Caii lui Sân Toader

Nenumărate credințe și superstiții (rămășițe ale unor sărbători păgâne) sunt legate de sărbătorile creștinești din luna februarie, După cum ne îndeamnă Tudor Pamfile (Sărbătorile la români) trebuie: „să cercetăm, să înțelegem și să cinstim credințele gloatelor, căci în gloatele cele fără de dascăli și-a vărsat Dumnezeu înțelepciunea sa”.

Calendarul creștin ortodox consemnează în ziua de 2 februarie Întâmpinarea Domnului (Stratenie). Sărbătoare despre care, mai cu seamă prin Moldova, circulă numeroase povești, credințe și superstiții: „De Stratenie, se întâlnește vara cu iarna și se iau la luptă, vara zice că de-amu iarna să se ducă, că vine ea, iar iarna nu se dă și se luptă. De Stratenie, dacă bea boul apă, în urma lui va fi anul mănos”. Prin Botoșani se zice că „de Stratenie, unde calcă boul izvorește apă, pentru că Maica Domnului e izvorâtoare de apă.” Iar prin Mihalcea, se crede că „dacă sunt de Stratenie țurțuri de gheață, atunci vor fi păpușoi și roadă bună; dacă țurțurii sunt mici, mai slabă”. Prin Horecea este credința că „de Stratenie, nu se cade să doarmă mirele cu mireasa, nici bărbatul cu femeia, nici vitele nu se dau atunci la înmulțit, e tare mare zi”. (Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român). După cum reiese din cărțile bisericești, au existat mai mulți bărbați care s-au numit Teodor, pe românește: Toader,Todor și Tudor, pe care biserica creștină i-a consacrat sfinți. În 17 februarie, biserica îl serbează pe Sfântul Teodor Tiron. De această dată voi vorbi, mai ales despre credințe și superstiții legate de caii lui Sân-Toader, numiți Sân-Toaderi. Românii de prin Bucovina cred că Sân-Toader are un cal năzdrăvan cu un corn în frunte pe care umblă călare, mai cu seamă de ziua lui, de Sân- Toader. Acest cal nu bea și nu mănâncă un an întreg, are voie să bea apă și să pască doar de Sân- Toader. Dar el nu paște iarbă, ca toți caii, ci doar păr de fată mare.

Prin Muntenia acest cal este alb, unii cred că Sân-Toader are mai mulți cai albi, sau galbeni. Prin unele părți din Bucovina se crede că Sân-Toader are mai mulți cai pe care-i scoate la păscut și adăpat de ziua lui. Circulă mai multe variante despre numărul, culoarea și calitățile acestor cai , unii cred chiar că ar fi niște flăcăi blestemați. De Sân-Toader este datina, nu numai în Moldova și Bucovina, ci și prin Banat (după cum reiese din relatările folcloriștilor și etnologilor) să se meargă cu colivă la biserică. Prin Bucovina circulă și o legendă despre această colivă: se zice că Toader era un om cu frica lui Dumnezeu, care trăia pe vremea unui împărat păgân prigonitor al creștinilor. Odată, vrând să-i spurce în Postul Mare, a ordonat să se vândă numai pâine din cuptoarele împărătești, care era spurcată cu sânge. Dumnezeu l-a trimis pe Toader să-i anunțe pe creștini să nu mănânce pâinea aceea, ci să facă grâu fiert cu miere cu care să înlocuiască pâinea. Astfel au rămas creștinii nespurcați și, de atunci, se obișnuiește să se ducă, în sâmbăta de Sân-Toader, cu colivă la biserică. O datină specifică din Hălmagiu, ținutul Zarandului, este practicată la bâlciul Sân- Toaderului, care se mai numește și bălciul sărutului, citată de S.Fl. Marian (Sărbătorile la români) din cartea despre românii din Munții Apuseni sau despre moți, a lui T.Frîncu și G. Candrea: „Cât ține fruptul, – așa numesc crișenii (de pe țărmul drept al Crișului Alb) dulcele, cârnelegile și câșlegile, adică timpul de la Bobotează și până în prima duminică a Păresimilor (Postul mare – nume care vine din quadragesima, amintind de cele 40 de zile de post ale lui Iisus din pustie – nota ns.) se contractează o mulțime de căsătorii, ca pretutindeni la români, vorba ceea, un june e om ca oamenii numai după ce se însoară”. La Târgul sărutului de la Hălmagiu vin și tinerele neveste din satetele din împrejurimi, și nu se adună decât tinerele neveste care s-au căsătorit în timpul fruptului fiind fecioare, nu și văduvele care s-au căsătorit a doua oară: „Nevestele care au soacre vin însoțite de acestea, altele sunt aduse de socri sau chiar de soți, cele care nu au pe nimeni, se însoțesc câte două sau trei și gătite frumos cu cununile de mirese pe cap, se plimbă prin târg, purtând în brațe câte un ulcior, frumos împestrițat, cu vinars”. Ele se sărută, pe ulițe, cu cei pe care-i întâlnesc: rude, cunoscuți și, atunci când sunt sigure că nu vor fi refuzate, și cu străinii; iar aceștia le cinstesc cu bani.

După ce primește darul, tânăra mulțumește închinând din ulcior. A refuza să bei este o insultă la adresa nevestei și a familiei sale. A fi sărutat de o nevastă înseamnă că ești un om de seamă și de omenie, cei ticăloși sau jerpeliți sunt ocoliți. Cât despre originea acestei datini sunt mai multe variante: unii cred că datează din vremea în care Valea Crișului Alb ar fi fost colonizată cu moți. Colonii, întâlnindu-și consângenii, în Târgul de la Hălmagiu, îi sărutau: „iar aceștia cinsteau cu bani pe cei care se depărtase de țeara lor și astfel, cu timpul datina s-ar fi generalizat”, alții susțin că oamenii de pe Criș, fiind păstori, când ieșeau primăvara cu oile, la munte, soțiile îi însoțeau până la Hălmagiu, unde prin sărutat își luau rămas bun de la ai lor, care îi cinsteau cu câte ceva. Ioan Slavici, scriind despre acest târg, este de aceeași părere. O altă versiune susține că obiceiul ar data de pe vremea invaziei turcilor care, ajungând pe aceste meleaguri, răpiseră multe crișence, unele dintre ele, reușind să scape din robie și întorcându-se acasă, la Hălmagiu, întâlnindu-se cu cei cunoscuți, i-au sărutat de bucurie, iar aceștia le-au cinstit pentru că-și iubesc limba și vatra strămoșească. O altă datină, care se practică mai ales prin Muntenia, de Sân- Toader, este încurarea cailor, numită și alergarea cailor.

Ea se practică în unele locuri, în prima sâmbătă (de lăsata secului de carne) iar prin altele, în cea de a doua, sâmbătă (de lăsata secului de brânză). În vederera acestei datini, foarte vechi, moștenită din moși strămoși, țăranii își îngrijesc cât se poate de bine caii pe timpul iernii, ca să fie sprinteni și să câștige faimă cu ei. Unele colinde păstrează aluzii la această încurare pe gerul cumplit din timpul iernii și de nepotcovirea cailor. La îndemnul stăpânului, să pască pentru că vrea să-l vândă, murgul îi răspunde: „Drag stăpân al meu,/ Dat de Dumnezeu,/ De ce să mă vinzi?/Mai adu-ți aminți/ Io m-am întrecut/ Cu cincizeci de cai,/ Tot cai nemeșești,/ Tot misiri turcești,/ Tot cai potcoviți,/ Bine închingiuiți,/ Io nepotcovit/ Și nechingiuit;/ La-ntrecut te-ai luat/ Pe gheață lucioasă,/ Sticlă lunecoasă,/ Ei s-au răsghinat,/ Jos că mi-au picat; / Io, nepotcovit,/ Nainte-am ieșit;/ La toți am plăcut,/ Fală ți-am făcut…” Tot de la Sim. Fl. Marian (mai sus citat) aflăm că în București „Oborul a fost întruna un târg însemnat de cai. Aproape de acel punct urma să se facă și încurarea de la sâmbăta lui Toader: «Sub Ipsilanti, s-a preferit Câmpia Colentinei din josul mânăstirii Plumbuita, spre satul Ștefănești…»”. În volumul său scria că obiceiul acesta (care a dăinuit cu vreo 25 de ani în urmă)/ el a decedat în 1907/, era o distracție populară de la care oamenii se întorceau acasă cu nespusă poftă de mâncare, „fiindcă petrecuseră ziua în aer liber și curat,fără griji și numai cu emoțiuni nevinovate”. Și-și manifestă nemulțumirea față de denaturarea acestei frumoase datini, sub influență străină, a fost reorganizată în „așa numitele curse de cai”. Prin unele locuri din Transilvania și Banat, ca prin Ungaria, de Sân-Toader, se obișnuiește să se prindă frați de cruce (fârtați), iar fetele, surori de cruce (surate). Ei își jură iubire până la moarte.

Această frăție merge până acolo încât copiii acestora nu se căsătoresc între ei, zicându-se că este păcat, fiind frați, ar fi considerat drept incest. Pentru că vorbim de luna februarie și, am spus de la început că, este plină de datini și superstiții, dar că în principal vreau să vorbesc despre caii lui Sân-Toader, după care, voi spune câte ceva și despre alte câteva obiceiuri și superstiții. Pe 24 ianuarie calendarul creștin ortrodox sărbătorește: Întâia și a doua aflare a capului Sfântului Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Dar, în popor, ne spune tot Sim.Fl.Marian (op. cit.), se serbează Dragobetele. O serbare a fetelor și flăcăilor și chiar și a tinerilor bărbați și femei: „După credința poporului, 24 februarie, adecă Dragobetele, este ziua în care se împărechează toate păsările și animalele”. În dimineața acestei zile, toate fetele și flăcăii se piaptănă, se primenesc și, dacă este vreme frumoasă, pornesc după ghiocei la luncă, sau după lemne în pădure. Mai întâi pornesc fetele, apoi și băieții în cete. Dacă este vreme urâtă, fetele se strâng pe la prietene sau rude,unde vin după aceea și băieții de prin împrejurimi. Dăinuie credința că în această zi trebuie neapărat „să facă Dragobetele”, adică să se întâlnească băieți și fete și să se distreze, băiatul sau fata care nu se va întâlni în această zi cu o fată sau respectiv cu un băiat, se crede că nu va fi iubit(ă) tot anul. Pe vremuri, prin Gorj era datina ca de Dragobete să se înfârtățească, adică se îmbrățișau și se sărutau încredințăndu-se că nu se vor supăra unul pe celălalt, ajutându-se întotdeauna la caz de nevoie. La un moment dat, acestă datină se cam pierduse, dar, odată cu apariția Zilei îndrăgostiților (de Sf. Valentin) importată din străinătate, românii și-au amintit că au și ei o asemenea zi: Dragobetele, și astfel au început să o serbeze din nou. Tinerii sunt mereu dispuși să se distreze, dar mai cu seamă de Lăsata Secului (după care va urma o perioadă de șapte săptămâni în care nu vor mai putea juca), așa că sunt câteva datini și credințe specifice acestei perioade: Refenelele sau Vergelul, Alimori sau Priveghiul, Postul negru, Baterea alviței și Cucii. Rafinea sau Rafenea, cu pluralul Refenele, este o întâlnire a tinerilor dar, nu într-un loc public, ca de obicei, ci pe la casa unora dintre ei. Specific acestei întâlniri sunt strigăturile de Lăsata Secului, când își râd de cei ce nu s-au căsătorit la timp: „Astăzi e lăsat de sec,/ Mă duc, maică, să mă-nec/ Unde-o fi râul mai lat/ C-am rămas neînsurat./ De ce merg îmbătrânesc/ Și la păr încărunțesc”. Alimori sau Priveghiul este o datină practicată, după câte se pare, doar prin Banat și Transilvania, și constă în aprinderea de focuri în jurul cărora se adună tineri și bătrâni povestind și „jucând”, în sâmbăta Lăsatului de sec. Postul negru este ținut de fetele bătrâne, rămase nemăritate; după răsărirea stelelor se adună la una dintre ele unde cântă cântece triste, deplângând situația lor. Baterea alviței, se practică mai cu seamă prin Muntenia. Se leagă o bucată de alviță de grindă, cu o sfoară, iar copiii încearcă să o prindă cu gura, în timp ce alvița se leagănă prin fața lor. Motiv de distracție, mai cu seamă când nu reușesc să o prindă și se mâzgălesc pe față cu alvița lipicioasă sau li se prinde de păr. Cucii este o datină ciudată, practicată prin Dobrogea și prin satele de pe malul stâng al Dunării, locuite de bulgari. Unii o serbează de Lăsata Secului, alții a doua zi.

Cu o seară înainte, tinerii care vor să fie cuci, colindă satul cu un clopot în spate. A doua zi, dis-dimineață apar cucii, tineri mascați ciudat, ei sunt înfășurați într-un brâu roșu, strâns peste corp și brațe, cu o fustă albă, opinci în picioare, un clopot mare în spate și o bâtă în mână. Capul este acoperit cu o glugă în formă de traistă de cal acoperită cu hârtie colorată brodată cu fire de lână colorată. Masca are câte o răsuflătoare mică în dreptul gurii și al ochilor. În dreptul urechilor se află o scăricică din scândurele, gluga are niște coarne împodobite cu fulgi și pene. Astfel gătiți, aleargă după toți cei care le ies în cale și, după ce le trage o chelfăneală bună, nu le dă drumul până când nu le dă bani sau altceva. La vederea cucilor toți fug rupând pământul, sar gardurile, calcă-n gropi, numai să nu fie prinși.

Beatrice Kiseleff