Muzeul Al. Saint-Georges

Localul din Grădina Botanică, oferit de Primăria Municipiului București, Muzeului Saint-Georges pe care l-a ocupat în perioada nov. 1934 – 24 iulie 1937

Saint Georges și muzeul înființat de acesta au avut o istorie zbuciumată, plină de peripeții datorate regimurilor politice, administrațiilor locale și celor două războaie mondiale. Înființat în 1908 la Bârlad, mutat la Târgoviște apoi la București, în 1949 este desființat de regimul comunist. Prin acest articol readuc în atenție destinul unui om, militar de profesie, preocupat toată viața de dorința de a salva documentele istorice ale neaumului românesc. Acțiunile întreprinse de Alexandru Saint Georges sunt printre cele mai importante inițiative particulare pentru conservarea și punerea în valoare a trecutului poporului român sub aspect social, cultural, politic, religios, personal. La vremea respectivă, perioada dintre cele două războaie mondiale a fost considerat unic, iar astăzi colecțiile sale aflate la diferite instituții naționale de cultură sunt surse importante de documentare pentru cercetătorii istoriei naționale și universale. Din aceste considerente trebuie menționați toți cei care au scris despre acest muzeu sau despre fondatorul lui: Petre Oprea, Mihai Sorin Ungureanu, Aurel Bugoriu, Constantin Mille, Virgiliu Z. Teodorescu, Ștefan Păun și Ioana Blănaru, Tudor Pamfilie, Margareta Miller Vergati, Octav Șuluțiu, Serafina Bruckner, Anca Bobuleanu, Ecaterina Cerkes.

Cum spune numele, Saint Georges a fost un sfânt creștin venerat din secolele IV-V. Papa Gelasius I a declarat în anul 494 că se află printre sfinții ale căror nume sunt venerate în mod just, dar ale căror acțiuni sunt cunoscute doar de Dumnezeu. (Apud Enciclopedia Britanică). În conștiința creștină și tradiția românească este unul dintre cei mai prezenți sfinți care a înfruntat răul, aducând binele. Prezent pe steagul Moldovei lui Ștefan cel Mare trimis la Mănăstirea Zaraful de la Muntele Atos, Sfântul Gheorghe este ocrotitorul forțelor terestre ale Armatei Române. Țări, orașe, regiuni, universități, profesii și organizații îl revendică patron. Am prezentat aceste succinte aspecte pentru a reliefa importanța numelui Saint Georges, predestinat binelui și menținerii tradiției. Numele familiei lui Alexandru Saint Georges, întemeietorul muzeului cu același nume este menționat după mărturia acestuia, în 1208 în Ungaria. Spațiul nu permite genealogia familiei realizată într-un studiu de Mihai Sorin Rădulescu. Mitropolitul Ghedeon a dat grafului Eftimi de Sângeorge o mărturie în 1723 prin care acesta este pravoslavnic adică creștin. Un document din 1740 vorbește de graful Ioan Sânzorzu despre care Alexandru Saint Georges spune că venise din Ungaria în Moldova. Neamul acesta a dat voievozi ai Ardealului și Comiți ai secuilor, și pe Cecilia de Rozgon, fiica nobilului Ștefan Sent Gegorgycov de la curtea regelui Sigismund, în 1430, eroina Banatului în lupta cu turcii de la Galambocz (Golumgat) din 1428 menționată și în cartea Diplome privind istoria comitatului Timișoara culese de Pesty Frigyes, ediție, note și comentarii Livia Magina și Adrian Magina, Ed. Mega, Cluj, 2014. Alexandru Saint Georges, zis Adorel, s-a născut la Botoșani la 20 aprilie 1886, nașul de botez fiind Arpad Hajnal de Vârad, doctor în medicină. Tatăl, Alecu, inginer absolvent al Institutului Politehnic din Praga, născut la 1854 a fost întemeietorul societății culturale „Armonia” dar și primar al orașului Botoșani. Mama, Eugenia, provenea din familia Ciolacu-Botez oameni de vază ai orașului Botoșani. Studiile, școala primară și trei clase de liceu le urmează la Botoșani iar următoarele clase de liceu la Iași. În 1904 se înscrie la Școala Fiilor de militari din Iași unde a fost coleg cu principele Carol, Viitorul Rege Carol al II-lea. După terminarea acestei școli intră la Școala militară de infanterie și cavalerie.

La 1 septembrie este trimis de Regele Carol I la studii în Germania. În 1906 este înaintat la gradul de sublocotenent, după care continuă studiile în Germania unde este înaintat sublocotenent cu patentă imperială germană unde face practică și la un regiment de mitraliere. În 1908 preia postul de la Regimentul 2 Roșiori din Bârlad. Finalizează studiile la Școala specială de Cavalerie din Târgoviște, în 1909. Pasiunea pentru trecut a început în Germania. Documente, monede, obiecte, adunate în timpul studiilor militare l-au determinat să deschidă un muzeu publicului, la Bârlad. Despre acesta și explicațiile date de custode vorbește Constantin Mille în ziarul „Adevărul” din 19 septembrie 1912. Muzeul dispunea de două odăi cu dulapuri și exponate pe zidurile încăperilor. Constantin Mille îl numea pe Al. Saint Georges „Istoric, numismat și muzeograf”. În paralel a continuat cariera militară, în 1910 este înaintat la gradul de căpitan. Participă la al II-lea Război balcanic. La Bârlad împreună cu Tudor Pamfilie publică revista „Miron Costin” între anii 1913-1917. Pentru organizarea muzeului și publicarea revistei amintite primește medalia Răsplata muncii pentru învățământ prin Înalt Decret Regal. În 1915 este transferat la Târgoviște la Regimentul 10 Roșiori unde amenajează muzeul într-un imobil dat de Prefectură. În timpul vizitei familiei regale primește o donație din partea Reginei Maria. Tot aici se căsătorește cu fata maiorului I. Vlădescu, Aurora. La 15 august 1916 este mobilizat, devenind comandantul Excadronului I din Regimentul 10 Roșiori. Muzeul organizat la Târgoviște după mutarea de la Bârlad este distrus de trupele de ocupație. Alexandru Saint Georges este trecut pentru trei luni la Comandamentul Diviziei I, Cavalerie, la Dumbrăveni, Botoșani. Comandant de excadron în Regimentul 2 Cavalerie în decembrie 1917, participă la luptele contra bolșevicilor în Basarabia. După victoria revoluției lui Lenin și retragerea Rusiei din război, prin pacea de la Brest – Litovsk, armata română a fost demobilizată.

La 30 aprilie 1918 demisionează din armată. Bolnav, internat în sanatoriul Maria Edochia din calea Plevnei, spera în refacerea Muzeului și a colecțiilor pierdute. Primește o recunoștere și reparație morală prin Curtea de Stabilire a pagubelor suferite de persoane în timpul războiului, unde este trecut cu suma de 1.350.000 lei, despăgubire, pentru muzeu. În 1920 divorțează și este numit membru al Societății Numismatice Române. Între februarie 1927 și iulie 1929 se angajează asistent tehnic la Muzeul Militar Național. Experiența în acest post va determina organizarea propriilor colecții, care vor depăși pe cele de la Bârlad și Târgoviște. Se recăsătorește, cu Ioana Grădișteanu, în 1929, fiica generalului Nicolae Grădișteanu, născută Olănescu. Suportul financiar și moral al soției, a permis păstrarea colecțiilor și organizarea muzeului. Conștient că nu avea cum să achiziționeze un spațiu necesar colecțiilor, hotărăște donarea muzeului primăriei capitalei pentru un muzeu Municipal, neexistent la acea vreme. Primăria amână și apoi refuză, ceea ce-l determină pe Al. Saint Georges să ofere muzeul Fundațiilor Culturale Regale. În 1929 muzeul cuprindea: 14.000 de documente, biblioteca, cu 22.000 de volume, colecția numismatică cu cca. 3.000 de piese cu rarități, obiecte bisericești, tablouri de artă, podoabe, efecte de îmbrăcăminte, țesături, arme, trofee. Expoziția de artă veche organizată de Liga Națională a Femeilor Române, în parcul Carol, la Palatul domnesc, cu ocazia serbării Unirii, organizată în 1929, oferă prilejul expunerii colecției de artă bisericească, apreciată de vizitatori și presa vremii. Până la urmă voi reuși spunea Alexandru Saint Georges.

La 29 august 1932 a avut loc Jubileul de 30 e ani de când regele Carol al II – lea fusese înscris în promoția Școlii Fiilor de Militari din Iași. La banchetul organizat la Stâna Regală, Alexandru Saint Georges dăruiește fostului coleg, de școală militară, muzeul Saint Georges pentru Fundațiile Regale. Actul de donație a fost scris de pictorul Chirovici și semnat de Al. Saint Georges. Fondatorul muzeului preciza acum scopul acestuia: documentar, numismatic, de a pune la dispoziția marelui public și cercetătorilor colecțiile sale pentru culturalizarea maselor populare. Evaluarea favorabilă a colecțiilor de comisia ministerului Instrucțiunii Publice sau comisia ordonată de Regele Carol al II-lea și aprecierile la adresa fondatorului muzeului sunt elocvente: „Este unic la noi”. Clauza era un local propriu iar director să fie Al. Saint Georges. Schimbarea de guvern din 1931, a dus la un coflict cu N. Iorga. Totuși reusește să obțină printr-un contract de 4 ani o vilă în Bulevardul Dacia nr. 26, a doamnei Iacovachi, fostă Herescu.

În acel moment, 1931, inventarul muzeului, incomplet, cuprindea, arhive – 25.000 documente, biblioteca – 20.000 piese, țesături, costume, uniforme, arme, ceramică – 300 piese, artă bisericească – 250 de piese, numismatică – câteva mii, fără inventar, arte plastice – 200 de lucrări. În clădirea în care funcționa muzeul, Ministerul Instrucțiunii încerca să organizeze Pinacoteca Istrucțiunii, un judecător de instrucție cu un procuror sunt trimiși pentru a cerceta originea colecțiilor. La 13 iulie 1932, după clarificarea provenienței obiectelor, citarea donatorilor, tribunalul Ilfov emite ordonanță prezidențială de evacuare a muzeului în 2 ore. Cu mare dificultate s-a rezolvat această problemă, muzeul fiind tolerat până la încadrarea lui în Uniunea Fundațiilor Culturale Regale. A fost instalat provizoriu în localul fundației regale din strada Latină nr. 10, primește buget de la stat și este vizitat de rege în iulie 1933. Spațiul a fost o permanentă problemă, în 1934 funcționa în casa amiralului Urseanu. În acest an este numit director al muzeului, primește un nou local existent în Grădina botanică compus din cinci camere proprietatea Facultății de Științe. În 1937 Ministerul Educației Naționale a cerut Muzeului evacuarea clădirii, urmând să primească un apartament din strada Polonă nr. 24-26, unde locuiau și particulari. După cutremurul din 1940, Fundațiile Regale au pus la dispoziția Muzeului pavilionul Luna Cărții de la Podul Senatului. Când colecțiile au devenit numeroase s-au repartizat alte două camere în subsolul clădirii Fundației Regele Mihai I, din strada Lipscani. În timpul războiului muzeul este evacuat în comuna Perșani, astăzi județul Sibiu și instalat în școala primară. Aici au fost furate trei gemantane cu obiecte ale Ecaterinei Djuvara, ministrului Ioan Vlădoianu și unul al lui Al. Saint Georges. Al doilea jaf a fost făcut de soldații ruși care surprinși au fost făcuți scăpați de superiorii lor. La Perșani, Al. Saint Georges a primit donații de la săteni, obiecte gospodărești, icoane, etc.

În toamna anului 1944, Muzeul se reîntoarce la București, reinstalat în cele trei localuri. În timpul ocupației sovietice tot mai mulți români de la oameni simpli la personalități donau sau renunțau în favoarea muzeului Saint Georges la arhive personale, obiecte de preț etc. cu speranța păstrării pentru viitorime. În ianuarie 1944 inventarul muzeului cuprindea: documente și manuscrise, cabinetul numismatic, medalistic, filatelic, documente și opere artistice, educația tineretului și sportului, înființată în 1937, biblioteca cu volume începând din 1678, tipărituri românești și 1.482 de tipărituri străine. La diverse, exista secția Puskin și România, înființată în 1937. În 1945, Muzeul trece la Ministerul Artelor pentru a fi reorganizat și este declarat institut de documentare. În același an, se cere directorului eliberarea celor 2 localuri din strada Lipscani (Fundația Mihai I și Pavilionul Cărții din clădirea senatului preluat de ARLUS. Salvarea a venit de la Fundațiile Regele Mihai I care au pus la dispoziție, în 1947, un pavilion de la Muzeul Satului.

La stăruințele lui Al. Saint Georges muzeul obține donația imobilului din calea Victoriei nr. 192, proprietatea lui Constantin Manu, cu condiția să fie muzeu. În 1948 ministerul schimbă denumirea în Muzeul documentar colecția Saint Georges. În casa Manu muzeul rămâne până la 4 octombrie 1948, când vila Manu este cedată Președinției Consiliului de Miniștri iar muzeul mutat într-un imobil de șase camere din str. Maria Roseti nr. 19, proprietatea Anei Negri. În 1949 Alexandru Saint George este pensionat pentru limită de vârstă. Este menținut ca reangajat. În decembrie 1948, regimul comunist decide împărțirea colecțiilor la alte instituții de profil din București. În 1954, Alexandru Saint Georges pornea pe ultimul drum, la Crematoriul Uman din București cum menționează Gheorghe Bezviconi în „Necropola capitalei, Dicționar Enciclopedic”.

Prof. univ. dr. Ștefan Păun