Cu Maria Oprea, printre versuri și flori

Mai întâi mă asaltează o variată gamă de culori: explozive, stridente, vii, și totuși atât de echilibrate în compoziția pe care o alcătuiesc. Toate florile câmpului din grădinițe și de pe dealuri, par să fi coborât în interiorul unei case. Sunt zeci, sute de flori înmănuncheate, înlănțuite, presărate, răsfirate.

Îmbracă paturile, se așază pe perne, urcă pe pereți, în tablouri, păretare și ștergare, coboară iar pe perinițe, fețe de masă, covoare și lucruri de mână. Nu știi ce să admiri mai întâi: varietatea florilor, frumusețea culorilor sau măiestria cu care au fost cusute în cruci, cu migală, împunsătură lângă împunsătură, punct lângă punct, culoare lângă culoare, până când aceste puncte au reușit să formeze o grădină la fel de bogată, dacă nu și la fel de celebră, precum cea a Semiramidei. Însă cea care a creat această grădină măiastră nu este regină, ci doar o simplă țărancă din Zdrapți, cu numele de Maria Oprea. Deși am spus simplă, ea, Maria Oprea, nu este simplă deloc. Maria este de fapt, tipul țăranului român polivalent: inteligent, artist în toată puterea cuvântului, dăruit pământului din care a răsărit, împătimit de tot ceea ce este frumos și de întreaga măreție a naturii, care îi ține loc de a doua casă. Maria Oprea mă privește cu un zâmbet subțire în colțul buzelor, zâmbet care îi luminează întreaga făptură, împuținată acum, la cei 81 de ani, de multă muncă și ardere mistuitoare.

O ardere specifică marilor creatori de frumos. Toate frumusețile care mă înconjoară sunt ieșite din mâinile ei. Câte nopți nedormite, câtă concentrare, câte mii și milioane de împunsături la lumina lămpii, pentru a isca mereu noi frumuseți, pentru a aduce în casă lângă ea, miracolul întreg al naturii care îi era atât de dragă! Personalitatea Mariei Oprea îmi pare mai mult decât contradictorie. Deși măruntă de statură, subțirică și grațioasă, cu o feminitate și sensibilitate care străbat astăzi peste ani, din fotografiile din anii tinereții, Maria termină totuși în anul 1954 Școala Medie Tehnică Minieră din Brad, cu profil de exploatări miniere. După terminarea școlii a fost repartizată ca maistru minier protecția muncii, în subteran, la I. M. Barza, sectorul Valea Morii. A fost singura femeie maistru-minier. Casca și lampa de minier stau mărturie a meseriei căreia i-a dedicat întreaga viață, sus, pe unul dintre dulapurile din camera sa. Picioarele ei au străbătut zeci de kilometri de galerii, înfruntând întunericul și pustiul subteranelor, pericolele de tot felul. Iar după ce-și dădea casca de minier jos, Maria devenea soție, mamă, fiică, țărancă angrenată în tot felul de treburi casnice sau în muncile câmpului, la sapă și la fân. Îmi povestește cum spăla iarna hainele în Criș, cum spărgea gheața groasă, cum le bătea apoi în apă cu maiul de lemn pentru a le limpezi. Vremurile erau tare grele, dar nimic nu i-a stat în cale Mariei. Peste toate a trecut cu dârzenie și lumină în suflet.

Greutățile nu au frânt-o, ci au șlefuit-o, au înălțat-o mai mult, iar sufletul său sensibil și iubitor de frumos și-a găsit la un moment dat refugiul în poezie, în versurile scrise cu mult har despre istoria veche și sfântă a locurilor natale, despre oameni și obiceiuri, despre viața grea moților a, a minerilor, despre frumusețea naturii din Zarand. Pe toate Maria le-a cântat în versurile însăilate de ea cu har, acel har ce cobora asupra țăranului român în miez de noapte, după o zi chinuitoare de muncă. Atunci când mâinile sale nu lucrau cu acul alergând harnice peste fire, prindeau condeiul și așterneau alte semne pe câmpul alb al hârtiei, semne care se transformau în doină și baladă, în versuri sensibile despre locul nașterii sale, cătunul Putini din satul Zdrapți, despre oamenii din sat și istoria locului: ”Aici am crescut în plaiul cu flori/ În zumzet de ape și zumzet de-albine/ Aici învățat-am a vieții comori/ Și drumul din rău spre mai bine”. Astfel, debutează ca poet popular în anul 1973, la prima întâlnire a poeților țărani din România, la Deva, în cadrul Festivalului ”Sarmis”.

Apoi, în fiecare an participă la întâlnirea poeților populari, colindând astfel multe din satele și orașele județului nostru: Sarmisegetuza, Gurasada, Dăbâca, Băița, Ilia, Țebea, Curechiu, Blăjeni, Zdrapți, Orăștioara de Sus, Râu de Mori, Lunca Cernii, etc. Din doi în doi ani participă de asemenea, la festivalurile organizate de Centrul de Îndrumare a Creației Populare din Arad. Peste tot, versurile Mariei Oprea sunt apreciate și răsplătite cu diplome și trofee. Lumina și poezia par să învăluie și astăzi făptura parcă tot mai subțire, tot mai plăpândă a Mariei, a țărăncii minier și poet totodată. Iar zâmbetul sfios nu o părăsește nicicând, chiar dacă greutățile vârstei o încearcă tot mai des. Nici poezia nu o părăsește, versurile ținându-i tovărășie neîncetat, alături de florile cusute peste tot:

”Crescut-am din brazda acestui pământ/ Din neam de voinici, din opinci și suman/ Crescut-am prin codri, cu-al mierlelor cânt/ De la coarne de plug, de la sân de țăran”.

Marcată profund de locul nașterii sale, Maria ține cu ardoare să ne ducă ”…la poale de codru, unde murmurul izvoarelor și glasul păsărelelor îmi mângâiau sufletul. Aici unde parcă fiecare copac, fiecare floare de câmp sau de pădure îmi șopteau tainele lor”.

Și așa am ajuns împreună pe firul unui pârâu până în cătunul Putini, pe o buză de deal înconjurată de păduri și fânețe înflorite, deasupra cărora zburau bâzâind înnebunite de dulceața lor, albinele, iar mierlele cântau ca-n rai. Căsuța părintească, mică și albă, încinsă pe două laturi de târnațul din lemn, veghea deasupra pârâului, peste întinderea fânețelor parfumate și zumzăitoare, părând să picotească în soarele de mai, legănată de foșnetul pădurilor din jur. Aici, Maria a redevenit copil:

”Din sat mai sus/ Și-n zarea senină/
Zărești o colină/ De codri umbrită/
Și mândru-nflorită/ Cu pomi
încărcată/ Și-n rouă scăldată/ În
mândra colină/ În mica grădină,/
În care crescui/ Și leagăn avui/ Sub
nucul bătrân/ Pe frunze și fân”.

Muzeograf Monica Duşan