Profesorul și omul politic Alexandru Cartojan

Cultura și civilizația unui popor reprezintă suma acțiunilor întreprinse de fiecare grup social sau membru al acestuia, personalitate, într-o perioadă istorică sau în mai multe. Spațiul românesc a constituit și constituie un tezaur inestimabil de personalități, de la țăranul român la muncitorul din fabrici sau intelectualii care au dat culturii lucrări de valoare materială și spirituală, idei politice cu implicații deosebite. Între aceste personalități profesorul, omul politic Alexandru Cartojan ocupă un loc aparte prin activitatea didactică, ca om politic și de sprijinire a comunității.

S-a născut în comuna Vida din fostul județ Vlașca, astăzi orașul Videle, județul Teleorman. Tatăl său Gheorghe Cartojan a fost învățător în localitaea Cartojani și s-a aflat printre învățătorii care au sprijinit răscoala țăranilor din 1907, fiind condamnat la 5 ani de închisoare. Alexandru Cartojan a urmat cursurile școlii primare din satul natal, primele clase de liceu la Turnu Măgurele iar ultimele clase la Vaslui. În 1919 se încrie la Facultatea de istorie filozofie de la Universitatea București, secția Istorie, unde a avut ca profesori pe Nicolae Iorga, Vasile Pîrvan și Dimitrie Onciul. A început în anii studenției ca asistent al profesorului Nicolae Iorga iar cariera politică în cadrul Partidului Naționalist-Democrat al profesorului. În 1922 susține examenul de licență și optează pentru un post de profesor la Liceul Ion Maiorescu din Giurgiu unde a funcționat între anii 1922-1928, 1934-1948. Prin reforma învățământului din 1948, este mutat într-o comună din Dâmbovița. Refuză și rămâne fără ocupație.

A fost căsătorit cu fata lui Radu Mirescu, comerciant, naș de cununie fiind D. R. Ioanițescu, fost ministru în perioada guvernării interbelice a Partidului Național Țărănesc. Cei doi soți nu au avut copii. Activitatea profesorului Alexandru Cartojan s-a desfășurat pe mai multe planuri aflate într-o permanentă interdependență. A fost pedagog și organizator de școală, prin activitățile didactice și apropierea de tineret. Și-a întemeiat învățătura pe principiile patriotismului, dragostei pentru carte și muncă cât și educării tinerei generații pentru activități practice. În anul 1920 alături de alți studenți din județul Vlașca înființează Asociația Studenților Vlăsceni pentru ridicarea unui monument în cinstea eroilor din județul Vlașca care au luptat pentru apărarea Capitalei, București, în anul 1916, împotriva armatelor germane.

În 1929 alături de profesorul Mauriciu Kandel, administrația județului și orașului Giurgiu organizează serbările Centenarului Eliberării Giurgiului (1829-1929). Cu această ocazie evenimentul a avut atât un impact local cât și național. Este tipărită cu această ocazie de către profesorul amintit broșura Centenarul Eliberării Giurgiului 1829-1929, și realizat un film, cu aceeași temă care poate fi astăzi urmărit pe YouTube. Este alături de un colectiv de elevi și profesori de la Liceul Ion Maiorescu, în 1924, care au editat revista „Lanuri”, unde a publicat și Dan Barbilian, elev al liceului.

În 1926 sprijină înființarea Scolii Superioare de Comerț din Giurgiu, unde a fost printre primii profesori. A sprijinit Societatea Culturală „Mihail Kogălniceanu” care avea două secții: literar-artistică și științifică. După moartea marelui patriot și naționalist Nicolae Bălănescu, cel care a realizat clădirea Ateneului din Giurgiu, ce îi poartă astăzi numele, Alexandru Cartojan preaia conducerea acestei instituții de cultură amenajând o bibliotecă importantă și spații adecvate pentru activități culturale la nivel local și național. Printre conferențiarii acestui lăcaș de cultură s-a aflat și Alexandru Cartojan, cu teme istorice sau patriotice.

Activitaea publicistică este marcată de editarea Anuarului Liceului Ion Maiorescu, anuar inițiat de profesorul Nicolae Droc Barcian, originar din Rășinari, director al gimnaziului din Giurgiu între 1871-1915. În 1938 la editura Scrisul Românesc tipărește romanul istoric, Petru Cercel, reeditat de biblioteca „A. Bassarabescu” din Giurgiu. În 1943 participă la elaborarea Monografiei județului Vlașca. În această lucrare de referință despre județul Vlașca, expune poziția sa după experiențele de prefect al județului între anii 1928-1931, 1932-1933 și deputat de Vlașca între anii, 1934-1937. Administrația de viitor în concepția lui Alexandru Cartojan trebuia să se bazeze pe: dezvoltarea învățământului la sate, unde știința de carte era precară, îndrumarea tinerilor pentru un învățământ practic, „o bună biserică și o bună școală”, dezvoltarea industriei îndeosebi pentru prelucrarea materiei prime din agricultură, dezvoltarea crescătoriilor de porci. Construcția de noi drumuri și întreținerea celor existente trebuia șă fie o prioritate. Cunoscând foarte bine situația țărănimii, în 1925 se înscrie, atras de ideile lui Ion Mihalache în Partidul Țărănesc. După fuziunea dintre Partidul Țărănesc și Partidul Național, devine un lider marcant al Partidului Național Țărănesc din județul Vlașca. În 1928 este ales secretarul organizației județene, în 1930 vicepreședinte al acestei organizații politice, funcție pe care o deține până în 1931.

Este ales Președinte al organizației PNȚ de Vlașca între 1935- 1938, 1945-1947. În 1944 este cooptat ca membru în Delegația Permanentă a PNL, la nivel național. În 1947 ocupă pentru 15 zile funcția de secretar general al PNȚ, până la dizolvarea acestui partid de regimul totalitar comunist. În calitate de prefect al județului Vlașca a favorizat strângerea fondurilor necesare pentru ridicarea monumentului vlăscean din comuna Drăgănești Vlașca, în cinstea eroilor din primul război mondial, de Asociația Studenților Vlăsceni. Discursul lui Alexandru Cartojan transmite un mesaj patriotic pentru ocrotirea României Mari, a sistemului democratic existent în contextul rolului pe care îl are regalitatea și sistemul politic din România interbelică. Mai mult cuvântarea la inaugurarea monumentului este un model de patriotism pentru perioada respectivă dar şi pentru prezent.

„Solemnitatea de astăzi este o înălţătoare sărbătoare naţională, fiindcă ne dă prilej de reculegere morală şi de evocarea faptelor de arme încununate cu jertfa vieţii atâtor martiri – eroi care cu moartea pre moarte călcând au dat viaţă liberă atâtor milioane de Români adânciţi în mormântul robilor de veacuri. În faţa acestui monument care va aminti deapururi <<plinirea vremii>> – vorba cronicarului – prin eroismul de epopee al generaţiei înfăptuitoare a României întregite, în faţa acestui simbol al virtuţii româneşti, rostesc astăzi rugăciuni şi înalţă imn de pomenire şi de slavă preoţi şi sfetnici ai Ţării, mai marii oştilor, Ţărani cuminţi şi harnici, părinţi care nu si-a mai văzut feciorii, nume îndurerate că nu au depus ultimul sărut pe faţa fără de viaţă a copilului lor, copii care nu şi-au cunoscut părinţii şi nu s-au împărtăşit din bucuria mângâierii tatălui lor, toţi într-o simfonie sublimă rostim cântece de vitejie, de glorie şi biruinţă. Şi de bună seamă, în clipele acestea ale rugii noastre, duhurile luptătorilor de la Târnavele, Crevenicu, Drăgăneşti, Prunaru şi Bălării, adunate în jurul eroului între eroi, voievodul conducător la moarte şi biruinţă, Ferdinand I cel Mare, ne privesc şi se bucură că-i glorificăm după dreaptă şi creştinească cuviinţă. Şi în stolul lor roiesc aici deasupra-ne duhurile Voievozilor ctitori de ţară şi apărători ai Libertăţii ei, ale vlădicilor rugători de biruinţă şi binecuvântători de oşti, ale cărturarilor mânuitori ai slovei deşteptătoare a conştiinţei naţionale, ale Răzeşilor şi Ţăranilor mulţi şi jertfelnici pentru apărarea gliei strămoşeşti.

Ei, alături de noi, binecuvântează pe eroii epopeii naţionale din 1916-1917, cari au încununat şi înfăptuit truda şi idealul veacurilor de unire a tuturor Românilor într-un singur Stat unitar, naţional şi dinastic. De-apururi nepieritoare va fi pilda jertfei noastre, scumpe şi fără de prihană eroi al Neamului Românesc. De-apururi şi binecuvântată şi nepieritore fi-vă amintire. Dormiţi în pace fraţii mei. Somn dulce. Guvernul ţării se închină eroilor Vlăsceni şi rosteşte – prin mine – cuvântul de îndemn pentru supravieţuitorii lor de a se strădui să păstreze neştirbită – prin muncă şi unire – scumpa moştenire care este România tuturor românilor de astăzi şi de totdeauna”. În calitatea de deputat de Vlașca între 1934-1937, discursurile în parlament au vizat mesajul tronului (1934), referitor la Legea Administrației (1934) iar în 1935 a abordat problemele de politică socială. Toate aceste au fost publicate în broșuri și distribuite în județ sau în rândurile parlamentarilor.

Discursul referitor la problemele administrației prezenta cinci principii pentru ca aceasta să fie eficientă: simplificarea administrației, armonia, economia, autonomia și continuitatea. Nu este de acord cu numirea consilierilor de drept, de către Ministerul de Interne, deoarece se transforma în agenți guvernamentali. În ziarul „Vlașca nouă” care a apărut între 1935-1938, 1944-1945, Alexandru Cartojan publica în general articolele de fond. La Plebiscitul din 1941, profesorul și omul politic, Alexandru Carojan a spus NU războiului peste Nistru. Se poate scrie foarte mult despre Alexandru Cartojan, este meritul profesorilor Brișcă, Gheorghe Buduru și Ion Bălan pentru articolele și cercetările realizate în prezentarea acestei personalități. În 1951 este arestat și condamnat, dus într-o colonie de muncă, la Ocnele Mari. În 1959 profesorului Alexandru Cartojan îi este naționalizată casa din Giurgiu, astăzi monument istoric.

În 1962 este arestat din nou și condamnat la 7 ani temniță grea, pentru „crimă de uneltire împotriva rgimului democrat popular”. Bolnav de inimă, cu cancer la splină, la 8 septembrie 1965, într-o cămăruță a casei din Giurgiu se stinge din viață, omul, profesorul, patriotul, Alexandru Cartojan. Cortegiul funerar s-a oprit în fața liceului Ion Maiorescu unde a fost profesor. Cadrele didactice și elevii nu au ieșit pentru un ultim omagiu, din cauza fricii sau din oportunism. Durerea profesorului a fost mare când soția lui nu a fost atestată ca profesoară de secția de învățământ regională în 1958-1959 și mai mare când a fost nevoită să divorțeze, în 1963.

Prof.univ.dr. Ştefan Păun