Generalul Nicolae Ștefan Stoika 25.12.1845 – 01.07.1914
“Am luptat, am învins”
„Mehr als das leben, Lieb’ich meine Freiheit”
(germ.
“Mai mult decât viața îmi iubesc libertatea”)
Am reprodus două maxime, prima care îi aparține acestui descendent de nobil, imprimând prin personalitatea lui, valori perene poporului român, precum: sacrificiul pentru valorile românești, de fapt a acelui stat român, aflat într-o continuă reformare și în fine, și cu ajutorul lui, regăsindu-și statutul de a exista ca națiune independentă și de sine stătătoare. A văzut lumina zilei pe 25 decembrie 1845, ca descendent al polcovnicului Ștefan Stoika de Alzo Venicze; fiind rezultatul căsătoriei celui din urmă cu Zinca (Zoe) una din cele trei fiice ale Marelui Clucer Ispas Făgărășanu și al Mariei Făgărășanu. Drăgan Făgărășanu deținătorul unei întinse moșii ce cuprindea satele: Grindu, Malu, Sfântul Gheorghe, întinzându-se și spre actualul Conac Florescu. Tatăl lui, Nicolae Ștefan Stoika, a venit în Țara Românească în anul 1830, având solide studii desăvârșite la școala de cadeți din Viena (ca fiu de nobil). A fost cel care a organizat Armata Română, la începuturile ei, ca șel al Marelui Stat Major (Dejurnâi Stab Ofițer), ajutând pe mai departe la realizarea Unirii Principatelor, a Micii Uniri apoi spre finalul vieții lui active ca primul primar al Capitalei (ignorat de actuala orânduire) și senator pe viață. Nicolae Ștefan Stoika a urmat școala de ofițeri din București între anii 1862-1864, fiind numit apoi ofițer în anul 1864 în promoția Generalului Jaques Lahovari. Și-a desăvârșit studiile în domeniul militar la școala Politehnică din Paris de la Fontainbleau. S-a reîntors în țară, ca orice tânăr care-și iubea glia strămoșească, fiind înaintat în anul 1871 în gradul de căpitan. Evoluția lui în cariera militară nu poate fi desprinsă de mediul familial din care făcea parte, existând un puternic curent de atașament față de valorile naționale, de inițiativă spre dobândire independenței față de puterile străine care ne înconjurau, incomparabil superioare nouă ca forță militară și economică. Având gradul de căpitan a participat la Războiul de Independență, în calitate de comandant al Bateriei a VI-a din Regimentul 3 Infanterie. A condus luptele de la Plevna și Belogradici, acționând din poziții de tragere de la Slobozia (de lângă Giurgiu) și dinspre localitatea Nisipuri (vest de Rast). Pe 15 august 1877 trece Dunărea pe “portiere” (ambarcațiuni ușoare) pe la Ghighiu asigurând fluidizarea trecerii Armatei Române pe podul de la Siliștioara – Măgura. Pentru asediul Cetății Plevna, a acționat printrun ansamblu de acțiuni militare, cu bateria sa de tragere de la Nord de pârâul Bucov făcând front comun cu artileria din localitatea Opanez. După cucerirea redutei Plevna, bateria sa a acționat din poziția de apărare/ tragere dinspre localitatea Belogradici. O dată îndeplinite acțiunile militare care i-au fost încredințate pe 24 februarie 1878, bateria “Stoika”, trece Dunărea și se reîntoarce în țară. În calitate de comandant al acelor operațiuni, la sosirea pe pământ românesc, a fost avansat la gradul de maior. Dimensiunea luptelor pe care le-a coordonat, au o valoare nu numai militară dar și istorică: bateria sa a tras 2340 de obuze ordinare, 90 incendiare și 30 șrapnele. Această succintă înșiruire, în termeni strict militari, nu are cum să devoaleze uriașa încărcătură generată de încrâncenarea, cu consecințele ei derivate, în care s-a aflat Armata Română în ansamblul ei și în particular acest demn înaintaș al familiei noastre – Nicolae Ștefan Stoika. La acea vreme, ca dealtfel și în prezent, erau puțini oameni pregătiți spre a prelua funcții – în cazul lui în Armată – și în cunoștință de cauză să poată dezvolta/ coordona/ conduce, structuri militare, atunci aflate în stadiul de început. Ca într-un film pe repede-înainte acest magistral produs al Armatei Române a fost: comandantul Bateriei Artilerie – Asediu între anii 1888-1890, al Regimentului 1 (unu) Asediu, al Regimentului 1 Artilerie Cetate (1893-1895), al Regimentului 3 Artilerie (1895-1899) și al Regimentului 2 Artilerie (1899-1900) precum și al Brigăzii 3 Artilerie. Cum evenimentele acelor timpuri se succedau cu repeziciune, în principal datorită lipsei de specialiști în domeniu, ulterior debordând de indivizi puși pe căpătuială i s-a încredințat, știut fiind că este un “ostaș” de o probitate deosebită, comanda Brigăzii 3 Artilerie (1900-1903). Principala misiune a lui a fost de a asigura întărirea aliniamentului Focșani – Nămoloasa – Galați. Această formidabilă premoniție ostășească, a fost la baza de mai târziu, a aliniamentului din Primul Război Mondial, care de fapt a întors soarta acestuia pe teritoriul țării noastre – sub deviza “Pe aici nu se trece”. Atunci când în anul 1917 s-au jertfit pentru apărarea gliei străbune, (cea care în conștiința profundă a poporului român, are o anvergură de peste două mii de ani) la Mărășești și acel aliniament amintit dispărând pentru totdeauna, peste 27.410 români care au ținut piept atacurilor armatei germane. Ca om al armelor s-a implicat într-o suită de acțiuni/ activități spre a resuscita o sumedenie de inițiative stabilind punți de cooperare/ colaborare cu alte formațiuni armate din zona de interes a Țărilor Române. Și-a dedicat întreaga viață activă slujirii Armatei Române, prilej în care a educat și instruit numeroase promoții de viitori ofițeri. În anul 1903 s-a retras din Armată, nemulțumit de variate intervenții obscure de înzestrare a acesteia, înscriindu-se în Partidul Conservator – credea el – că din acea poziție va putea ajuta la dezvoltarea pe alte baze o nouă secvență istorică a Armatei Române. Ca și alți membri ai acestei magnifice familii a constatat atunci (ca și acum de altfel) că spiritul național are o dublă valență, că față de vulturul carpatin (cel pleșuv) care domină înălțimile, pe meleagurile noastre acționează dintotdeauna o bicefalie. Că mulți s-au jertfit pentru unitatea națională a Poporului Român, iar feluriți “șobolani” au fost plantați spre a șubrezi acest minunat edificiu. El a crezut că va putea îndrepta relele de atunci, prezente masiv și în prezent, ca un corifeu așezat pe scaunul de politician, onest, hotărât să îndrepte destinul românilor spre bunăstare, pace socială, de apărare a fruntariilor față de trădătorii interni și dușmanii externi – cei dintotdeauna care privesc hulpav spre tăriile românești. Soția lui, Maria, i-a dăruit patru copii. Nicolae N. Stoika (Niny) – profesor universitar, membru corespondent al Academiei de Științe din România, născut la București în anul 1885. A fost directorul Bursei din România. În anul 1951 este arestat pe baza unor declarații mincinoase, făcute de către niște alogeni, închis la închisoarea Văcărești, unde în scurt timp din cauza umilințelor, bătăilor și hranei precare a decedat. Procesul s-a judecat în continuare fiind achitat. Cei care l-au acuzat pe nedrept, pe timpul Anei Pauker, au scăpat basma curată. Generalul de divizie Grigore N. Stoika (1886-1950) comandantul Diviziei Artilerie de pe frontul de la “Tabla Buții” – Flămânda. A fost arestat în lotul Iuliu Maniu și deși a fost apărat de nepotul său, renumitul avocat Titus Stoika, a fost condamnat la opt ani de închisoare, degradare militară și confiscarea averii. A murit în închisoarea de la Aiud după înfometare, bătăi și umilințe de neimaginat. Generalul Nicolae Stoika a avut și două fete, Coca și Titinica, prima donând valori importante către biserica ortodoxă din Paris iar a doua, prin manevre abile ale securității din anii ’50 fiind “despuiată” de valori bănești și materiale foarte mari pe care le deținea în acel moment. Iată un tablou, dacă nu sumbru, măcar desprins dintr-o piesă tragică a acelor momente de cumpănă ale României, el fiind protagonistul începutului de Ev modern, iar succesorii lui la debutul celei mai nocive dictaturi abătute din îndepărtatele stepe rusești – Dictatura Comunistă, care din păcate, mai are rămurele și în prezentul zilelor noastre. Nicolae Stoika a fost și un valoros scriitor (ca de altfel aproape toți purtătorii acestui patronim) fiind autorul unor lucrări precum “Amintiri din Războiul Independenței 1877- 1878”, publicată în anul 1911, lucrare reeditată prin contribuția Fundației literar istorice „Stoika”, în anul 2014. “Notițe din viața unui ostaș”, “Polcovnicul Ștefan Stoika”, publicată în același an 1911. Volumul “Amintiri din răsboiul de Independență 1877-1878” reeditat în anul 2014, poartă amprenta unei dezvoltări de excepție a acelor împrejurări/ evenimente, a excelentului istoric, comandor Marian Moșneagu, care într-o binemeritată prefață, detaliază amploarea desfășurării armatei noastre pentru cucerirea independenței, vis al poporului român devenit realitate, pe câmpul de luptă. Generalul Nicolae Stoika este înmormântat la cimitirul Bellu, în același loc cu viață veșnică având sălașul și soția sa Maria;
este în curs de restaurare potrivit rangului și contribuției semnificative asupra evenimentelor istorice pe care le-a marcat, cu contribuția exclusivă a Fundației literar istorice “Stoika”. Locul lui în istorie nu poate fi desprins de familia din care a făcut parte, de frații și surorii sale, mare parte dintre ei – direct ori prin succesori – având un rol important în viața economică, socială, politică ori militară de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Moartea generalui Nicolae St. Stoika
Aseară, la ora 6 a încetat din vieață, la Sanatoriul Dr. Antoniu General Nicolae Stoika. Generalul Stoika s-a născut la 1845, ca fiu al Colonelului Ștefan Stoika, fost aghiotant Domnesc, și al d-nei Stoika, fiica marelui Clucer Ispas Făgărășanu. Generalul Stoika a fost numit ofițer în 1864 în promoția Generalului Jaques Lahovari. Studiile și le-a completat la școala Politehnică din Paris de la Fontainbleau. A luat parte la răsboiul Independenții cu gradul Căpitan, comandând o baterie de artilerie la Plevna și Belogradic, unde s-a distins foarte mult. Întors în țară și înaintat maior, a înființat batalionul de asediu, luând parte la organizarea cetății București. A înființat apoi reg. 2 cetate și 10 artilerie pe care le-a comandat mai multă vreme. A fost comandantul garnizoanei Brăila și a reg. 3 artilerie și în urmă a comandat reg. 2 artilerie din Capitală. A fost apoi înaintat comandantul brigăzii 3 artilerie din Galați și al regiunei întărite Focșani – Nămoloasa – Galați. La 1903 retras din armată înscriindu-se în partidul conservator. Generalul Stoika a fost și scriitor de valoare: era un cald național și filoitalian. Înmormântarea va avea loc miercuri la orele 3, p.m. la cimitirul Belu, unde corpul defunctului general se află depus.
Copie de pe ziarul “Adevărul” – 1 iulie 1914
Florian Laurențiu Stoika
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro