Lucian Gruia

Data şi locul naşterii: 1 iulie 1950 în municipiul Dej, judeţul Cluj. Absolvent al Facultăţii de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic “Traian Vuia” din Timişoara, în anul 1974. Acualmente, pensionar. Colaborator cu versuri, proză, eseuri, recenzii la numeroase reviste literare din ţară. Redactor la revistele: Portal-Măiastra (Târgu-Jiu), Arena literară (Bucureşti). A obţinut numeroase premii literare. Membru al Uniunii Scriitorilor – secţia proză Bucureşti, din anul 2002. Debut: 1. Constanţa Buzea – prezentare la rubrica PRIMELE (rev. „Amfiteatru” nr. 5/1975). 2. Cezar Ivănescu – prezentare la rubrica NUMELE POETULUI (rev. „Luceafărul” din 18.XII.1982). Volume individuale publicate: 22 din care menţionăm: Universul formelor lui Brâncuşi, Târgu Jiu, 2001; Momentul revelaţiei în Templul brâncuşian al eliberării (de ar fi fost să fie…), Baia Mare, 2004 (ediţie trilingvă română, franceză, engleză); Triptic spiritual: Eminescu, Blaga, Brâncuşi, Iaşi, 2008; Culorile nelinştii (opera omnia – proză scurtă contemporană), Iaşi, 2012; Ad libitum (opera omnia – publicistică şi eseu contemporan), Iaşi, 2012; Lucian Blaga, universul clepsidră şi matricea stilistică (Iaşi, 2012); Poeţi, după plac (începând cu Nichita) – premiul „Victor Frunză” la „Festivalul internaţional de creaţie literară „Titel Constantinescu”, ediţia a VI-a, Râmnicu Sărat (Râmnicu Sărat, 2013); Mitul lui Narcis. Studii şi cronici literare (Cluj-Napoca, 2014); Brâncuşi şi reveriile materiei (Cluj-Napoca, 2014); Românii în oglinda timpului (Cluj-Napoca, 2016).

SPERANŢA

După zeci de ani grei, de lectură năprasnică, încercări încrâncenate de a scrie versuri, perseverări nebuneşti, iluzii, amăgiri, disperări, arderi şi stingeri, am publicat, în sfârşit, pe banii mei adunaţi cu multă trudă, lucrând în schimburi de noapte la depoul de tramvaie Dudeşti, din capitală, volumul de versuri SPERANŢA. Pe coperţile sale am reprodus fotografia color a unei lumânări aprinse în noapte. Editură mi-a fost LINIŞTEA. Am dus-o fuga la librăria ILUZIA şi am ocupat un raft întreg cu multe exemplare ale minunatei mele cărţi, ba şi în vitrină am aşezat câteva, împreună cu un afiş mare în spaţiul noutăţilor editoriale! Am aşteptat cu înfrigurare câteva zile şi ţuşti la librărie: ‒S-a vândut ceva? ‒Nimic bătrâne, nimic. ‒Cum aşa? E o carte foarte bună. ‒O fi, dar lumea abia are bani pentru mâncare, nu şi pentru cărţi. Am plecat foarte dezamăgit şi am revenit după alte câteva zile, nu se vânduse nimic. M-am dus atunci cu cărţile lângă o tarabă cu zarzavaturi, la piaţă. Lumea zâmbea văzându-mi volumele pe masa pliantă, unii chiar le răsfoiau amuzaţi, cineva chiar a mărturisit că sunt frumoase, dar de cumpărat nu a cumpărat nimeni. M-am dus la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Toţi aşteptau să le dăruiesc câte o carte, ceea ce am şi făcut. Apoi m-am dus la alte restaurante, de lux, dar nici un magnat nu a dorit să cumpere nici o carte. Apucându-mă disperarea, am comandat la Serviciul de pompe funebre, un coşciug, mic, din mahon, căptuşit cu dantele, mătăsuri şi catifea numai bun să încapă cartea. Am alergat la preot să-mi oficieze slujba de înmormântare creştinească a SPERANŢEI. Am dorit să fie îngropată în pământul trupului meu, în piept, în locul coastei din care Dumnezeu a făcut-o pe Eva. Spre surprinderea mea, preotul Posomorâtu a acceptat, contra costului unei înmormântări obişnuite: ‒Că doar tu te îngropi, nu-i aşa? ‒Desigur părinte, ce rost mai are să trăiesc fără SPERANŢĂ? Mi-am pregătit un praznic de pomină, cu fripturi, vin din belşug, ţuică. Şi am invitat pe toţi prietenii mei scriitori: critici literari, poeţi, prozatori, directori de edituri etc. (ce dracu o fi cu ei că sunt aşa înfometaţi? – m-am întrebat deseori, văzându-i la lansările de carte unde rad şi sting tot, dar cartea n-o cumpără şi nu o citesc chiar dacă o primesc gratis!). Şi preotul a început slujba citindumi stâlpii: Eminescu, Blaga, Arghezi, Coşbuc, Bacovia, Lorca, Rilke, Montale, Elytis etc. Apoi, m-am întins pe iarbă şi fiecare a venit să dea o lovitură de târnăcop în pieptul meu, în carnea mea întărită de vârstă şi necazuri. Sângele curgea şiroaie, invitaţii râdeau, criticii loveau cel mai cu sete poeţii se strâmbau de plăcere. La început, mă durea îngrozitor, apoi tot mai puţin. În sfârşit, cartea a fost îngropată în locul coastei scoase cu forcepsul, după ce a fost fierăstruită cu drujba. Da, acum eram mulţumit, am încremenit senin, zâmbind. Şi s-a încins o petrecere pe cinste, toţi dănţuiau, mâncau şi beau; vinul le şiroia prin bărbile neîngrijite, grăsimea fripturilor le mânjea mâinile. După ce au obosit de înfulecat, cineva a rostit: ‒Ce să facem pentru pomenirea poetului? După o îndelungată pauză, o voce timidă a şoptit: ‒Să-i citim un poem din SPERANŢA. O clipă s-au uitat miraţi unii la alţii şi au decis: ‒Bine, să auzim: Şi cineva, urcat pe un scaun a citit. S-a făcut linişte. După ce a terminat lectura, publicul a aplaudat: ‒Frumoasă poezie, ia să mai citim una. Şi aşa au citit toată cartea. Apoi, fiecare a luat câte un exemplar şi a plecat. Sufletul meu privea detaşat de lângă streaşina casei. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după asta, pentru că m-am înălţat.

PISICILE MELE NEGRE

De când m-am angajat în câmpul muncii,
În jurul blocului unde locuiesc,
S-au aciuiat o mulţime de pisici negre.
De câte ori mă certa şeful,
Prindeam câte o pisică neagră şi o vopseam în alb.
După ce le-am vopsit pe toate, am crezut că
Voi scăpa de necazuri
Şi totul va fi bine.
Dar pisicile mele albe fătau tot pui negri,
Aşa că m-am resemnat: nu voi scăpa
De ghinioane niciodată.
Acum, m-am pensionat şi am timp berechet
Să mă ocup de pisicile mele negre
Care mi-au scos peri albi.

PUNTEA SUSPINELOR

fată frumoasă trece puntea;
O privesc cu coada ochiului.
Ea se întoarce, îmi face semn cu mâna:
„Vino, ce mai aştepţi?”
„Nu pot să te urmez. Ca să trec puntea,
Trebuie să mă fac frate cu dracul”.
„Eşti prost ca un înger!” – îmi spune şi pleacă
Unduindu-şi trupul de viperă.
„Ce trist trebuie să fie raiul!”
Meditez aruncându-mă de pe punte.

ANOTIMPURI

Poate că primăvara asta nu e
decât umbra degetelor tale căzute într-adins
peste pleoapele mele deschise.
Poate că toamna asta nu e
decât umbra degetelor tale căzută întâmplător
peste pleoapele mele închise.

MUZA

O femeie frumoasă coboară pe deal
în drumul ei spre servici.
O conduc câţiva paşi,
ea mă crede nebun când îi spun
că pentru mine dealul e nesfârşit!
O femeie frumoasă coboară pe deal
şi soarele a răsărit.
Nu ştiu dacă
femeia sau soarele coboară pe deal,
eu văd un răsărit nesfârşit!
O femeie frumoasă coboară pe deal,
îi aşez sub picioare petale de flori
şi iată că, sub paşii ei, dealul a înflorit!
O femeie frumoasă coboară pe deal,
dar vântul şi ploaia s-au înteţit,
ea are mâinile şi sufletul reci
şi dealul are acum un sfârşit!
Sufletul unei femei frumoase coboară pe deal,
sufletul meu o urmează la nesfârşit,
dealul e acum, undeva departe în cer
şi acolo nu poate avea un sfârşit!

REZONANŢE

Când cineva cântă la o vioară Stradivarius,
Toate viorile vibrează în cutiile lor.
Când un poet scrie o poezie de dragoste,
Toate femeile freamătă în trupurile lor.
Când cineva se naşte,
Toţi copiii ţipă în jocurile lor.
Când cineva moare în lume,
Toţi oamenii plâng în visele lor.

Pagini realizate de Doina Bârcă