Mănăstirea Sfânta Treime

Sunt locuri încărcate de istorie și peisaje unde poți auzi freamătul arborilor, trosnitul spicelor de grâu, ciripitul păsărilor de pădure sau de câmp, murmurul apelor. Astfel de locuri au istoria lor, frumusețea lor. Un astfel de loc este pădurea „Tufanii lui Grozea” din comuna Drăgănești- Vlașca, unde într-un cadru natural format de apa râului Câlniștea, și văile create de acesta, afluent al Argeșului, în 1998 a fost înființată mănăstirea Sfânta Treime. Măreția mănăstirii este amplificată de istoria acestor locuri, de harul și intuiția unor personalități bisericești, politice, unele provenind din foste familii legate de această zonă. În acest context sunt necesare câteva rânduri despre istoria și arealul zonei, personalitățile care au influențat și au contribuit la înființarea mănăstirii Sfânta Treime. Ne vom referi în primul rând la semnificația denumirii de Vlașca, astăzi puțin cunoscută.

România contemporană prin relief, structură, compoziția pământului, hidrografie, vegetație, poziție geo-grafică, istorie, dar îndeosebi prin unitatea lingvistică este o țară puternic individualizată în zona sud-estului european. Istoria şi civilizația românească au creat caractere etnice regionale care au trezit conștiința unei lumi aparte materializată în denumiri specifice influențate de numele locuitorilor, de numele regiunii şi unor râuri: Ţara Bârsei, Ţara Oltului, Ţara Vrancei, Ţara Moţilor, Ţara Crişurilor etc. Diviziunile teritoriale, regionale în care s-au format poporul şi limba română prin așezările rurale şi târgurile așezate la marile drumuri comerciale au determinat moduri deosebite de viața socială în ceea ce privește tipurile, portul, ocupațiile. (Ion Simionescu, Ţara noastră, Bucureşti, 1937). Dintre aceste regiuni sau zone geografice, Vlaşca este un teritoriu specific din Muntenia centrală care prin denumire înseamnă „ȚARA VLAHILOR”, țara românilor.

Nume dat populației autohtone românești, de slavi care s-au așezat începând cu secolul VI în acest spațiu geografic, când poporul român şi limba română au fost constituite în elementele esențiale are o dublă semnificație, de populație autohtonă – ţara vlahilor sau ţara românilor – dar şi de specificul unui spațiu geografic distinct în legătură cu denumirea dată populației autohtone romanești de Vlahi. Acest spațiu geografic – numit Vlaşca – locuit intens de la sfârșitul secolului al VI-lea, de români, este cuprins în aria culturii românești de tipul „Dridu” şi constituie unul dintre elementele semnificative ale continuității şi etnicității românilor în spațiul Carpatodanubiano- pontic. Denumirea „Vlah”, a demonstrat filologul Ilie Gherghel într-un studiu din 1920, este întâlnită din secolul VI î. d. Hr. în numele unui cartier din Constantinopolle, capitala imperiului Bizantin sub forma „Blachernae” (Vlaherne). Acesta a fost o colonie de lângă capitala imperiului locuită de vlahi sau români. Mai mult în studiul menționat folosind scrierile lui Genesios şi informațiile din Lexiconul Suidas cuvântul vlah a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit şi s-a răspândit în lumea germanică şi slavă prin intermediul vikingilor care au intrat în contact cu imperiul. După alte cercetări denumirea de „Vlahi” apare pentru prima oară în anul 976 în scrierile cronicarului grec Ioan Skilites în contextul confruntării Bizantinilor cu Primul Imperiu Bulgar, în cadrul căruia romanicii erau desemnați cu această denumire în limba slavă. După Ioan Skilites, cuvântul „Vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos şi de Nikita Honiatis relatând Răscoala Asăneştilor din 1185. (Madgearu, Alexandru, Asăneştii. Istoria politico-militara a statului dinastiei Asan (1185- 1280). Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014. Barbarii de la Muntele Haemus (m-ții Balcani) numiți vlahi, mai înainte se numeau „Missieni”. Vlaşca este menţionat ca judeţ, la 19 iulie 1498 (Apud Ancu Damian, Ion Bălan, Giurgiu momente istorice, București, 1995) într-un document al cancelariei lui Radu cel Mare (1495-1508). După această dată apare în documente cartografice și de vânzării de moșii: Harta stolnicului Constantin Cantacuzino la 1700, Harta militara austriacă de la 1791-1792; Istoria Daciei de Dionisie Fotino; Harta rusă din 1835; Pentru perioada interbelică avem hărțile din 1930 şi din 1938. În 1950 județul Vlaşca este desființat, țara fiind împărțită în regiuni şi raioane de regimul comunist. Astăzi cuprinde o parte din județele Giurgiu şi Teleorman. Constantin C. Giurescu, recomanda în amintita istorie a românilor, acordarea numelui județului Giurgiu denumirea de Giurgiu-Vlașca. Arealul natural și uman al comunei Drăgănești – Vlașca în zona mănăstirii Sfânta Treime este dominat de pădurea „Tufanii lui Groza”. Este o veche parte din pădurea de stejar a zonei care a dat și stema județului – trei stejari. Pădurea „Tufanii lui Grozea” este zona în care s-a înființat mănăstirea „Sfânta Treime”, în 1998 cum am amintit. În acestă pădurea a fost îngropat haiducul Nicolae Groza de sătenii satului Drăgănești în 1834, când a fost prins de poteră, la doi tufani, de unde vine și denumirea. Lângă această pădure boierul Anghel Capră, din comuna Țigănești, care avea moșie și în comuna Drăgănești a construit un conac pentru urmași. Conacul a fost confiscat de regimul comunist și transformat în sediu pentru diferite unități agricole: (C.A.P.), I.A.S. S.M.A, Școală de tractoriști.

Din 1980 a fost trecut în proprietatea Ministerului Educației, pentru a fi transformat în Atelier de practică pentru elevii Liceului Agricol din comuna Drăgănești – Vlașca, împreună cu 3000 m.p. de teren. Elevii liceului învățau cum să folosească utilajele agricole, cum să practice agricultura. Trecând prin Drăgănești – Vlașca Preacuviosul Arhimandrit Galaction Stângă vede la marginea pădurii „Tufanii lui Groza” o clădire părăsită. Se interesează în cele mai mici detalii, reușind în vara anului 1998 să o preia prin H.G cu scopul de a înființa o mănăstire. Cu ajutorul nepotului Alexandrinei, fica lui Anghel Capră, căsătorită cu Iacovache Noica, moștenitorii, a lui Nicolae Noica, Ministrul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, reușesc să revendice proprietatea în favoarea mănăstirii. Moștenitorii proveneau din familia boierului Capră, care avea dragoste de Dumnezeu și Biserică, de dreptate. A fost singurul boier din zonă al cărui conac nu a fost atacat de țăranii răsculați în 1907. Mai mult Necula Capră împreună cu soția sa Ecterina au construit mai multe biserici: în Tigănești, Teleorman, Călimănești, Vâlcea iar Anghel a plătit în 1942 refacerea picturii bisericii „Sfântul Nicolae” din comuna Drăgănești –Vlașca, refăcută de Alexandru Moscu. Mănăstirea se numește Sfânta Treime pentru că este a treia mănăstire înființată de Preasfințitul Părinte Galaction, în Eparhia Alexandriei și Teleormanului. S-au făcut modificările necesare prin noi construcții, chilii, bucătărie, trapeză și un paraclis cu hramul „Sfinții mucenici Ciprian și Iustina”, pentru oficierea slujbelor, cu participarea credincioșilor zonei. Sfântul Ciprian a fost filozof și vrăjitor în timpul împăratului roman Decius, din secolul III, în Antiohia. „Punând la cale multe planuri pe care le lucra cu putere diavolească, a fost întors la dreapta credință de către Sfânta Muceniță Iustina”. Îndrăgostit de ea dar nereușind să îi câștige inima, Sfântul Ciprian a trimis de trei ori demonii peste fecioara creștină, dar fără izbândă”. Văzând acest lucru, a dat foc tuturor cărților pe care le avea și a primit Sfântul Botez, devenind creștin apoi ajungând episcop. „Prins împreună cu Iustina fecioara și fiind amândoi torturați, pentru că îi povățuiau spre Adevăr pe păgâni, cei doi au fost apoi trimiși în Nicomidia pentru a fi uciși, fiindu-le tăiate capetele”.

La 5 iunie 1999 s-a sfințit locul pentru biserica cea mare a mănăstirii, care va avea hramul Sfânta Treime de către Preasfințitul Părinte Galaction, în prezența președintelui României, Emil Constantinescu, a ministrului Nicolae Noica, a autorităților centrale, județene, locale, și cu un număr mare de credincioși din zonă. O lună mi târziu, la 5 iunie, mănăstirea a fost vizitată de Prea fericirea Sa, Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la acel timp. Din cauza lipsei de fonduri piatra de temelie a bisericii „Sfânta Treime ” s-a pus mai târziu, la 8 noiembrie 2008, de către Preasfințitul Galaction. Proiectul pentru Biserica cea mare a fost realizat de către d-na arhitect Monica Chiriac, iar partea de structură de SC. MIROGRUP sub îndrumarea Ing. Mircea Mironescu. Maica stareță Mitrodora Gligor cu metanie la mănăstirea Zamfira, a dezvoltat un proiect care vizează nu numai aspecte legate de viața spirituală a credincioșilor, dar și pentru educarea tinerelor generații „cărora trebuie să le trezim interesul față de cultură și față de valorile trecutului spiritual -cultural. Va trebui să construim chilii pentru măicuțe, o stăreție și un arhondaric în care să fie cazați pelerinii, dar prioritatea ar trebui să aibă o clădire în care să amenajăm un muzeu. Desigur poate unii vor zice: de ce un Muzeu, când mănăstirea este nouă și nu are un trecut? Da dar orice loc are un trecut- mai îndepărtat sau mai apropiat- și este necesar să se păstreze cu multă „Sfințenie„ toate obiectele chiar documentele care să amintească, celor care vor veni după noi, care au fost condițiile și care a fost efortul depus pentru înființarea și construirea mănăstirii. Aici se vor păstra și se vor arăta celor care ne vor vizita primele obiecte pe care credincioșii sau clericii din împrejurimi le-au donat mănăstirii, primele obiecte lucrate în atelierele mănăstirii, tehnica folosită în realizarea lor, prime cărți după care s-a făcut slujba în această mănăstire, și care peste ani .. Vor avea o mare valoare de patrimoniu”. Un proiect extraordinar care se poate realiza prin eforturi susținute nu numai a Stareței Mitrodora, de o modestie deosebită și un har rar întâlnit cu care a reușit, cu posibilități financiare modeste, cu o mare responsabilitate și dragoste de biserică și credincioși să realizeze pictura murală a Paraclisului Mănăstirii. Pictura este o îmbinare între pictura bizantină și pictura românească din secolele XVIIXVIII și a fost realizată de pictorul Ion Chiriac care a pictat și biserici de la muntele Athos. Iubitoare de Dumnezeu, de trecutul istoric al bisericii creștine, românești, de arta creștină, proiectele stareței Mitrodora Gligor de la Mănăstirea Sfânta Treime din Drăgănești, sunt în concordanță cu civilizația românească, din trecut și prezent.

Vizitând această mănăstire rămânem impresionați de derularea acestor proiecte: Paraclisul de care am amintit, amenajat în clădirea existentă, catapeasma cu trei registre și icoane praznicare pictate în miniatură. În registrul de sus sunt următoarele picturi: Răstignirea, Maica Domnului și Sfântul Apostol Ioan de o parte și de alta. Registrul al doilea are la mijloc Deissis-ul încadrat între cei doisprezece apostoli și câțiva din cei șaptezeci. Registrul al treilea cuprinde icoane praznicare cu prorocii Mesianici în părțile laterale. Ușile împărătești sunt sculptate în lemn de tei, în stil baroc, după modelul de la biserica mânăstirii Zamfira. Sculptura este realizată de sculptorul Marian Țane, În paraclisul mănăstirii există și părticele din sfintele moaște ale Sfântului Teodosie cel Mare, ale sfintei Mare Mucenițe Ecaterina, Sfinților proroci uciși de Irod, Sfinților Părinți din Sinai și Rait, Sfinților Părinți uciși de perși în mănăstirea Sfântul Sava, Sfinților părinți uciși de perși în mănăstirea Sfântul Gheorghe hozevitul. Sfânta Treime, mănăstirea din Drăgănești – Vlașca este „încărcată” nu numai de istorie dar este lăcașul de cult cu cele mai multe moaște. Locul ales, arealul creat de pădurea lui Grozea, măicuțele, șase la număr și îndeosebi stareța Mitrodora Gligor, realizările din acest lăcaș de cult te invită la rugăciune, meditație și reflexie asupra vieții monahale din spațiul românesc. Mănăstirea Sfânta Treime creează o liniște sufletească, trazmite un mesaj de pace, de respect pentru aceste locuri încărcate de istorie și continuitate românească.

Prof. univ. dr. Ștefan Păun