Modernismul

În viaţa intelectuală de astăzi – această viaţă atât de bogată în zeităţi false şi credinţe deşarte – nimic nu este mai adorat şi mai hulit ca „modernismul”. O cumplită vijelie de cuvinte se fărâmiţeşte zi cu zi în jurul acestei concepţii. Pentru mulţi, mai a les pentru cei ce n’au atins încă punctul cel mai înalt al curbei care reprezintă viaţa, modernismul are o putere fermecătoare. A fi modern, pentru aceştia, e o convingere internă care nici nu suferă discuţie, este un imperativ atât de categoric încât li se pare că singur cuvântul „modernism” înlătură orice contrazicere. Îndeosebi high-life-ul averii şi o parte dintr’al intelectualităţii se prosternă cu adevărată evlavie înaintea acestui idol. Cucoane tinere şi bogate, domni fără ocupaţie, cugetători, scriitori şi artişti tineri doritori de bani şi de glorie sunt apostolii fanatici ai modernismului.
Un alt grup însă loveşte cu furie în noul zeu. Mai cu seamă oamenii care sunt pe coborâşul curbei vieţii conservatorii bogaţi sau cel puţin cu o situaţie bună în cadrul societăţii de azi, care nu mai pot aştepta nici un hatâr de la o eventuală nouă întocmire a vieţii publice, scrii torii înzestraţi cu spiritul şi umorul vremilor trecute, artiştii cu gusturi şi concepţii învechite, cu un cuvânt reprezentanţii societăţii de ieri şi de azi spun că modernismul e fenomenul decadenţei, al ruinei complete, a regresului.
Contrastul dintre modernism şi neomodernism, fireşte, se constată în toate manifestările vieţii: în politică, în ştiinţă, în literatură, în artă, în îmbrăcăminte, în felul de-a vorbi, ba şi în lucruri din cele mai neînsemnate.
Modernismul însă, ca blazonul unui drapel veşnic desfăşurat, agită mai mult cercurile literare şi artistice. Iar aici, într’adevăr, se ivesc chestiuni importante: ce însemnează a fi modern? Ce este modernismul? Ce valoare are modernismul?
În ce priveşte partea tehnică sau materială a vieţii, problema modernismului e foarte simplă. E modern aeroplanul, automobilul, luntrea cu motor, caloriferul, vacuum cleanerul etc. Toate acestea, incontestabil sunt mai bune decât bunăoară, căruţa poştei, bărcile cu lopeţi, hamalul, sobele de tuciu, etc. Va să zică aici nu mai încape discuţie…
Cu cât ne depărtăm însă mai mult de lumea va lorilor ce se pot măsura, cu atât mai anevoioasă devine soluţia oricărei chestiuni. Aşa şi a modernismului, în privinţa întocmirilor sociale, de pildă, e mai greu de hotărât. Comunismul complet sau poate numai o ciuntire radicală nemiloasă a averilor particulare? Căci starea de astăzi, sau chiar materialismul nepăsător de azi de sigur, e nedrept.
Dar estetica?… Critica impresionistă a introdus anarhia criticei. Şi barem nu anarhia cea ideală. Nu. A introdus anarhia cea strămoşească, cea cu lozinca: „Uite pumnul, stimate adversar!” Şi chiar şi mai rău.
În viaţa materială se poate zice că ceea ce se iveşte mai târziu e şi mai modern. Automobilul, de pildă e mai modern ca trenul dar şi mai modern e aeroplanul. Şi aici modernismul indică şi superioritatea: aranjamentul tehnic al vieţei de astăzi nu numai că e mai modern, dar e şi mai bun ca cel de acum cincizeci sau numai zece ani.
Cu cât ne apropiem însă mai mult de manifestările intelectuale ale vieţii, cu atât devine mai anevoioasă constatarea superiorităţii.
Nu e evident că orice epocă artistică sau literară nouă e superioară celor ce le-au precedat.