Satul românesc – O lume uitată

Succintă caracterizare, expusă pe mai departe in extenso de George Topârceanu în arhicunoscuta lui baladă “Viața la țară”, vine să contureze pentru acele timpuri cadența unei existențe patriarhale, panoramată prin viziunea efemeră a preumblării unui orășean; sau cam așa pretindea, în acel mediu. Oarecum idilică, dar nu cu mult diferită de actuala situație, după cei peste șaptezeci de ani, de când s-a distrus iremediabil acel creuzet unic de trăire românească din mediul rural. Universul rural care a “subvenționat” mai tot timpul, prin corifeii săi, viața politică, economică, culturală a orașelor și nu în ultimul rând, dar cel mai important, s-a prezervat a da țării “carne de tun” în cele două Conflagrații Mondiale și nu numai; este vorba de omul simplu “masa” care la o adicătelea poate fi manevrat într-un sens ori în altul. Că au fost acei capitaliști (ante ’44) distruși la propriu de noua orânduire impusă de Moscova, comuniștii retardați care au preluat puterea ori actualii fripturiști, viața la țară are dintotdeauna aceleași ritualuri. Acum, prin trâmbițata și aplicata uniformizare socio-culturală, ca un fel de continuare a proletcultismului și apoi a “uriașei” cuceriri de apropiere a vieții satului de oraș – în prezent se pare că este exact invers – s-a produs sub ochii noștri mutația esențială, satul a devenit și a ajuns ca preocupări ori mentalități cumva spre Evul Mediu, ori pe alocuri a dispărut ca resursă, ca formațiune. Pe media ni se prezintă cătune, altădată înfloritoare, părăsite de tineri, unde sălășluiesc fără curent electric sau vreo cale de comunicație, doar senectuți, puțini la număr care nu întrevăd nicio perspectivă ca acele unice insule de istorie românească, să mai aibă vreun viitor. Acei oameni părăsiți de autorități nu mai reprezintă niciun fel de interes electoral și atunci sunt abandonați. Ducă-se pe pustii de pustnici că nu ne trebuiesc, spun politicienii locali și nu numai. Megieșenii rămași au un fel de ritual circadian în tot ce realizează – munca izlazului, asigurarea traiului, prezervarea unor cadențe temporale (fiind decuplați de ce numim noi civilizație), perpetuarea îndeletnicirilor legate de protecția gospodăriilor și nu în ultimul rând păstrarea cred ei, pentru viitorime a tradițiilor, acum circumscrise doar arealului lor minuscul. În fapt abandonarea zonelor rurale nu are doar o valență strict românească; doar aici a avut și are loc cu o amplitudine nemaiîntâlnită niciunde pe mapamond o degradare accelerată a locurilor de baștină. În alte zone, din alte țări autoritățile locale, cu sume consistente de bani, leau reconstruit în bloc, adică sate, cătune ori chiar comune cum le percepem noi spre a fi oferite spre cumpărare și astfel să prezerve într-un anumit sens trecutul lor. Este lăudabilă inițiativa, dar pare’se că este doar un kitsch (?) La noi, acele locații, sunt încă palpabile, au viața lor, nu au fost încă abandonate ori distruse; trebuiesc doar identifcate și stimulate spre a-și continua, chiar pe un segment de avarie, viața lor seculară. Privindu-le detașat mă năpădește un fel de pesimism. Pentru că sufletul românului este obosit (așa cum afrima un strălucit mentor) nu mai crede în valorile actuale și pe care le-a creat, dar în final, ca o rezultantă a neîmplinirilor, a fost dezamăgit. În sufletul fiecăruia este strânsă, în tăcere și o chintesență de mizerii (cu resorturi ades politicianiste) dar și o puritate specifică poporului român. Succesorii, tinerii ce mai turavura, “pleacă” în viața lor activă cu o serie de calități – omenie, dreptate, loialitate, curaj, credință; își fixează ținte, strategii, încearcă să fe puternici, toleranți, flexibili, iar pentru toate aceste deziderate, dacă le și îndeplinesc, așteaptă o răsplată din partea societății. Dar dacă din toate acestea nu primește nimic? Au la îndemână cel puțin două variante: sucombă ori se revoltă. Au și o a treia, poate cea

 mai păguboasă pentru societatea românească, migrează. Este ademenit de nenumărații raptori de creiere și brațe de muncă ieftine, veniți

 din afară cu voci mieroase, iar veghea lui este “adormită” de sondaje, de media și cad voit ori nevoit în plasa celor care îi vor sclavi în țările vestice și nu numai. Sunt decuplați de obștea strămoșească, legăturile de familie sunt distruse iremediabil; își vor da seama de acest imens gol mult prea târziu când nu mai au soluții de reinserție. “Cuibul” părăsit, peste ani a fost distrus și în ancestrala lui formă nu va mai putea fi r

econstruit niciodată. Nenorocirea cea mare, distrugătoare și fără întoarcere este că tinerele vlăstare lăsate aici de izbeliște, vor găsi cu greu o cale de a deveni ceva în viață, de a păstra ceva din tradițiile înaintașilor, (pe care nu i-au cunoscut) de a aprecia valorile perene (de care se simt străini) și în fine de a duce mai departe ce? Că ei, cei minori, care ar trebui să fie superprotejați ca bază

 a viitorului nostru sunt de fapt abandonați. O statistică sumbră vine să umple aceste reflecții: peste 25.000 de copii cu ambii părinți plecați afară, spre 21.000 de copii cu un părinte unic susținător plecat să muncească în afară și în fine peste 100.000 de copii cu un singur părinte plecat în străinătate. Care ar fi resortul în care mii de părinți și nu numai, pleacă să muncească în afara granițelor noastre, cu consecințe incalculabile pentru viitorul țării noastre. Cei care au acaparat puterea după ’90 și până în prezent au distrus locurile de muncă prin închiderea și tăierea la fiare vechi a mii de întreprinderi, unele superperformante și cu tehnică de ultimă generație adusă din țări dezvoltate. Bulversarea prezentă s-a produs pe multiple planuri precum restituirea proprietăților (cel mai adesea cu iz penal), înstrăinarea valorilor (păduri, bogățiile subsolului, industrii de toate felurile trecute la “fiare vechi” etc), distrugerea izvoarelor producției autohtone, sublimarea valorilor satului românesc, acestea din urmă dispărând fizic zi de zi, distrugerea intelighenției autohtone, vânzarea pe nimic a patentelor de fabricație/ creație românești și lista ar putea continua cu nenumărate devalizări. Și asta pentru ce? Pentru un pumn de arginți luați de vârfurile care au diriguit țara în ultimii treizeci de ani; care acum stau feriți de o eventuală răspundere penală națională. Ba nu! Sunt scoase

pe șest legi care să îi albească, spre disprețul majorității care i-au votat. Satul, acea oază unică de existență milenară, ca o continuatoare a ginților antice, a supraviețuit tuturor vicisitudinilor istoriei. Ba și-a creat un fel de conducere suigeneris, obștea sătească distrusă iremediabil de către structurile comunist-alogene venite la putere după 1944.

Mediul rural era puternic că producea hrană și atunci acesta, fiindcă unii din exponenții lor doreau să fie recunoscuți, ca o forță locală, cel puțin, au fost striviți la propriu de buldozerul bolșevic, “prin uneltele” analfabete agregate în structurile Partidului Muncitoresc Român. Cum s-a realizat trecerea de la proprietatea individuală ori colectivă spre, colectivizare, inițial edifcându-se în acest mod faimoasele colhozuri?

“Vecine, cine acum te-a deranjat?
Păi, un neghiob venit din stepă
Crede el, în sine, că e împărat
N’are nicio valoare, este ca o vacă stearpă
Bine, dar este trimis de la Centru
Ordine să facă în acest cătun îndepărtat
Să vină analfabetul, cu pălăria lui de fetru
Noi aici muncim, mama lui de retardat.
Astfel s-a realizat colectivizarea
Cu bâta și pușcăria în care a intrat țăranul
El care în vremuri a îndurat teroarea
Acum, fără să vrea, altoit doar cu bulanul.”.

De ce nu se dezvoltă economia României și în subsidiar mediul rural? “Marea noastră gaze poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă”. O parafrazare a altui îndemn istoric cu o veche extracție, acolo era la loc central aurul “Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă”. Această țară ca suprafață medie, poartă în pântecul ei aproape toate mineralele cu structuri atomice din “căsuțele” tabelului lui Mendeleev. Și atunci de ce suntem săraci? Exceptând perioada comunistă cu un regim impus de la Moscova când aceste resurse erau valorificate în țară și exportate îndeosebi spre statele CAERului ori în Orientul Mijlociu sau Africa, acum aceste bogății sunt gestionate de alte state cel mai adesea neprietenoase nouă. Un banc de pe internet sună cam așa: “Cea mai bogată țară din UE în resurse naturale este Austria. Are păduri, petrol și gaze naturale la discreție în … România”. Cam aceasta ar fi chintesența existenței noastre și în subsidiar mediul rural. O căpușare incredibilă a unor companii aparținând altor state, fac din țara noastră un debușeu comercial iar prin extracția, ori nelucrarea feluritelor componente economice o sărăcire lucie a populației indiferent de localizarea ei urban/ rural. Da, satul românesc trebuie să revină la locul lui istoric de producător de valori materiale și umane. Să-și găsească rostul spre a supraviețui confruntărilor legate de uniformizare (Globalizare Mondializare) acum depășite ca și concept de dezvoltare locală/ regională ori mondială. Place unor diriguitori europeni de a ne cataloga spre luma a treia, dar de aici extrag valori ca ei să fie în lumea întâia. Este incorect și conceptual depășit de istorie, trăim acum într-o altă paradigmă, fără suflatul în ceafă al marilor imperii de odinioară. Ei de acolo nu au înțeles încă, deși UE se dorește o entitate coagulativă, că vremea imperiilor a trecut iar acum la loc de cinste ar trebui să fie doar potența fecăruia de a clădi un viitor cât mai fertil generațiilor viitoare. În acest amplu context, satul, mediul rural va trebui să fie lăsat să prospere, singura soluție ca el să existe pe mai departe în contextul deocamdată al mondializării și globalizării. Pe acest palier viitoarea infuzie de capital propusă/ aprobată la nivelul Comisiei Europene ar trebui să se îndrepte neîndoios spre dezvoltarea zonelor rurale, singurele care pot asigura un echilibru corect între marea producție agricolă pătrunsă adânc de “chimizare” și valorile realizate în micile gospodării. Vecinul nostru de la vest nu a distrus formele de asociere – cooperativele, noi le-am trecut demult la capitolul istorie fără final fericit. Satul românesc trebuie să-și recapete rolul său de plămân al dezvoltării sociale. Se cuvine ca în final să aduc un prinos de recunoștință filozofului Lucian Blaga cel care elogia satul românesc în termeni poate nemaiîntâlniți până la el. Preiau câteva elemente de gândire din “Elogiul satului românesc” prezentate în cadrul Academiei Române pe 5 iunie 1937 – secțiunea Recurs la patrimoniu: “<<Satul – idee>> este satul care se socotește pe sine însuși <<centrul luminii>> și care trăiește în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit”. “Fiecare sat se simte, în conștiința colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic, fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai așa se explică orizonturile vaste ale creației populare, în poezie, în artă, în credință…”. Și ca o chintesență a gândirii despre sat, voi încheia acest eseu cu un crez al său “Veșnicia s-a născut la sat…”.

Florin Laurențiu Stoika