Ștefan Păun

Păun Ștefan (n. 1 ianuarie 1952, Trestenicu -Tomulești astăzi comuna Toporu, județul Giurgiu) este un istoric român, profesor universitar (din 2008) decan al facultății de istorie al Universității Hyperion (2005-2012) și prorector al Universității Hyperion din București (2012-2016), cadru didactic la Universitatea Politehnică din București din 2005. Școala a urmat-o în satul natal Trestenicu și în orașul Giurgiu (Școala nr. 4 Giurgiu, acum M. Eminescu și liceul „Ion Maiorescu”). După efectuarea stagiului militar obligatoriu, a urmat Facultatea de Istorie și Filozofie din cadrul Universității București specializarea Istorie-filozofie devenind absolvent cu lucrarea de licență „Contribuția județului Ilfov la Războiul de Independență”. A funcționat în învățământul preuniversitar în scoli din județul și municipiul Giurgiu, unde obține toate gradele didactice (gradul definitiv, gradul II și gradul I cu lucrarea „Partidul Național Liberal și opinia publică din România în perioada interbelică”. Din 1992 urmează cursurile Școlii doctorale la Universitatea București. Titlul de doctor îl obține în 1996, cu teza „Evoluția Partidului Național Liberal în perioada 1918-1928”. Comisia formată din prof. univ. dr. Zoe Petre, președinte, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, academician, Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ. dr. Ion Agrigoroaei, prof. univ. dr. Ion Chiper, prof. univ. dr. Constantin Botoran a acordat punctajul maxim. Se specializează în informatică la Școala Academică de Informatică Aplicată, din Universitatea Politehnică din București și Administrație Publică la Academia de Studii Economice din București, postuniversitar finalizat cu lucrarea „Managementul unităților de învățământ”. În 2005 obține gradul de lector la Universitatea Politehnică din București, de asemenea la Universitatea Hyperion din București. Comisia Națională pentru Acordarea titlurilor academice îi acordă titlul de conferențiar universitar pentru Istoria Contemporană a României și Didactica istoriei, în 2006 și de profesor universitar pentru Istoria Contemporană a României și Relații internaționale în 2008. Profesorul a fost ales în anul 2005 în funcția de decan al Facultății de Istorie din cadrul Universității Hyperion iar în 2012 prorector. A contribuit la această universitate la organizarea specializării prin master „Geopolitică, istorie și relații internaționale”. Este inițiatorul Sesiunii științifice „Românii și popoarele Balcaniceconfluențe istorico-geografice”, în colaborare cu Universitatea „Aristotel” din Salonic. Domeniile de cercetare desfășurate sunt pe mai multe planuri: istoria românilor, relațiile internaționale, didactica istoriei, monografii rurale sau ale unor personalității, stat și societate. De asemenea este inițiatorul unor publicații cum sunt: „Catedra”, „Vlașca – Istorie cultură civilizație”, „Analele Universității Hyperion” etc. Dintre cărțile de autor menționez: Sistemul politic al României în secolul XX, Evoluția Partidului Național Liberal în perioada 1918-1928, București, 2000 (246 p.); Documente privind mișcarea feministă din România în perioada interbelică, Liga drepturilor și datoriilor femeilor, vol. I., București, 2007; Didactica Istoriei, în mai multe ediții. Prestigiul profesorului este dat de lucrările publicate, premiile obținute. Expert ARACIS, primește distincții, diplome și premii: Meritul pentru învățământ în grad de mare ofițer acordat de președinția României, Diplomă de excelență din partea Ministerului Educației și Cercetării, Premiul C. C. Giurescu pentru Didactica Istoriei, Vrednicia Vlăsceană pentru Monografia comunei Toporu, județul Giurgiu. Didactica istoriei este un reper în domeniu, apreciată de universități din țară și Republica Moldova, de profesorii care predau istoria.

Didactica istoriei (fragment)

Considerată o înfricoşătoare „Judecată de Apoi” de către Fr. Schiller, sau o măreaţă şcoală a experienţei de A. Samaran, istoria a fost contestată ca ştiinţă în secolul al XlX-lea dar şi în secolul XX. Obiecţii împotriva caracterului ştiinţific al istoriei a formulat, în secolul al XlX-lea, printre alţii, şi de Schopenhauer, deoarece istoriei îi lipseşte – spunea acesta – „caracterul fundamental al oricărei ştiinţe, căci în istorie există întotdeauna mai multă minciună decât adevăr, şi anume subordonarea faptelor cunoscute, în locul cărora nu se poate da decât coordonarea lor”. A.D. Xenopol împarte ştiinţa universală în două ramuri (grupe): ştiinţe teoretice, care studiază fenomene asupra cărora timpul nu exercită nici o influenţă (fenomene de repetiţie); ştiinţe istorice, care au ca obiect fenomene supuse influenţei transformărilor anumitor forţe ce acţionează în timp (fenomene succesive). Combinaţia dintre cele două diviziuni determină patru grupe de ştiinţe, două cu caracter teoretic şi două cu caracter istoric: ştiinţe teoretice ale materiei: fizica, chimia, astronomia, biologia; ştiinţe teoretice ale spiritului: matematica, psihologia, logica, economia, dreptul, sociologia; ştiinţe istorice ale materiei: geologia, paleontologia; ştiinţe istorice ale spiritului: istoria cu toate ramificaţiile ei. Istoricul român consideră că „lipsa unei concepţii veritabile asupra istoriei a făcut să nu fie pe deplin cunoscut rolul pe care a chemat-o să-l joace în sistemul cunoştinţelor umane”. Istoria explică evenimente istorice, teorii, concepţii, modul cum s-au introdus acestea în lumea faptelor şi a ideilor. „In timp ce în lege faptele singulare sunt nişte exemplare din care e izolată noţiunea generală”, spunea Xenopol, „în istorie fenomenul general (noi spunem seria) este întregul, iar faptele componente sunt părţile sale”, în concepţia istoricului, seria determină caracterul ştiinţific al istoriei, deoarece are ca obiect fapte succesive, individuale, ireductibile prin cele trei elemente specifice — perioada de început, o perioadă de ascendent şi una de regres, care îi conferă o dependenţă faţă de timp şi faţă de specificul fenomenelor pe care le cuprinde. Seria este un element structurat al istoriei care cuprinde: noţiunea de cauzalitate; adevăruri clasificabile; timp şi spaţiu istoric şi geografic; elementul intelectual. Prin aceasta, istoria stabileşte adevăratul obiectiv care devine elementul organizator al ştiinţei, deoarece în înlănţuirea succesivă de concepte, noţiuni şi evenimente regăsim sistemul adevărurilor clasificabile care constituie ştiinţa. Din aceste considerente, istoria nu este o ştiinţă aparte, o ştiinţă ca toate celelalte, ci ştiinţa prin care lumea este concepută ca o sumă a unor serii istorice ce determină sisteme caracterisitice formate din aceste serii. Interesantă este clasificarea pe care o dă Xenopol ştiinţei seriilor (istoriei): faptele istorice sunt înlănţuite unele de altele, pot da naştere unor serii (evenimente specifice), care pot fi paralele, subordonate, supraordonate şi coordonate. Sunt serii de fapte succesive, în dezvoltarea materiei, vieţii, spiritului care în esenţă înseamnă istorie, în contextul în care faptele sunt adevăruri obiective. Aceste concluzii argumentează concepţia potrivit căreia istoria este ştiinţă şi combat atât manifestăriile din secolele XIX şi XX, cât şi pe cele din prezent care formulează obiecţii împotriva caracterului ştiinţific al istoriei. Abordarea istoriei se poate face şi din punct de vedere social cu adevăruri incontestabile, seriile fiind argumentate ştiinţific, prin sistemul de adevăruri specifice, dovedite. Istoriei nu i se poate contesta caracterul de ştiinţă decât numai în situaţia în care adevărurile nu sunt dovedite.

A.D. Xenopol concluziona:

1. Orice judecată care intervine în expunerea istorică trebuie să se bazeze pe fapte sau, în orice caz, să reiasă din ele, astfel ca de fiecare dată să poată fi susţinută de împrejurări reale.
2. Istoricul trebuie să evite cu orice preţ o apreciere care nu s-ar baza pe convingeri absolut comune tuturor.
3. În cazul în care împrejurările reale sau convingerile unanime lipsesc, istoricul trebuie să se abţină de a judeca şi aprecia evenimentele, indiferent din ce punct de vedere.

Adevărul istoric este esenţial pentru prezentarea evenimentelor, conferind caracter de ştiinţă istoriei. Istoria este ştiinţă prin adevărurile prezentate, prin învăţămintele enunţate, prin lupta împotriva elementelor subiective şi antiştiinţifice. Ea este ştiinţă atât timp cât nu riscă să ridice o construcţie artificială despre evenimentele istorice, când are ca ţel să stabilească adevăruri incontestabile, prin dovada existenţei lor. Pentru F. Braudel istoria este suma istoriilor posibile, o colecţie de puncte de vedere de ieri, de azi şi de mâine. Statutul de ştiinţă îi este asigurat istoriei de un ansamblu coerent de cunoştinţe, priceperi, cauze referitoare la evenimente istorice, dovedite ca adevăruri incontestabile şi unanim acceptate. Din prezentarea trecutului din cauzele şi învăţămintele trase, este însăşi inima ştiinţei, cum o denumea A. Beer. Istoria valorifică milenii de experienţă pentru a le pune în serviciul omenirii, progresului şi demnităţii umane.

Pagini realizate de Doina Bârcă