Popoarele migratoare pe teritoriul României – Hunii

Cronicile chinezilor numeau pe barbarii din Nord, triburile hu care au invadat popoarele sedentare din Sud. Ca să stăvilească pericolul nomad a fost edificată o barieră de aproape 6.000 de kilometri, în timpul dinastiei Ming, numită Marele Zid. Spre sfârșitul secolului al III-lea î.e.n. când dinastia Han începea să conducă China, triburile nomade din Nord s-au unificat, fiind cunoscute sub denumirea de Xiongnu. Erau conduși de chiangin (împărat sau rege) iar divinitatea era Tengri (numele turco-mongol al zeului – cer). Triburile Xiongnu aparțineau familiei uralo-altaice, iar limba vorbită nu a putut fi încadrată în idiomurile cunoscute. Savanții n-au stabilit din ce etnie fac parte: paleoasiatici, proto-mongoli, proto-turci. Luptele cu imperiul chinez au durat decenii cu succese alternative. La sfârșitul secolului al II-lea î.e.n., Xiongnu sunt înfrânți categoric. După un timp reiau atacurile. Chinezii evită luptele după o înfrângere groaznică în care din mii de oameni, abia au scăpat patru sute. Prin intrigi și alianțe reușesc să scindeze forța dușmanilor prin lupte interne ale căpeteniilor Xiongnu. Din coaliția antichineză se desprind multe triburi. Cele rămase încep migrația spre Vest și au fost la originea apariției hunilor care aveau să ajungă în trei-patru secole să invadeze o parte a Europei.

Hunii au stăpânit teritoriul dintre Don și Panonia din 375 până în 454 după moartea lui Attila și înfrângerea fiilor săi la Nedao. În prima etapă, Panonia era stăpânită de romani, care nu puteau stăvili atacurile devastatoare ale hunilor care-și formaseră capete de pod în teritoriul amintit. Apoi hunii au ocupat regiunea și au mutat centrul de comandă în Câmpia Panonică, prin anii 420-430. Izvoarele amintesc de șeful hun Uldis/ Uldes la începutul secolului al V-lea. După plecarea vizigoților lui Alaric în Italia, o parte a teritoriului vechii Dacii de la Nordul Istrului, a fost ocupată de huni. Conduși de Uldis au trecut Istrul și și-au așezat corturile în Tracia. Oștirea lor era numeroasă și puternică. Au ocupat orașul Castra Martis (Cetatea lui Marte) în Moesia, localitate încă neidentificată. Îngâmfat Uldis pretindea că i-e ușor să răpună tot Pământul pe care-l vede Soarele. A cerut tribut comandantului armatei romane. Acesta, cu daruri și cu bani, a corupt șefii barbari care au trecut cu cetele lor în serviciul Imperiului. Uldis s-a salvat cu greu cu armata decimată, pierzând mulți oșteni. A revenit în Nordul Istrului. Uldis a fost primul conducător hun cunoscut ca stăpânitor ale unor teritorii românești. Bazele lui de atac asupra Traciei, erau Muntenia și Bugeacul. Se pare că centrele de comandă ale stăpânirii hune erau itinerante. Nu au rămas vestigii ale clădirilor sau eventualelor fortificații ale așezărilor cvasistabile. De fapt pe teritoriul României nu a fost descoperită nici o necropolă hună ci numai morminte individuale, dovadă că stăpânirea asiaticilor nomazi a fost efemeră. Au trecut ca apa și ca vântul fără să lase dovezi materiale concludente. Activitatea agricolă, care presupunea sedentarism, era cu totul străină hunilor. În deceniul al treilea din secolul al V-lea, reședința conducătorului coaliției triburilor hunice și aliate s-a stabilit în Câmpia Panonică. Regele hun Rua (Ruas, Ruga, Rona, Rugila) a murit în 433. Puterea a fost luată de nepoții săi Attila și Bleda (ucis de Attila în 446). Attila era fiul lui Mundus (Mundich), nobil hun. Împreună cu fratele mai mare Bleda, au devastat Imperiul Roman de Răsărit de câteva ori. Sătul de tutela fratelui mai mare, Attila a scăpat de Bleda și a rămas singur rege (446-453). Vechii împărați romani au întărit fluviul Istru cu fortificații, nu numai pe malul drept, ci au zidit cetăți și pe celălalt mal, în vechea Dacie, unde era teritoriul barbarilor. Erau strategicele capete de pod pe care romanii le-au păstrat împânzite de oșteni de la plecarea lui Aurelian în Dacia, până în timpul hunilor. Unele fortificații constau într-un singur turn numit monopyrgia (un singur turn). Mai târziu, Attila le-a dărâmat fără greutate și a pustiit teritoriul roman fără apărare, în două etape 441-443 și 447-448. Cronicarul Priscus Panites (din Panion) poreclit Tracul a scris Istoria Bizanțului în care relatează evenimente de la curte a lui Attila (din Panonia) în timpul când a participat la solia romană din anul 448 trimisă de împăratul bizantin Theodosiu al IIlea (408-450), la huni. Attila supranumit Biciul lui Dumnezeu, cel care pe unde trecea calul său nu mai creștea iarba, era un om scund, disproporționat de lat și scurt, cu cap mare și ochii mici, cu barba roșcată și pielea negricioasă. Familia sa era numeroasă. Afară de regele Rua, mai avea un unchi matern, Oebarsios. Hunii aveau și o aristocrație bazată pe bogăție și pe relațiile de rudenie cu șefii triburilor. Al doilea ca importanță la curtea lui Attila era Onegesios, tovarăș de luptă și sfetnic, împreună cu fratele său Scotta. Solii huni la romani erau Esla și Edecon care stăteau mult timp în imperiu ca ambasadori. Ambasada romană era numeroasă și bine pregătită, având în vedere antecedentele. După moartea lui Rua, hunii au zdrobit regatul burgund în 436/ 437, apoi au devastat Tracia, Moesia și Iliria, distrugând succesiv trei armate romane, au ocupat o mulțime de orașe (Naissus – Niș, Sirmium, Viminacium în Serbia/ Moesia). Peste câtva timp au început să amenințe capitala după ce ocupaseră Filipopolis și Arcadiopolis în Tracia. Romanii au cumpărat pacea cu 6.000 de livre de aur și plăteau anual încă 700 (o livră avea 327 de grame). Tratatul fusese încheiat pe malul Istrului, cu trimișii călare că așa impuseseră hunii și prin jurăminte s-a stabilit tributul și convenția de restituire a prizonierilor prin răscumpărare și a refugiaților. Hunii atacau și alte triburi hunice (sarosgii din Nordul Dunării) și mai jefuiau încă Tracia și Moesia, iar romanii plăteau tributul incomplet și hunii au amenințat cu războiul. Romanii au trimis ambasada cu dublu scop: să diminueze tributul și să-l asasineze pe Attila în urma înțelegerii dintre împăratul Teodosie al II-lea, eunucul Hrisafios, sfetnicul cezarului și solul hun Edecon care ar fi primit mari sume de bani și adăpost cu situație aurită la curtea imperială. Solia romană a trecut Dunărea (posibil pe la Baziaș). Doi trimiși huni, le-au poruncit romanilor să meargă la Attila. Acesta locuia într-o așezare de corturi, într-o vale. Romanii au vrut să-și așeze corturile pe deal, dar le-au interzis. Edecon s-a dus la Attila și l-a informat de planul de asasinare. Attila i-a chemat peste câteva zile pe ambasadori și la salutul acestora a răspuns că dorește romanilor ce-i doresc și ei lui. Nu toți membrii soliei știau de planul de ucidere. Attila s-a adresat celui care venise cu bani să plătească atentatorii, l-a ocărât și după interogatoriu fără tortură (a amenințat că-i taie copilul), l-a trimis la împărat cu o pungă goală atârnată de gât, în care fusese aurul pentru uciderea sa, s-o prezinte împăratului și eunucului cu întrebarea dacă recunosc obiectul și destinația lui. Attila era înconjurat de secretari și gărzi, stătea pe un jilț de lemn. Secretarii săi fuseseră trimiși de romani. Comandantul armatei romane Flavius Aetius, fost ostatic la huni (ulterior și fiul său Carpilio, ajunsese zălog) i-a trimis un secretar, care ulterior bănuit de trădare fusese răstignit. (Pedeapsa hunilor era răstignirea și introducerea capului vinovatului într-un lemn despicat). De față era și Orestes, tovarăș de arme și secretar al lui Attila, care ulterior a ajuns patrician și comandant al trupelor romane în Galia și și-a proclamat fiul împărat, Romulus Augustulus (475-476) ultimul împărat roman al Imperiului de Apus. Attila cu solii romani și curtea sa au plecat la altă reședință. Au trecut Istrul și multe râuri printre care Tigas, Tifisas și Drecon/ Drica, afluente neidentificabile ale Dunării în Banat. După un timp au ajuns la locuințele lui Attila și nobililor huni. Clădirile regelui hun erau împrejmuite cu o palisadă din lemn, care avea turnuri. Casele/ palate erau construite din bârne și scânduri frumos poleite. Lângă împrejmuirea locuințelor lui Attila era ocolul caselor lui Onegesios, fără turnuri. În apropiere era baia făcută din piatră de arhitectul potentatului hun. Regele a fost întâmpinat de tinere femei în voaluri subțiri și albe. A fost cinstit cu hrană și vin pe care le-a consumat călare. Construcțiile lui Attila erau mai multe, pentru femeile și copiii lui. De la Creca, avea trei fii. Cel mai mare domnea peste o parte a tribului hun al acatirilor. Într-o discuție cu Onegesios, Priscos a aflat că hunii atacaseră pe mezi, perși și parți.

Căpeteniile hune Basichos și Carsichos, fii de regi care domneau peste multe neamuri, năvăliseră în țara mezilor. Attila stăpânea un teritoriu imens de la Lacul Meotis (Marea Azov) până în Câmpia Panonică. Dar Fortuna, zeița întâmplării și a norocului l-a condus până în centrul Franței, în Imperiul Roman de Apus și ar fi putut cuceri Roma dar s-a lăsat înduplecat de papă. Attila încheiase tratat cu Theodosius al II-lea (cel Tânăr), împăratul Imperiului Roman de Răsărit (Bizanț) prin care bizantinii se obligau să plătească tribut anual. Pentru că n-a fost respectat tratatul, regele hun a pregătit invazia și a concentrat o armată imensă, dar Theodosius a murit în iulie 450. În Imperiul Roman de Apus, împărat era Valentinian al III-lea (423-455), care avea o soră, Iusta Grata Honoria care pentru purtarea-i nerușinată fusese trimisă de la Ravenna la Constantinopol la vărul său Theodosius. După moartea acestuia, urmașul său Marcian (450- 457) o ținea în claustrare ca și Theodosius. Dornică de independență a trimis un eunuc la Attila cu daruri și un inel și a propus să-i fie soție. Attila a trimis lui Marcian o epistolă în care îi cerea pe Honoria și tributul convenit cu Theodosius. Attila se și vedea stăpân pe jumătate din împărățiile romane și bizantine. A trimis scrisoare și lui Valentinianus prin care îi cerea jumătate din imperiu, deoarece era moștenirea Honoriei, soția sa. Marcian din Răsărit a trimis-o pe Honoria înapoi la Ravenna, iar despre tribut i-a scris lui Attila: Aurul îl am pentru prieteni, fierul pentru dușmani. Valentinianus din Apus l-a informat că femeile n-au dreptul la sceptru, numai bărbații. Attila a pornit cu uriașa armată din huni și popoare învinse spre Italia să-și obțină soția și să-i supună pe goți și pe franci pentru aliatul său Genserich regele vandalilor. A traversat Germania, a trecut Rinul, a cucerit și jefuit orașele francilor. Regele francilor murise, copii se certau pentru tron. Cel mare a cerut ajutor lui Attila, cel mic romanilor, al căror comandant era generalul Aetius, l-a adoptat și l-a trimis ca rege al francilor. Flavius Aetius (390-454) era originar din Moesia, din orașul Durostorum (Dârstor) din neamul viteaz al moesilor. Numele lui în grecește însemna vultur. Cândva fusese ostatic la huni (ulterior și fiul său) și cunoștea mentalitatea și forța acestora. Ajunsese primul senator al Romei. Îi trimisese lui Attila secretari. Erau în relații de ajutorare. Fuseseră aliați în războiul cu vizigoții. În iunie 451 a avut loc Bătălia popoarelor între oștirea hunilor lui Attila în care erau încorporate armatele popoarelor supuse (între care probabil și carpodacii) și armata romană condusă de ultimul mare roman Aetius, aliat cu vizigoții regelui Theodoric (418-451), care a murit în luptă și francii regelui Meroveu (c. 448- c. 457). Bătălia s-a desfășurat în decursul a trei zile, în Câmpiile Catalaunice (Catalaunii erau un trib galic din Belgia) pe Campus Mauriacus (Câmpia Capetelor de Cal) între localitățile Chalons sur Marne și Troyes. Deși bătălia a fost nedecisă, Attila s-a retras de pe câmpul de luptă. Avea încă o oștire numeroasă. A devastat Italia de Nord de la Aquileea până la Mediolanum (Milano). A coborât spre Sud cu scopul de a cuceri Roma. Dar episcopul Romei (papa Leon I cel Mare, 440-461) a ieșit din oraș în odăjdii de mare ținută ecleziastică, a făcut o slujbă și regele hun s-a retras cu toată oștirea fără să facă niciun gest de ostilitate. Evenimentul a fost pus pe seama intervenției divine, a unei minuni. Interpretarea: ce n-a reușit să facă puterea laică a reușit cea religioasă. Explicația a fost de Roma au fost golite spre convingerea barbarului. În cursul aceluiași marș al hunilor din 452, episcopul de Orleans, episcopul Lupus de Troyes, ca și cel de Roma și-au salvat orașele prin rugăciuni (!). Legenda pe lângă picturi cu minunea a pus în gura lui Attila cuvintele: Știu să-i înving pe oameni, dar nu un leu și un lup (Leon și Lupus) au știut să-l învingă pe cuceritor. Hunii s-au reîntors la bazele lor în Câmpia Tisei. A fost ultima mare faptă de arme a Biciului lui Dumnezeu. Peste un an, în 453, deși în floarea vârstei, Attila s-a dus ad patres. Sunt două variante ale morții sale. Attila a murit noaptea, diagnosticul fiind o hemoragie nazală. Ibovnica sa hună cu care petrecuse noaptea a fost bănuită de asasinat. Cealaltă versiune afirmă că a murit în noaptea nunții cu tânăra prințesă Ildico de neam germanic. Și aceasta a fost acuzată de omucidere. Regele hun pierduse simțul proporțiilor, al realității. Susținea că poate cuceri întreaga lume. Aceasta i-a arătat-o chiar zeul hunilor Tengri, dăruindu-i sabia lui Ares/ Marte găsită prin mijlocirea unei junci. Obiectul sacru era venerat și purtat ca sfintele moaște la război de regii huni. După moartea regelui, imperiul hun s-a destrămat. Fiii săi au început să se lupte pentru puterea supremă. Împotriva hunilor și a fiilor lui Attila s-a răsculat regele gepizilor Ardaric care s-a aliat cu alte seminții supuse de huni, care-și urau stăpânii. Confruntarea decisivă a avut loc lângă râul (neidentificat) Nedao din Panonia în anul 454. După multe lupte gepizii au învins. Vreo 30.000 de huni și aliați supuși ai lor au rămas pe câmpul însângerat. Fiul cel mare al lui Attila, Ellac a murit în bătălie. Ceilalți frați au fost goniți până la Marea Pontică (Marea Neagră). Bineînțeles gepizii au ocupat teritoriul vechii Dacii. Împăratul Marcianus (450-457), bucuros, a acordat gepizilor pământuri, daruri și bani, plătindu-le tribut anual. Hernac, fiul cel mai mic al lui Attila s-a stabilit în Sciția Mică. Frații săi Emnetzur și Ultzindur au ocupat o parte a Daciei Ripensis. Cel mai belicos frate Dengerik a invadat de mai multe ori Tracia, dar a fost înfrânt și ucis de comandantul militar al Traciei, Anagastus, fiul lui Arnigisclus ucis de Attila în 447 la râul Vid (Bulgaria). Capul hunului a fost trimis la Constantinopol în timpul jocurilor de circ, a fost dus la Xilocirc (circul de lemn) și înfipt în par, unde tot orașul l-a văzut câteva zile. Resturile hunilor s-au retras la râul Nipru și atacau uneori fără succes Imperiul de Răsărit sau se războiau cu diferite triburi. De atunci, hunii n-au mai fost o putere. Epopeea germană din secolul al XII-lea Nibelungenlied (Cântecul Nibelungilor) evocă evenimentele distrugerii de către huni a regatului burgund în 436-437. Aetius (intrigant și arivist care a fost ucis de împăratul Valentinian în septembrie 454) auzind că burgunzii stabiliți de o generație în teritoriul orașului Worms vor pleca în Belgica, a trimis pe huni să-i masacreze pe burgunzi (Aetius fusese aliat cu Attila și împotriva vizigoților). Eroul german Siegfried s-a căsătorit cu prințesa burgundă Kriemhilde. Soțul său a fost ucis de Hagen, sfetnicul fratelui său, regele. Răzbunătoarea prințesă acceptă să se căsătorească cu Attila (germ. Etzel, scand. Atli) și se duce la soțul ei. Peste un timp, cheamă pe burgunzi la curtea hunilor și-și ucide fratele și conaționalii, printre care și Hagen. În lupta dintre germani și huni, regele Attila își pierde viața. Să fie oare Kriemhilde, acea Ildico care l-a ucis pe Attila? Posibil, chiar probabil. Proverbul românesc ne învață că: Apa trece, pietrele rămân. Hunii s-au risipit în cele patru zări, dar populația geto-dacă romanizată a rămas și după alte câteva invazii efemere și o perioadă de etnogeneză, a devenit Poporul Român.

Viorel Speteanu