit, dovedindu-se un inginer talentat și cu inițiativă, de a depăși toate obstacolele ce nu de puține ori îi apăreau, mai ales în perimetrul construcțiilor de beton armat, care atunci erau oarecum în faza de început a dezvoltării lor, la o scară mai largă. Fiind dornic de cunoaștere și perfecționare, între anii 1924-1925 va urma și cursurile ”Școlii Superioare de Electricitate”, din Paris. În decursul celor 40 de ani de activitate, a îmbinat în permanență practica, proiectarea și învățământul căci a avut preocupări permanente pentru armonizarea simbiotică în concretizarea profesiei de inginer constructor. Pentru a înțelege și a îndreptăți această afirmație, ne vom referi punctual la cele mai importante preocupări, răspunderi și realizări în decursul timpului , dar și la unele aspecte care nu de puține ori i-au umbrit meritul luminos în exercitarea profesiei. Timp de opt ani, între 1932-1940, i se încredințează conducerea Serviciului de Construcții, la Societatea CAM, pentru ca în continuare să-l găsim inginer șef și apoi director al Direcției Construcțiilor, la Ministerul Lucrărilor Publice, între anii 1941-1946. Este solicitat și acceptă a fi consilier tehnic al Băncii de Stat, între anii 1945- 1950 și consilier conducător al grupului de proiectare de la IPROMET (1949-1954). Din 1955 este solicitat și încadrat ca expert consilier la IPC, IPROIL, IPCT, dar și la comisiile de avizare ale CSCAS, până în anul 1960. Trebuie accentuat faptul că, după încheierea celui de al doilea război mondial, după 1944, dar în mod deosebit după 1947, profesorul Hangan se remarcă a fi un inginer cu înaltă pregătire, specialist pentru lucrările de construcții, în mod deosebit la lucrările industraiale, prin elaborarea de proiecte și lucrări de execuție.

Voi enumera unele dintre cele mai importante realizări: tunelul aerodinamic și corpul I al Institului Politehnic din București; Institutul de Cercetări Chimice , Comitetul de Stat al Planificării, mai multe rezervoare de apă (Câmpulung, Câmpina, Satu Mare, Carbochim din Cluj, Fabrica de Vagoane din Arad etc). Pe lângă activitatea sa, deosebit de fructuoasă în domeniul construcțiilor, începând cu anul 1926 se asociază domeniului didactic, din învățământul superior. Mai întâi ca asistent al profesorului Ion Ionescu, iar în 1929 i se încredințează și predarea cursului de Beton Armat, pe care l-a păstrat până la sfârșitul vieții sale, în 1964. Mai întâi, acest curs a fost predat la Școala Politehnică, iar după reforma din 1948, la Institutul de Construcții, din București, chiar și la Institutul Politehnic din Cluj, așa cum am arătat la începutul articolului meu. Nu putem trece cu vederea faptul că, între anii 1926-1929 a fost șef de lucrări și conferențiar, la Institutul Electrotehnic al Universității bucureștene. În permanență s-a impus și a avut un rol hotărâtor în introducerea și dezvoltarea științei și tehnicii betonului armat, participând astfel hotărâtor în mare măsură, la formarea mai multor generații de ingineri și cercetători constructori, din țara noastră. Prin experiența, inteligența și activitatea sa, a devenit autorul a numeroase lucrări de specialitate, publicate atât în țară, cât și în străinătate, dar și o serie de cursuri și de manuale universitare, printre care: ”Beton armat. Norme și tabele pentru calcul, 1945”; ”Poduri de beton armat, 1946”; ”Prefabricate în construcții de beton precomprimat, 1950”, ”Betonul armat. Introducere în alcătuirea și calculul structurilor statice, 1955”. Una din cele mai importante lucrări, însă a fost: ”Betonul armat. Construcții industriale”, care este o adevărată călăuză pentru studenți și pentru toți inginerii constructori din țara noastră, care a fost apreciat și internațional, ca o lucrare ce a reușit să cuprindă în mod general și unitar construcțiile industriale, din beton armat și beton precomprimat.

Multe din lucrările domniei sale au fost elogios apreciate și pe plan internațional, precum: ”Grinzi continue pe reazime late”; ”Calculul stâlpilor de cadre suprapuse”, ”Calculul rapid al rezervoarelor cilindrice”, etc. Dacă profesorul M.D. Hangan a unit școala cu profesiunea de inginer, într-un tot armonios și fecund, a adus în domeniul betonului armat și mai ales al construcțiilor din beton armat, importante contribuții, ajutând astfel la dezvoltarea și progresul acestei tehnici, în țara noastră. Era un profund iubitor de țară, o culme a științei betonului armat în România. S-au găsit însă și cei care l-au lovit. Mă refer aici, la Rectorul Institutului de Construcții București, din perioada aceea, nimeni altul decât profesorul Vasile Nicolau, care în 1959 a cerut forurilor superioare de partid eliminarea din învățământul universitar a următorilor profesori: Mihail Hangan (62 ani), Aurel A. Beleș (68 ani), Constantin Avram, aceștia fiind învinuiți de cosmopolitism, reacționari etc. Ca reacție la această josnică acțiune, a unui profesor care a trădat, mai apoi, țara, s-a expus cu mult curaj, în apărarea acestor eminenți profesori universitari, pe atunci tânărul conferențiar și destoinic luptător pentru adevăr și dreptate, Hristache Popescu, pe care la împlinirea vârstei de 90 de ani am realizat un memorabil interviu, publicat chiar în paginile revistei ”Independența Română”, numărul 57, din luna octombrie a anului 2019. În concluzie voi reda aprecierea făcută de distinsul profesor Hristache Popescu, dar și a unui alt mare profesor universitar, Victor Popescu cu privire la cel care a fost profesorul universitar M.D. Hangan: ”… a fost creatorul școlii betonului armat și al construcțiilor de beton armat, din România și va trăi prin lumina operei și a împlinilor sale, prin cei care gândesc și realizează betonul în patria sa (…) O culme a științei betonului armat, în România.”

Prof. Univ. Dr. Țiclete Gheorghe