Sacru și profan într-o amintire a lui Mircea Eliade

În istoria religiilor, sacrul este definit de obicei în opoziţie cu profanul: sacrul este ceva ce se opune profanului. Mircea Eliade adoptă aceeaşi poziţie, stabilind ca elemente definitorii ale sacrului puterea, realitatea, perenitatea şi eficienţa acestuia. La acestea se adaugă transcendenţa şi exemplaritatea, capacitatea de a impune omului religios anumite norme și valori universale care-l fac să-şi transgreseze limitele individualităţii sale.

In mentalitatea arhaică opoziţia sacru – profan este înţeleasă ca o opoziție între real şi ireal. Spaţiul şi timpul sacru diferă calitativ de cel profan. Homo religiosus percepe spaţiul sacru ca fiind neomogen (“prezintă rupturi şi spărturi” în funcţie de semnificaţiile pe care acesta i le acordă). Spaţiul profan este neconsacrat, nu are o structură, o consistenţă, este amorf și ireal. Conştiinţa religioasă distinge, de asemenea, între un timp sacru (acesta nu este nici omogen, nici continuu), un timp al sărbătorii (de obicei ciclic) şi un timp profan, durata temporală obişnuită, în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă. „Prin rit, omul religios face saltul” în timpul sacru. În acest fel, redevenim contemporanii isprăvilor pe care zeii le-au savârșit in „illo tempore”. În volumul întâi din Memorii, Mircea Eliade redă următoarea întâmplare: “Cred că aveam patru sau cinci ani când, atârnat de mâna bunicului, am zărit, printre pantalonii și rochiile care înaintau agale, la căderea serii, pe Strada Mare, o fetiță cam de vârsta mea, purtată și ea de mână de un bunic. Ne-am privit amândoi, adânc, în ochi, și după ce-a trecut m-am întors s-o mai privesc, și am văzut că întorsese capul și se oprise. Au trecut așa câteva clipe, până ce bunicii neau tras pe fiecare după sine. Nu știam ce se întâmplase cu mine. Simțeam doar că se întâmplase ceva extraordinar și hotărâtor. Într-adevăr, chiar în seara aceea am descoperit că mi-era destul să evoc imaginea de pe Strada Mare, ca să mă simt lunecând într-o beatitudine nemaicunoscută, pe care o puteam prelungi indefinit. În lunile care au urmat, evocam imaginea cel puțin de câteva ori pe zi, mai ales înainte de a adormi. Simțeam cum tot corpul se adună într-un fior cald, apoi încremenește și, în clipa următoare, totul dispare în jurul meu; rămâneam suspendat ca într-un suspin nefiresc, prelungit la infinit. Ani de zile, imaginea fetiței de pe Strada Mare a fost ca un fel de talisman secret, căci îmi îngăduia să mă refugiez instantaneu în fragmentul acela de timp incomparabil.

Nu i-am uitat niciodată figura: avea ochii cei mai mari pe care-i văzusem până atunci, negri, cu pupilele enorme, acoperind aproape toată retina; fața palid brună, părând poate și mai palidă datorită buclelor negre care-i cădeau pe umeri. Era îmbrăcată după moda copiilor din 1911-1912: bluza albastru-întunecat, fusta roșie. Mulți ani după aceea, tresăream de câte ori zăream pe stradă aceste două culori împreună. Această amintire conține toate caracteristicile unei hierofanii. În primul rând sacer-ul, numinos-ul păstrează, în acest caz, cele două particularități ale sale definite de Rudolf Otto: este atât mysterium tremendum (taină înfricoșătoare), cât și mysterium fascinans (taină fascinantă)”.

Amintirea are asupra lui Eliade un efect dublu: pe de o parte este o beatitudine nemaicunoscută pe care el reușea să o prelungească la infinit, un rapt asemănător unui suspin nefiresc, iar pe de alta simte cum corpul i se contractă, într- un fior cald apoi încremenește. În Sacrul Otto descrie starea de mysterium tremendum ca pe o teamă, diferită de frica naturală, o teamă pe care omul religios o poate simți la o intensitate maximă: „Ea poate fi atât de puternică încât să pătrundă până în măduva oaselor, să facă părul maciucă și să facă să tremure tot corpul(.)”. Beatitudinea nemaicunoscută are la Otto drept corespondent calitatea sacrului de a fi, ceva deosebit de atrăgător, de captivant un sentiment care provoacă în sufletul credinciosului pacea (hesychia) și încântarea. Timpul acestei amintiri este calitativ diferit de temporalitatea obișnuită: poate fi prelungit indefinit și este folosit ca un refugiu: „Imaginea fetiței (.) îmi îngăduia să mă refugiez instantaneu în fragmentul acela de timp incomparabil”. De asemenea, întregul scenariu al întâlnirii cu fetița poate fi repetat de mai multe ori pe zi, în special seara înainte de a adormi. Ca orice ritual, el este capabil să-l transporte instantaneu pe cel care îl performează într-un altfel de timp. Spațiul cotidian este eludat în momentul în care corpul încremenește: „În clipa următoare totul dispare în jurul meu”.

Încremenirea trupului poate fi echivalată cu o moarte simbolică specifică riturilor de inițiere. În acest joc nu lipsesc „icoana și rugăciunea”. Imaginea fetiței de pe Strada Mare, prin faptul că poate provoca trecerea spontană de la un anumit nivel de realitate la altul funcționează ca o icoană perfectă: este o limită între două lumi, un prag. În accepția lui Eliade, pragul pe de o parte desparte cele două moduri de existență – cel sacru și cel profan, iar pe de alta este, punctul paradoxal de comunicare dintre ele. În fine, rugăciunea este prezentă sub forma unui, suspin nefiresc, prelungit la infinit, de care autorul se simțea suspendat. Pentru Eliade, experiența sacrului nu presupune în mod necesar credința într-o personificare a acestuia (Dumnezeu, zei, spirite). Conștiința umană apare ca, rezultat al experienței sacrului, rezultatul împărțirii ce se operează între real și ireal. Dacă întâlnirea de pe Strada Mare a fost percepută de Eliade ca o experiență religioasă, dacă experiența sacrului nu ține neapărat de anumite cadre dogmatice și dacă ea stă la originea apariției conștiinței, putem presupune că această întâmplare echivalează cu momentul în care Eliade devine conștient de sine, în sensul în care a descris el însuși apariția conștiinței. În condițiile desacralizării lumii moderne, a camuflării sacrului în profan, individul poate apela la o istorie personală care poate substitui un mit universal. Este interesant faptul că această credință în rolul recuperator și tonifiant al unei amintiri sau reverii apare explicit și la Ioan Petru Culianu, discipolul lui Eliade. După cum consemnează ziaristul american Ted Anton în volumul Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, Culianu i-ar fi spus logodnicei sale la un moment dat: “Trebuie să ai un mit în viață, (.) o poveste pe care o descoperi și din care trăiești și la care revii în momentele cele mai întunecate ale existenței”.

Ciprian Voicilă