Popoarele migratoare pe teritoriul României – Gepizii

Mulți scriitori medievali au amintit în cronicile lor de popoarele migratoare și printre semințiile germanice i-au enumerat și pe gepizi. De multe ori, autorii se inspirau unul de la altul mai vechi și necunoscând bine subiectul – popoarele dispăruseră în timpul lor – le denumeau după cum aflaseră din scrierile confraților mai vârstnici. În secolul al VII-lea, geograful din Ravenna, un autor creștin necunoscut a redactat opera geografică Cosmografia. Din insula Scandia au ieșit goții, danezii împreună cu gepizii. În partea de miazănoapte a Dunării, regiuni foarte întinse numite Dacia Prima și Secunda numite și Gepidia… foarte multe orașe… multe râuri. Autorul enumera orașele și râurile pe care mai devreme le amintise Iordanes în Getica (secolul al VI-lea). Teofanes Confesorul, considerat sfânt mărturisitor în cronica sa scrisă între 810-814, cuprinde evenimentele dintre anii 284-813. În Cronografie afirmă: multe neamuri gotice locuiau dincolo de Dunăre în ținuturile nordice. De menționat sunt patru: goții, vizigoții, gepizii, vandalii, care se deosebesc numai după nume și au o singură limbă. Din gepizi s-au despărțit mai târziu longobarzii și avarii (desigur avarii erau rude cu hunii, nicidecum cu germanicii). Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (944-959), a scris despre organizarea statului. În De administrando Imperio a folosit aidoma cuvintele lui Teofanes pentru a descrie popoarele germanice din Nordul Dunării, dovadă peremptorie că a copiat ad literam cuvintele Confesorului. În secolul al X-lea, Leo Grammaticus a scris o cronică universală, o compilație până la anul 948. În Cronografie susținea: Din goți s-au născut patru neamuri: goții, hipogoții, gepizii și vandalii. Că erau numiți de greci, romani sau alții Gepaides, Gepidas, Gepidi (probabil din vechiul germanic giban-a da, cu sensul de cei dotați, cei dăruiți), Aegipidi, Aegipides (cu picioarele de capră cum scria un cronicar german din secolul al XII-lea), este vorba despre același neam al goților care au pornit pe urmele rudelor spre Sud, în secolul al III-lea, ajungând până în Nordul Dunării. În drumul lor spre noua patrie, au învins pe burgunzi, la cotul Vistulei. Aliați cu alte triburi barbare, au fost înfrânți de Claudius al II-lea Gothicus la Naissus (Niș) în 269. Împreună cu puternicele triburi vandale de pe Tisa au luptat cu vizigoții și taifalii si s-au așezat în Carpații fostei Dacii romane. După scrierile lui Flavius Iordanes (Getica), gepizii conduși de regele Fastida au ocupat un teritoriu închis în munți înalți și strâmtorat de păduri. Presați de vandali au trimis soli la rudele lor goții și au cerut să le dea o parte din țară sau să se pregătească de război. Regele Ostrogotha al ostrogoților și vizigoților (încă nedivizați) le-a răspuns că nu-i un criminal să se lupte cu rudele dar nici nu le dă o parte din țară. Gepizii aliați cu vandalii au ataca pe goți și taifali dar lângă orașul Galtis, în apropiere de râul Auha (neidentificate), gepizii au fost catastrofal învinși. Bătălia din 290-291 a avut loc ori în Transilvania de Nord-Vest sau pe cursurile superioare ale râurilor Prut sau Nistru. Gepizii s-au retras în Carpații Nordici unde cândva locuiseră costobocii și vandalii.

Cu câțiva ani înainte prin 269, înainte de părăsirea Daciei romane de împăratul Aurelian (270-275) participaseră alături de triburile germanice, la masivul atac asupra Imperiului Roman. Uniunea militară cu trupele vandale, care încheiaseră foedus cu Aurelian au avantajat pe gepizi care au avut aproape un secol de existență liniștită. Dar din pustiurile nisipoase ale Asiei apar hunii. Vandalii pleacă spre Apusul Europei și după marele exod continental, se stabilesc în Nordul Africii. Venirea hunilor a complicat situația instabilă din zona Istrului, Tisei, câmpiei Panonice. Multele și puternicele seminții germanice au trecut în Imperiul Roman ca aliați (ostrogoți, heruli, rugi, skiri). Gepizii au fost încorporați în conglomeratul hun și au participat la atacurile asupra celor două imperii romane, de Apus (Roma) și Răsărit (Bizanț). Când împărații bizantini au încetat plățile, Attila cu gepizii regelui Ardarich și goții regelui Valamir (tatăl ostrogotului Teoderic cel Mare 473-526) împreună cu alte neamuri, au devastat Iliria, Tracia, ambele Dacii (Ripensis și Mediteraneea), Moesia, Sciția etc. După moartea lui Attila (453) statul hun se descompune. Regele gepid Ardarich, se aliază cu triburile germanice și se răzvrătește împotriva stăpânirii hunilor. Lupta de la râul Nedao din Panonia, din 454, consacră sfârșitul puterii hunilor. 30.000 de huni și aliați au pierit, împreună cu Ellac, fiul cel mai mare al lui Attila. Ceilalți fii sunt alungați la marginile fostului imperiu hun, în ținuturile pontice. Imediat Ardarich încheie foedus (tratat) cu romanii răsăriteni (bizantinii), foarte avantajos gepizilor, în urma căruia aceștia primesc subsidii substanțiale. Gepizii devin stăpâni pe mare parte din patrimoniul hunilor. Stăpânesc bazinul Tisei, o parte din Câmpia Panonică și Transilvania, după plecarea goților în Peninsula Balcanică în 471. Vechea Dacie romană, purta numele de Gepidia. Iordanes nota: Goția pe care strămoșii noștri au numit-o Dacia, acum se numește Gepidia și se mărginește la Răsărit cu roxolanii, la Apus cu iazigii, la Miazănoapte cu sarmații și bastarnii, la Miazăzi cu Dunărea. Iazigii sunt despărțiți de roxolani de râul Aluta (Olt). Tot în De origine actibusque getarum (Despre originea și faptele geților) pe care autorul îi confundă cu goții considerându-i același neam, gotul romanizat din secolul al VI-lea, afirma că ei ocupau teritoriile unde astăzi locuiesc gepizii, râurile Marisia, Miliare, Gilpil și Grisia (probabil Mureșul și cele trei Crișuri). Mai amintește și de Flutausis (probabil Oltul) care se varsă în Dunăre și este hotarul regiunii. Relațiile gepizilor cu rudele lor ostrogote au rămas mult timp tensionate, dovadă că în 469 au participat la coaliția antiostrogotă. În urma luptelor crâncene, goții au fost învinși.

Nu se poate contesta că populațiile germanice erau net superioare cultural în comparație cu noii stăpâni efemeri sosiți ulterior: hunii, avarii, slavii, bulgarii. În 471 gepizii au ocupat orașul Sirmium probabil în timpul regelui Gunderich. Aici regii gepizi și-au stabilit reședința și au început să emită monede proprii. Expansiunea continua și acapararea teritoriile vecine de gepizi, a provocat vechiul conflict cu rudele lor, goții. Regele ostrogot Teodoric cel Mare (473-526) cuceritorul Italiei, i-a atacat pe gepizi și i-a distrus pe râul Ulca (neidentificat, în țara gepizilor). Ulterior recunoscându-le valoarea combativă s-a aliat cu unele căpetenii gepide. Totuși în 504, ostrogoții au cucerit pentru trei decenii regiunea orașelor Sirmium (Sremska Mitroviça din Serbia) și Singidunum (Belgrad, Serbia). Regiunea era disputată permanent între goți și gepizi și stăpânită alternativ. O valoroasă căpetenie gepidă a fost Mundus. Fiul regelui Giesm, după moartea tatălui, s-a dus la Rigas, unchiul său matern, rege în Sirmium (Teofanes Confesorul, Cronica/ Cronografia din secolul al IX-lea) sau la unchiul Traustila rezident în Sirmium (după Ioannes Malalas Cronografia din secolul al VI-lea). Doi scriitori, unul din secolul al VI-lea, altul din secolul al IX-lea, ne oferă mici deosebiri de nume secundare, dar evenimente identice. Regele Romei Valemeriacus zis și Theuderichus (Teodoric cel Mare), trimite lui Mundus epistole că-l va lua în slujba sa. Împreună cu oștenii săi, gepidul s-a dus la rege, a luptat pentru el, devenind tovarășul său de arme. După moartea lui Teodoric (526) Mundus s-a întors la Dunăre și a început luptele pentru recucerirea cetății Sirmium însă în 528/ 9, aliat cu herulii. Au fost învinși și alungați peste Dunăre de goți. După eșec, Mundus a trimis solie la împăratul bizantin Justinian (527-565), a mers la Constantinopol în 529 cu fiul său unde a primit daruri de la împărat care i-a acordat demnitatea de comandant al armatei bizantine din provincia Iliricum. Atacat de huni (avari) cu armată numeroasă, i-a distrus. Mundus a trimis prada luată și pe un șef avar la Constantinopol (Ioannes Malalas).

Teofanes Confesorul pretinde că Mundus ar fi învins o mare armată de bulgari (prima menționare a bulgarilor la Dunărea de Jos este din anul 480). Pe cei nemăcelăriți, i-a trimis împreună cu șeful la Constantinopol unde au fost expuși în circ, apoi au fost trimiși în Armenia și încadrați în armata basileului. Justinian cucerise în 535 de la goți cetatea Sirmium și cetățile Daciei. Gepizii le-au ocupat în 536. Aceștia au predat cetatea Sirmium lui Justinian, iar după moartea împăratului avarii au cucerit-o în 582. Puterea gepizilor devenise periculoasă pentru bizantini. Celebrul scriitor Procopius din Cezareea (secolul al VI-lea) se lamenta: Gepizii stăpânesc Sirmium, îi duc în sclavie pe romani și se laudă că vor cuceri toată Dacia… Acești tâlhari vă amintesc că Sirmium și alte localități din Dacia vor fi prilej și pricină de război. Dar intrigantul bizantin Justinian știa cum să evite pericolele. A dăruit longobarzilor, trib germanic înrudit cu gepizii, provincia Noricum, cetăți în Panonia și foarte mulți bani. Longobarzii au părăsit locurile strămoșilor și s-au așezat dincolo de Istru, în apropiere de gepizi. Cetele germanice ale longobarzilor și ale gepizilor s-au aliat prin încuscrire și într-o voioșie au inițiat atacuri asupra Imperiului bizantin. Se părea că venirea longobarzilor lui Alboin în 546 în Raetia și Noricum, spre a-i tempera pe gepizi, a fost o greșeală a bizantinului. Dar prietenia gepido-longobardă n-a durat. După moartea lui Justinian în 565, ajutorul dat de împărat gepizilor, a fost sistat de urmașul său Justin al II-lea (565-578). Acesta a sprijinit pe longobarzi să distrugă pe gepizii care deveniseră puternici. Regele Alboin al longobarzilor (569-572) ura cu îndârjire pe regele gepizilor Cunimund și dorea să distrugă puterea gepizilor și să le ocupe teritoriile. A trimis sol la kaganul (hanul) avarilor Baian (cca. 560-583) și le-a propus alianța contra gepizilor. Baian i-a primit cu dispreț pe solii longobarzilor care se plângeau de suferințele îndurate de poporul lor de la gepizi și le aminteau avarilor că bizantinii i-au sprijinit pe gepizi împotriva avarilor. Ca să obțină cât mai mult, Baian a cerut solilor ca longobarzii să le dea a zecea parte din toate patrupedele (cai, vite, animale mici) și în urma victoriei cereau jumătate din pradă și tot ținutul gepizilor (teritorii din Vestul și Nord-Vestul României unele din Transilvania). Alboin a acceptat grelele condiții și aliații împreună cu sprijinul ocult al bizantinilor au început războiul care cu intermitențe a durat ani.

În 567, gepizii au suferit o înfrângere catastrofală și regatul lor a fost ocupat și împărțit între longobarzi, avari și bineînțeles bizantini. Partea leului a revenit avarilor care două secole au fost stăpânii teritoriilor ocupate cândva de gepizi în Câmpia Panoniei și pe cursul mijlociu al Dunării. Bizantinii sub presiunea avarilor, longobarzilor, vizigoților și slavilor, au făcut importante concesii teritoriale. Justin al II-lea a trebuit să renunțe la unele din cuceririle bunicului său Justinian în Iliria, Italia și Spania. Longobarzii au trebuit să părăsească teritoriile lor cedate de Justinian și ale gepizilor din Panonia și Noricum după 567. Au plecat în Italia unde Alboin (561-572) a cucerit Nordul Italiei și a constituit regatul longobard cu capitalele la Pavia și Monza în 568. Peste puțin timp Alboin a fost pedepsit de răzbunarea gepizilor. Fusese căsătorit cu Glotsuinda, fiica francului Clothar I (511-561, devenit rege al tuturor francilor în 558). După victoria asupra gepizilor în 567, Alboin, după moartea dușmanului său Cunimund, regele gepizilor, s-a căsătorit cu Rosamunda. Fiica lui Cunimund, luată prizonieră de longobarzi, a fost silită să se mărite cu Alboin. Umilită să bea din craniul tatălui său, folosit ca pocal de soțul său, l-a pedepsit asasinându-l în 572. Și-a ispășit crima prin moarte, fiind otrăvită, conform legendei. Dar distrugerea puternicului stat gepid în 567, nu a însemnat dispariția neamului gepizilor. În ultima jumătate a secolului al VI-lea plecați din Câmpia Panonică ocupată de avari, au revenit în vechea provincie romană Dacia și pe valea Tisei. Descoperirile arheologice din Crișana și Transilvania dovedesc existența așezărilor (unele fortificate), necropole cu morminte de inhumație, morminte cu aliniamente (în șiruri) la Someșeni și Morești, morminte princiare la Apahida, tezaurul de la Someșeni. Morminte de cai denotă influența avară după 567. Supraviețuitorii au fost încorporați în kaganatul avarilor unde au încercat să-și afirme și să-și sporească importanța. Ca areal de locuire intensă a gepizilor, era zona dintre Târnava Mare și Mureș și în Ungaria. După înfrângerea categorică, nepotul regelui gepid cu episcopul creștin de confesiune ariană și tezaurul familiei regale s-au refugiat la Constantinopol. Multe familii gepide din elita nobiliară s-au pus în serviciul longobarzilor (rude germanice mai îndepărtate), restul au fost incluși în mulțimea avarilor și cu timpul au fost asimilați de aceștia, apoi de bulgari, dispărând ca grup etnic. Un izvor documentar târziu din secolul al IX-lea (Cronografia lui Teofanes Confesor narează evenimentele din 284-813), relatează că în timpul împăratului bizantin Mauricus Tiberiu (582-602), în timpul expediției armatei sale din 593 în Câmpia Munteană împotriva tribului slav al sclavinilor lui Ardagast care jefuia teritoriul roman, a primit informații prețioase de la un gepid creștin de pe acele meleaguri. Acesta le-a arătat bizantinilor locul unde șeful gepizilor Musokius își avea tabăra la 30 de mile depărtare. Gepizii se ospătau celebrând ziua morții fratelui șefului lor. Musokius a fost prins, mulți gepizi masacrați și învingătorii s-au pus pe chef. Gepizii risipiți și-au strâns rândurile și au atacat pe intruși pentru a-și elibera șeful. Intervenția unei cete de călăreți bizantini împlătoșați, a salvat camarazii doborâți de beție și a împiedicat măcelărirea acestora. Remarcabil este faptul că în Muntenia la sfârșitul secolului al VI-lea, exceptând populația daco-romană sedentară, temporar erau stabiliți avarii, gepizii, slavii și puțin mai târziu bulgarii. Câțiva ani mai târziu, în 601 o altă expediție bizantină împotriva avarilor din Nordul Istrului a găsit în Banat trei sate gepide. În același an, 601, Teofanes Confesor pretinde că bizantinii ar fi măcelărit 30.000 de gepizi pe râul Tisa. Același autor ne informează că în timpul marelui împărat Heraclius (610-641), în timpul războiului cu perșii, Constantinopolul a fost asediat în anul 625 sau 626 în zilele de 29 iulie – 10 august de o coaliție alcătuită din perși, avari, slavi și gepizi. Pentru a cumpăra ridicarea asediului, împăratul a strâns bani colectați de la bisericile ortodoxe. Cu toate că de la jumătatea secolului al VII-lea mărturiile documentare referitoare la gepizi dispar, dovadă că au fost asimilați de avari sau bulgari, totuși în scrierile autorilor târzii, mai sunt amintiți. Se pare că redactorii au folosit fără discernământ scrierile predecesorilor sau pur și simplu le-au copiat. Ca organizare socială, inițial gepizii, fuseseră organizați în familii, ginți, triburi și alianțe tribale. Căpeteniile cu importanță și notorietate mare au fost alese duci (regi), care cu timpul din electivi au devenit ereditari. Pe la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea gepizii au devenit creștini ariani, la început elita socială și politică care ulterior a impus confesiunea și unei părți a populației. Totuși o bună parte a comunității își păstra credința în vechile divinități germanice, considerate de creștini, păgâne. Pe teritoriul României au fost găsite în necropolele din Transilvania, dovezi certe materiale, cruci sau obiecte cu simboluri creștine (Apahida, Someșeni, Brateiu). Dovezile creștine, desigur pot fi atribuite și populației sedentare, autohtone creștinate. Însă cele două morminte descoperite la Apahida (în 1889 și 1968), apropiate spațial și considerate necropole regale prin bogăția inventarului bogat în metale și pietre prețioase, a tezaurului de la Someșeni (astăzi cartier al orașului Cluj-Napoca) cu obiecte care au aparținut unei femei din nobilime sau chiar familiei regale au aparținut în mod cert gepizilor. Gepizii sunt considerați o etnie dispărută, ori prin exterminare, ori prin asimilare. Moștenirea lor materială face parte integrantă a tezaurului cultural al Omenirii.

Viorel Gh. Speteanu