Parabola furnicii

În aceste luni de relativă claustrare datorită “sferei cu ventuze”, că așa se prezintă pe media, covitului 19, am putut percepe ceva mai atent natura și ca un corolar viețuitoarele care mă înconjoară. Pe întinderea curții mele, am avut timp berechet spre a-i asigura, ca niciodată, o stare normală de funcționare – alei îngrijite, plante sălbatice îndepărtate/ tunse, alimentarea cu apă în această vară super secetoasă și multe altele. Din zona insectelor am observat cum mi-au invadat teritoriul cel puțin trei specii de furnici. Unele mari, agresive, răzlețe, cu tendințe de a mă ataca dacă mă apropiam de ele. Altele ceva mai mici, grupate în mușuroaie distincte, intrând în conflict de multe ori cu cele dintâi și în fine unele de mici dimensiuni, navigând pe anumite trasee anume alese, impresionante ca număr de ordinul zecilor de mii.

Gândesc, cam așa ar fi structurată și societatea noastră. Astfel cei mari, sunt tari, domină teritorii mai mari ori mai mici și intră în contact, uneori contondent cu subordonații cu care prăduiesc împreună spre traiul lor etern. Și la urmă vin micimanii, noi cei mici care trebuie să ne alegem anumite pârtii spre a supraviețui. Ca și aceste viețuitoare, cei mici își văd de treaba lor și nu se amestecă, de obicei, în cloaca celor mari că nu ar avea nici o șansă de supraviețuire. Iată un model la nivel de insecte primare care se pliază perfect pe cel uman; cel din urmă de data aceasta este nevoit să-și toace viața, într-un areal pe care deși îl iubește, nu și-l mai dorește deoarece simte că nu-i mai aparține. Dacă ne aplecăm cu lupa, asupra furnicilor mari, constatăm că au o infrastructură formidabilă. Bernard Werber, în “Revoluția furnicilor”, mută vietatea în dicuție în mai toate mediile uman posibile, urmărind ca un căutător de diamante, preumblările acestei minuscule ființe. Paralela pe care o face cu o tânără ce seamănă prin înfățișarea ei și în egală măsură cu gestica, cu o furnică, în narațiunea respectivă, concluzionează un fel de simbioză complexă a câmpurilor de convergență între toate aceste vietăți. Furnica nu trebuie privită ca o ființă minusculă ori prozaică în peisajul cotidian. NASA a trimis opt colonii de furnici pe Stația Internațională (ISS) spre a observa modul în care se comportă în stare de imponderabilitate. Studiul a pornit de la observația că aceste gâze lucrează în “echipe” bine organizate, cercetează temeinic tot ce le iese în cale în căutarea hranei precum și a proviziilor pe care le aduc în colonie. Da, toate aceste observații dealtfel pertinente, se cuplează perfect pe situația politico-economică de la noi. Furnicile mari, cei învestiți cu putere, domină tot teritoriul, fiind insensibile la problemele celorlalte două categorii, mijlocii și mici. În alte părți ale globului, acționează “termitele”. Rolul lor este cu totul altul decât al prăpăditelor noastre de gâze; cele dintâi pustiind tot. Nu tot spectrul furnicar este la fel, sunt furnici cowboy, fermieri, crescătoare de ciuperci ori horticultori. Termitele reprezintă flagelul țărilor tropicale. De pildă în “pântecul” lor pot dispărea tone de lemn de construcție ca și la noi dealtfel prin distrugerea sistematică a fondului forestier de termitele umane de data aceasta. Pot paraliza transporturile feroviare, rozând traversele de cale ferată; așa cum s-a întâmplat în SUA prin anii 1935- 1936. Acum se întâmplă la noi, cu termitele din Ministerul Transporturilor – trecute, prezente ori viitoare care au pierdut datorită prostiei/ corupției, fonduri europene, gratuite de 750 de milioane de euro. Ar trebui imediat ca această sumă să fie imputată de la vlădică la opincă tuturor monștrilor administrativi de acolo. Termitele își construiesc structuri – case – de până la 6 metri înălțime, 15-20 de metri diametru și cu o masă de zidărie de peste 1.000 de tone. Așa este și la noi, dimensiunile sunt ceva mai mari că “termitele” noastre spre deosebire de cele dintâi au foarte mulți bani. Parabola furnicii, după unii autori s-ar transpune în variate formule. Una dintre ele s-ar rezuma în următorii termeni: “Se spune că o Furnică, vrednică se înțelege, venea la muncă trudind din răsputeri, dar cu sârg pentru meseria ei. Șeful, puternicul Leu, surprins de eficiența ei, pentru motivul că nici măcar nu era supravegheată, s-a gândit să-i bage în coastă pentru această treabă (supraveghere/ control) o Șopârlă. Acesta avea nevoie de o secretară care să-i sintetizeze rapoartele, așa că a angajat o Căpușă. Cea din urmă răspundea la callcenter, arhiva și stoca o sumedenie de acte inutile ori rapoarte. Leul era mulțumit nevoie mare de munca Șopârlei și a Căpușei. I s-a propus Leului de către Șopârlă să angajeze o IT-istă, pentru care era necesar să achiziționeze echipamente de înaltă performanță. A angajat pe acest post evident un apropiat, un Gușter. Furnica muncea în continuare cu spor, dar trebuia să completeze o sumedenie de acte, evident să facă altceva, decât actul productiv. Deoarece Furnica nu prea mai avea randament, Leul a luat hotărârea să angajeze un Hârciog. Acesta a solicitat un birou pe măsură, o secretară, tot o rozătoare de-a lui, un computer performant, dotări interioare de ultimă generație, un asistent personal, un Șobolan spre a optimiza bugetul aflat într-un oarecare declin. Departamentul Furnicii a început să înregistreze pierderi și atunci, Leul, a angajat o Cucuvea. Aceasta recomandată politic, s-a gândit că va ajuta compania să crească productivitatea și implicit veniturile/ profitul preconizate. Cucuveaua a analizat ansamblul problemelor, interacțiunea sistemică între diferitele componente ale compartimentelor, disfuncțiile existente și s-a gândit să propună Leului, să elibereze din funcție pe cineva. Acum a intervenit dilema Leului. Cum ierarhia era deja prestabilită Leului nu i-a fost greu să concedieze pe cel/ cea care nu-și mai avea rostul în sistem. Cum se poate intui desigur, a concediat Furnica”. Această parabolă, reflectă din plin realitățile, din păcate sumbre, ale zilelor noastre. Ministere, agenții guvernamentale, primării, prefecturi, consilii județene, sunt populate cu zeci de mii de cucuvele, șopârle și alte asemenea ipochimene care nu fac mai nimic, au salarii grase și alte beneficii, iar în situații limită, cum sunt cele prezente, dau din colț în colț, că Furnica nu mai este demult printre ele. În actualele realități, adesea groaznice se vede de la o poștă că acele specimene care au înlăturat Furnica, demisionează, se pensionează, intră în CM ori CO, în fine găsesc felurite modalități de a se extrage din acest gigantic și magnific efort, lăudabil pe deplin, al celor ce au rămas să ne apere sănătatea. Ceilalți pot fi catalogați ca trădători și într-un viitor nu foarte îndepărtat ar trebui să li se pună o “danga” pe CV-ul lor, spre a nu mai profesa nici la noi nici în alte părți ale Planetei. Că la vârful Poliției Române au fost puse niște personaje care nu au nicio legătură cu profesia, este de notorietate. Ceva mai demult era „Vulpea” care știa tot, acționa profesionist dar a trebuit să plece în pensie. Apoi a venit Râsul și el lovit din toate părțile s-a retras. Apoi Cocoșul și în final Cameleonul. Cel din urmă a negociat un fel de pace socială cu… șacalul și rudele sale apropiate, lupul, pisica sălbatică și altele. Rezultatul; a pierdut Cameleonul și în consecință a ajuns în corzi. De trei ori nu, la vârful unei instituții care să ne apere pe noi, care le plătim salariile ar fi trebuit pus un elefant, care să elimine definitiv clanurile interlope, producătoare doar de sărăcie și instabilitate. Este desigur cazul să revin la paralela dintre furnicile mele din ogradă, structurate pe cele trei paliere și parabola amintită. Ei bine, există o strânsă legătură între acțiunile/ activitățile acestor viețuitoare, palpabile, pe care le văd la tot pasul și care de cele mai multe ori mă încurcă ori chiar mă enervează prin diluviul lor diurn. Nu este cazul să o iau pe arătură. Rolul lor în natură este bine stabilit, eu trebuie să văd ce folos aș avea din această interacțiune cu ele (mercantilismul uman!) iar dacă vreuna dintre cele trei specimene mă deranjează într-un fel sau altul să le dau un “flit” de împuținare a lor. Evident că au un rol benefic atâta timp cât nu se înmulțesc excesiv. Cele mari care acaparează puterea, într-un exercițiu democratic real nu au cum să deranjeze. Acum la mușuroiul comun, aderă fel de fel de neaveniți, reinventați, rebrenduiți care ne umplu ecranul zi de zi. Alții au abandonat mușuroiul (PSD de exemplu) iar pe banere nu mai figurează sigla hulită de foarte mulți alegători ai “Ciumei Roșii”. Furnicile medii se descurcă cum necum inhalând zi de zi promisiunile deșarte ale actualului Guvern de criză, ce spun de criză, de totală avarie. Nu prea are spațiu de mișcare, vistieria fiind goală dar încearcă a ține treze hălci întregi din economia medie (HORECA, agricultura, micile afaceri) că vor primi oarecare subvenții deocamdată iluzorii. Desigur și această manevră face parte din politica ovăzului arătat calului ca să galopeze pe mai departe. Dar furnicuțele noastre, cele mici,oare de ce sunt pedepsite ca să trăiască doar din resturi? Iar unele dintre ele își pun firești întrebări. Să le ascultăm:

“Eu oare ce rău am făcut?
Că m-am născut atât de mică
Am produs atât cât am putut
Nimeni nu are ce să-mi zică

Eu ca furnică știu ca să adun
De peste tot orice îmi pică
Nu ca voi să dau un tun
De <<algoritm>> îmi este frică

Alerg ca proasta pe coclauri
Să întrețin suratele și mușuroiul
Văd în zare niște cocalari
Care în valize-și țin purcoiul.

Și-atunci mă-ntreb ca pentru mine
De ce trudesc din zori în zori?
Că mă enervez și parcă-mi vine
Să plec de-aici spre alte zări”.

Ca să vedem ipocrizia semenilor noștri, ar trebui să intrăm într-o bulă a timpului, înainte de ’90, când la loc de cinste figura ca emblemă “Omagiul muncii” alături de greul tom, nu cel al pușcăriașului Dragnea, care ne îmbăta cu marile realizări, ci ale “defunctului” cu kilogramicul “OMAGIU”. În mentalitatea omului de rând, că acest declic nu poate fi schimbat peste noapte, a rămas nu neapărat ca o traumă, dar mai ales ca o bretea pe conștiința multor semeni care aveau atunci un loc de muncă, o siguranță a traiului, dar mai ales o liniște personală, că mergând undeva într-un parc, nu venea un nenorocit care să violeze o femeie ori să sodomizeze un copil. Mergând pe filiera acțiunilor minusculelor vietăți, furnicile, este îndeobște necesar să urmărim o anumită secvență a viețuirii lor, o paralelă între cea umană și cea a acestor insecte la mijloc ar fi un fel, când furnica, datorită epuizării, își dă ultima suflare și reacția altor asemenea viețuitoare. Așadar, moare furnica, harnică și fără de păcate. Se întrunește conclavul (nu cel al interlopilor care organizează sub oblăduirea poliției gigantice manifestații), furniceresc în jurul mușuroiului, hotărând organizarea unor funeralii pe măsură. Din cadrul fiecărei comunități, a se înțelege din zona gâzelor, a fost desemnat câte un reprezentant care să exprime cuvenitele condoleanțe: Furnicoiul șef – a fost cea mai bună dintre noi, a muncit din greu (așa cum și cele care lucrează în IT, mor, după ce sunt supuse la fel de fel de cazne de către marile corporații). Albina – putea fi o albină corporatistă cu toate atribuțiile ei, munca ei nu a fost în zadar. Noi producem mierea, ea realiza ceva sublim, întoarcerea la natură. Viespea – spre deosebire de antevorbitoarea mea, cred că această plăpândă făptură, acum pe catafalc, nu are rost să-i adresăm nicio înțepătură, va dăinui veșnic în sufletul nostru. Țânțarul – îmi pare nespus de rău, era o vegetariană, nu sugea sângele nimănui. Ba nu, trebuia să sugă sângele prăduitorilor. Păianjenul – nu mi-a căzut niciodată în plasă, viața ei sărăcuța, a atârnat de… un fir. Libelula – ce exaltată era, muncea fără oprire, dacă ar fi avut aripile mele, putea cuceri lumea. Musca bețivă – ridic un pahar, și torn câteva picături în numele ei. Numai muncă și muncă fără niciun pic de băutură?! Urechelnița – i-am spus să se păzească și să-și ferească urechile. N-a mai putut, că a sucombat. Puricele – sunt consternat, nu mai pot suge nimic. O să mă îndrept spre burtoșii noștri politicieni. Ba nu; și spre politrucii din presă. Toate furnicile în cor – mușuroiul va fi pustiu fără ea! Un parazit oarecare – la naiba cu munca! Te bagă în pământ! Mesajul Conducătorului Suprem al Insectelor – președinția este solidară cu familia himenopterelor greu încercată în aceste momente! Post mortem, acordăm defunctei, decorația “Insecta anului”! O muscă verde tolănită pe o balegă – demagogi ordinari! Bâzâiți ca să vă auziți! Texte… mâncați rahat! Acest lung panegeric preluat de pe media, consfințește un adevăr, irefutabil, trecerea în neființă lasă urmașilor un larg câmp de acțiune spre a fi meschini. Dacă noi ca specie putem trage ceva învățăminte? Desigur, capacitate avem, așijderea putere, încalte, nu avem voință. Și pentru care motiv? Că mulți dintre semenii noștri au pe frunte “Pecetea șpăgii” și aceasta îi macină zi de zi până ajung la disperare/ nebunie și în final când “conclavul” hotărăște ajung și în haine dungate. Nu acesta ar putea fi mesajul de final ci unul dacă nu optimist măcar realist. Prin urmare doar Elena Farago ne poate așeza pe făgașul real al “furnicii” cea cotidiană, care-și duce traiul amar de pe o zi pe alta fiind nevoită a-și crește copiii cu puținul pe care îl are muncind din zori în noapte.

“O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate.
– Încotro fugi surioară?
– Ia, mă duc şi eu la moară
Şi-s grăbită, şi-s grăbită,
Că mi-i casa ne-ngrijită

Şi mi-s rufele la soare
Şi copiii-mi cer mâncare.
Că la noi în muşuroi
Nu e timp pentru zăbavă,
Că de n-am fi de ispravă
Ar fi vai ş-amar de noi”.

Florian Laurențiu Stoika