Ion Budai – Deleanu

6 ianuarie 1760 – 24 august 1820

În secolul al XVIII-lea, în țările avansate din Europa, mai ales în Anglia și Franța, apare o nouă mișcare de idei, filosofică, politică și literară, cunoscută sub denumirea de iluminism, luminism sau epoca luminilor. Punctul de plecare al acesteia se găsea în dezvoltarea generală a societății și a unor evenimente politice petrecute încă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cum ar fi Revoluția burgheză din Anglia (1688), când Parlamentul votează „Declarația drepturilor omului”. Monarhia era negată în esența ei, pentru prima oară. Se ridica o nouă clasă socială viguroasă, burghezia, capabilă să teoretizeze și să coordoneze practic o anumită mișcare pentru dezvoltarea societății.

luminismul se va cristaliza din punct de vedere teoretic în Franța prin străluciți filosofi și literați precum Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Diderot, d`Holbach, Helvetius etc. Ei vor colabora la realizarea celei mai cuprinzătoare sinteze a ideilor filosofice, estetice și social-politice: ENCICLOPEDIA. Din Franța, unde va pregăti Revoluția burgheză din anii 1789-1794, iluminismul va iradia în întreaga Europă, manifestându-se diferit în funcție de particularitățile fiecărei țări. La noi, această mișcare și-a găsit expresia cea mai fidelă în Școala Ardeleană, pe plan ideologic, politic, științific, literar și cultural, cu centrul în Transilvania, dar cu puternice ecouri în Moldova și Țara Românească. Trăsăturile definitorii – raționalism, spirit laic, filosofie mecanicistă, toleranță religioasă, emancipare a ființei umane prin educație și cultură – îi imprimă un pronunțat caracter antifeudal. Corifeii Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu) au scris opere de înaltă ținută științifică, în care cu argumente istorice și filologice, continuându-i pe cronicari, dovedeau latinitatea limbii și a poporului român, continuitatea neîntreruptă a românilor pe meleagurile vechii Dacii, unitatea poporului român. Lupta pentru recunoașterea drep-turilor românilor din Transilvania începuse mai de mult prin Dimitrie Cantemir (Hronicul vechimii a romano – moldo – vlahilor) ori Inocențiu Micu-Klein. Dintre reprezentanții ilumi-nismului românesc, cel care va lăsa o remarcabilă operă literară va fi Ion Budai-Deleanu, autorul epopeii „Țiganiada” și al poemului „Trei viteji”. Pe plan literar, Școala Ardeleană reprezintă o punte de legătură cu iluminismul Europei occidentale. Sub influența acestuia începe procesul de modernizare a literaturii române. Ion Budai-Deleanu era un mare admirator al lui Voltaire. Înzestrat el însuși cu un pronunțat spirit critic și satiric, s-a evidențiat în cultura română prin opere cu caracter științific, dar mai ales prin epopeea „Țiganiada”. S-a născut în satul Cigmău de lângă Orăștie, în anul 1760 sau 1761, ca fiu al lui Solomon Budai, preot unit. Învață întâi în satul natal, apoi, în 1772, la seminarul din Blaj. Face studiile universitare la Viena, începând din 1777, la Facultatea de filosofie, apoi, din 1778, ca bursier al Colegiului „Sancta Barbara”, și la Facultatea de teologie, pe care o absolvă în 1783. E de presupus că, în 1784, își ia doctoratul la Erlau. La Viena, face cunoștință cu Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și cu ideile lor iluministe, familiarizându-se cu literatura latină clasică și cu literaturile italiană, franceză, engleză și austriacă. Își formează astfel o cultură de tip umanist, în consens cu mișcarea de idei a veacului luminilor și se va sensibiliza în privința problemelor naționale ale românilor. Întors în Transilvania ca profesor la seminarul din Blaj în 1787, va trebui să se eschiveze de răutățile episcopului unit Ioan Bob și să plece prin concurs ca secretar al tribunalului din Lwow, în Galiția, unde va rămâne până la moarte, la 14 august 1820. Deși departe de Transilvania, se pare că a fost prezent la pregătirea memoriului Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae (1791), pentru că i se semnalează lipsa de la tribunalul din Lwow. Opera filologică și istorică a lui Ion Budai-Deleanu este la fel de valoroasă precum și aceea a celorlalți reprezentanți ai Școlii Ardelene. El a scris în limba latină „Fundamenta gramatices linguae romanicae…”, apoi tradusă în limba română sub titlul „Temeiurile gramaticii românești” și rămasă în manuscris. A proiectat și a realizat, în parte, două dicționare: „Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc” (în zece volume) și „Lexicon pentru cărturari” (adică de neologisme). În domeniul istoriei, cărturarul român din Cigmău a proiectat și a scris în parte o lucrare în limba latină, dedicată originii neamurilor care au locuit teritoriul românesc din cele mai vechi timpuri. Dar erudiția sa și talentul literar se observă în poemul neterminat „Trei viteji” și, mai ales, în epopeea eroi-comicosatirică „Țiganiada sau tabăra țiganilor”. Această operă a fost elaborată în două versiuni: prima, încheiată în 1800, conține și episodul donchijotesc al aventurilor lui Becicherec Iștoc de Uram Haza, care va intra în conținutul poemului „Trei viteji”; a doua versiune, fără acest episod și superioară compozițional și stilistic celei dintâi, a fost terminată în 1812. Epopeea lui Ion Budai-Deleanu rămâne unică în literatura română. A stat în manuscris trei sferturi de veac. Abia între 1875 și 1877 a fost tipărită prima versiune sub îngrijirea lui Theodor Codrescu în revista „Buciumul român”. A doua versiune a fost publicată în 1925 de către Gheorghe Cardaș, apoi, în 1955, de către Jack Byck și în 1973 de către Florea Fugariu. Scrierile rămase în manuscris de la Ioan Budai- Deleanu, impresionante și cantitativ (20 de volume), au fost recuperate de la ginerele autorului, Ludovic Lewandowschi, în 1868, prin grija și stăruințele lui Gheorghe Asachi. Ele au fost păstrate la Biblioteca Centrală de Stat, apoi, în 1903, au intrat în fondul Bibliotecii Academiei Române.

„Geniul lui Budai – spune Ion Rotaru – constă mai întâi în a fi intuit condiția specifică a epopeii. Gravă, eroică propriu-zis, ea nu se poate produce decât la momentele de constituire istorică a popoarelor, precum „Iliada” și „Odiseea”, „La Chanson de Rolland”, „Niebelungii”, „Kalevala”. Zadarnic romanticii – Negruzzi, Bolintineanu, Heliade, Alecsandri chiar, un gând fulgera pe Eminescu însuși, Coșbuc, în cele din urmă – proiectau epopei, pentru că vremea lor trecuse. Ioan Budai-Deleanu are instinctul sigur de a întoarce eroismul epopeii pe latura lui bufonă, într-un chip superior chiar lui Ariosto și Matteo Maria Bojardo, pentru că poetul român se ferește de a umfla caricatural materia cavalerească, ci, mai abil, aduce totul la țigănia autohtonă, comică prin ea însăși”. „Ideea de a compune <<jucăreaua>>, intitulată <<Țiganiada>>, în scopul de a forma și a introduce un gust nou de poezie românească, îi vine lui Budai, scrie George Călinescu în <<Istoria literaturii române…>>, din lectura poemelor eroi-comice vestite, a <<Batracomiomahiei>> omerice, a <<Vedrei răpite >> de Tassoni. Din scriere se vede că folosea pe Don Quijote al lui Cervantes. Cita și <<Gli animali parlanti>> de abatele Casti, apărut în 1802, dar mai puțin utilizat. De fapt, Țiganiada e o sinteză foarte personală de înrâuriri, și opera, în total, rămâne o creație proprie”.

Acțiunea poemei este plasată în Muntenia, pe vremea lui Vlad Țepeș. Domnul, în scopul de a face oaste împotriva turcilor, dă slobozenie țigănimii: „Musă! Ce lui Omir odinioară/ Cântași Vatrahomiomahia,/ Cântă și mie, fii bunișoară,/ Toate câte făcu țigănia,/ Când Vladvodă îi dete slobozie,/ Arme ș-olaturi de moșie”. Țiganii pornesc spre tabăra ce le e hotărâtă, între Bărbătești și Inimoasa, și unul dintre ei îi cere lui vodă oșteni să-i apere de tâlhari. Satana, ca să strice lucrurile creștinilor, fură pe Romica, logodnica lui Parpangel, și o duce la curtea nălucită din codrul de lângă Cetatea- Neagră, plin de vântoase și de năluci. Parpangel, singur, va fi purtat de duhuri spre curtea fermecată. El admiră o copilă cu fața acoperită. Pentru o clipă se arată a fi Romica. De ciudă, tânărul adoarme. Când se trezește cu fata lângă el, e gata să-i pună fecioria în primejdie. Norocul lor este Sfântul Spiridon care le face semnul crucii și oaspeții se trezesc într-o baltă puturoasă de broaște. Romica se mistuie din nou. Țiganul îndrăgostit o va căuta. Îl întâlnește pe voinicul Argineanu la confluența a două izvoare. Parpangel bea din apa întăritoare, își dă seama de forța lui și se schimbă cu hainele lui Argineanu. Rupe o nuia și aceasta sângerează. Era Romica. Parpangel vrea să-și rupă gâtul. Îl salvează mama lui, Brândușa, un fel de zeița Thetis pentru acest Achile oacheș ce-l vrăjește pentru a nu-l vătăma nicio armă. Parpangel cade în furiile lui Orlando (iată influențe din Orlando Furioso, de Ariosto). Vlad e neîncrezător în țigani și se îmbracă turcește prefăcându-se a-și lovi propria tabără. Țiganii, fricoși, în loc să se bată, cer milă pretinșilor turci. Abia pleacă Vlad și apar turci adevărați. Țiganii socotesc invers, că vodă vrea să-i amăgească iar și se poartă, în frunte cu inimosul Parpangel, cu multă dârzenie, ajutând pe Vlad să-i lovească pe păgâni pe altă aripă și să-i risipească. Parpangel și-a frânt gâtul, Brândușa îl vindecă, iar Romica, prin vrăjile ei, se întoarce. Printr-un miracol creștin, sfinții se adună în sobor să ia măsuri pentru apărarea lui Vlad. Satana îi strânge și el pe boieri în iad, în scopul de a-i ajuta pe păgâni. Argineanu își vine în fire, ia o prăjină și căsăpește vreo douăzeci de turci, dar e prins când doarme și-l duc sultanului unde Vlad spiona în haine de negustor. Voinicul își cere hainele și calul. Sultanul i le dă, crezând că-l rușinează, dar tânărul trece ca fulgerul peste cei prezenți și fuge. Vlad se strecoară și el, pune la cale bătălia și, cu sprijinul arhanghelului Mihail, îi zdrobește pe dușmanii ajutați de oștile Satanei. Duși de Tandaler să se bată, țiganii fac minuni de vitejie cu o cireadă de boi, apoi dau de proviziile turcilor risipiți și încep să le care. Satana caută scăpare într-o mânăstire, unde în chip de fată ispitește pe toți călugării, până ce sfântul Spiridon, făcând cruce asupra locului, izgonește duhul vrajbei. Vlad îi trage în țeapă pe turci, Parpangel face nuntă cu Romica și povestește cum, fiind leșinat, a călătorit la iad și la rai. După aceea, țiganii țin sfat asupra formei de guvernământ ce urmează să se dea țării lor. De la dezbateri se ajunge la bătaie și se ucid pe capete. Budai-Deleanu n-are finețea de gravor a lui Cantemir în privința descrierii, nici darul coloristicii, dar are un adevărat geniu verbal și invenția numelor este infinită: Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Goleman, Găvan etc. Lexicul de idei și de lucruri este de o varietate sonică neasemuită, o adevărată orchestră burlescă mai ales onomatopeică. Gogul tocorosește, Goleman se născocoară, focul scoate băbăiaie, țiganii sunt ciuhoși. Multe cuvinte sunt autentice, altele, născocite de autor. Țiganiada este o operă epică în versuri, o epopee eroi-comică. Singura finalizată în literatura română. Are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale. Alegerea țiganilor ca instrument de parodiere a eroicului implică o valoare literară superioară, căci „țiganii sunt de la sine o caricatură a societății umane”. (George Călinescu) Fanfaronada, poltroneria, milogeala, spiritul de hărmălaie și orbească înfuriere sunt aspecte tribale tipice.

Ca să debaraseze Țiganiada de balast, Budai- Deleanu a scos episodul lui Beșcherec Iștoc din Uram Haza și, refăcându-l, l-a împletit cu isprăvile lui Kyr Kalos din Cucureaza și Născocor de la Cârlibaba. Sunt: un nemeș, un grec și un mazâl moldovean. Căutau isprăvi ca în Don Quijote. Decorul este al basmelor românești. Autorul a urmărit să facă satiră socială. Poemul n-a fost terminat. Au rămas doar patru cânturi. Dar epopeea lui Ion Budai-Deleanu are un mesaj în care o cugetare înaltă și generoasă asupra rânduielilor sociale se împletește cu aspirația populară după libertate și bunăstare. Îndrăzneala autorului este aceea de a-și plasa acțiunea în păturile cele mai de jos ale societății. Personajele care mișună și se învălmășesc în cuprinsul poemei simbolizează însăși societatea omenească în tensiunea ei dramatică spre mai bine.

Cleopatra Luca