Amintiri din Casa poeziei

Am fost anul acesta (2019) pentru prima oară la Văratic, într-o necesară excursie de studii pe urmele unei cărţi urzite în biblioteci bucureştene, şi mă simt dator cu încă o observaţie. O făcusem deja, în cartea mea „Scrisul, ca o taină” (2007) – de unde voi relua, de altfel, un text; aici trebuie, însă, făcută corelaţia. Actualmente, în fața Mănăstirii, în piața largă unde opresc și autobuzele, lângă o fântână cu ghizduri vechi de piatră, s-a construit un așezământ cultural dedicat lui Mihai Eminescu, aproape un palat cu trei etaje, subsol și grădină, unde se adună piese pentru un muzeu și se țin, deja, frumoase sărbători în cinstea poetului. Cinste celor care au ostenit la ridicarea acestui centru (este o inițiativă particulară).

Centrul cultural spiritual din fața Mânăstirii

Dar tot la Văratic, pe colina de deasupra satului mănăstiresc, dincolo de întinsul cimitir ce se odihneşte, și el, în aceeași pantă lină, se află o casă veche, părăsită dar cu temelii încă solide, – despre care nu „se zice”, dar chiar se ştie că a fost casa lui Mihai Eminescu şi pentru renovarea căreia s-a dus, în anii trecuți, o lungă campanie de presă. Mai sus de această casă cu larga, cuprinzătoarea ei livadă începe pădurea – şi imediat între copaci se deschide locul numit Poiana Ţigăncii, atât de frecventat de către Veronica Micle. Ca să ajungă în această poiană, ea trecea, aşadar, zilnic pe lângă casa poetului. E foarte ciudat că Octav Minar nu spune nimic, în 1924, despre această casă – deşi aminteşte de poiana de deasupra ei. Să nu fi fost la faţa locului? Să-i fi ascuns călugăriţele taina (pe care o va descifra, de altfel, abia Zoe Dumitrescu-Buşulenga, călugărindu-se aici, la Văratic, în anii ’90 ai secolului trecut)?!

De altfel, astăzi nu-ţi spune nimeni care a fost casa în care locuia Veronica Micle. Sunt amintiri că ar fi ars, ori ar fi fost dărâmată. Moartea ei este învăluită în mister, biograful de la 1924 consemnând sec: „În seara de 3 august 1889 – mi-a spus maica Fevronia – Veronica a invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratic. Era bine dispusă. A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de ale ei şi de ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească. Pe la patru spre ziuă, Virginia, fiica Veronicăi, vine speriată în odaia mea, mă trezeşte şi-mi spune că mamei sale-i este foarte rău, rugându-mă să trimet pe cineva să cheme un doctor, căci trage de moarte. Într-adevăr, ducându-mă jos, în odaia unde sta Veronica, am găsit-o fără suflare, murise. Doctorul venind, a spus că moartea i-a provenit dintr-o fulgerătoare congestie cerebrală. Vizitatorii auzind de moartea Veronicăi, au venit s-o vază.

Mulţi neştiind cauza morţii au svonit că Veronica s-a otrăvit, mai ales că au văzut pe prichiciul ferestrei sticluţe cu diferite doctorii care îi calmau nervii în nopţile de insomnie”. Octav Minar încheie: „A fost înmormântată în ograda bisericii Sf. Ioan, cu toată pompa creştinească. Mormântul e uitat şi nu poartă nici o inscripţie. Maicele trec nepăsătoare, căci răposata nelăsând nimic mănăstirei n-are dreptul la un mormânt mai îngrijit”. (p. 97).

Înţelegem că, Văraticul fiind un fel de sat de vacanţă, Veronica a chemat la ea acasă prietenii care se aflau acolo la odihnă. Apoi, că ea nu şi-a lăsat casa mănăstirii, ci unei maici a mănăstirii. În fine, că dacă a fost înmormântată cu slujbă creştinească nu a fost considerată o sinucigaşă. Dar mormântul în părăsire sugerează, totuşi, comportamentul enoriaşilor ca pentru un sinucigaş. Călugării şcoliţi ne spun, astăzi, că osemintele poetei au fost mutate dinspre marginea curţii mai lângă biserică în împrejurări deosebit de grele pentru întreg aşezământul: punându-se problema desfiinţării multor mănăstiri după Legea cultelor din 1948, Văraticul fiind printre ele, a fost chemat în ajutor Mihail Sadoveanu, care era Preşedintele Marii Adunări Naţionale. Acesta s-a sfătuit îndelung cu înaltele feţe bisericeşti şi au hotărât să amenajeze întreg locul ca punct de interes cultural, făcând un monument pentru Veronica Micle şi punându-l aproape de intrarea în biserică, şi argumentând către conducere că mulţi alţi scriitori români îşi petreceau timpul în tihna acestor ziduri vechi.

Iată cum poeta a salvat mănăstirea, zic cei care-ţi împărtăşesc asemenea taine. Vreau să spun că există multe necunoscute în ecuaţia acestei vieţi, ca să mă exprim în expresie pozitivistă; că există, adică, taine până azi ţinute bine în rostul lor. La faţa locului simţi, însă, din primul moment că te afli în poezia eminesciană. Casa poetului are deschidere către largul cimitir care se încheie, mai jos, cu biserica Sfântul Ioan (nu e vorba de cea din interiorul zidurilor mănăstirii; aşezarea Văratic, sat de călugăriţe dar şi de mireni, are mai multe biserici). Vă mai amintiţi poezia Melancolie: „Bogată în întinderi stă lumea’n promoroacă/ Ce sate şi câmpie c’un luciu văl îmbracă;/ Văzduhul scânteează şi ca unse cu var/ Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar./ Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează/ O cucuvaie sură pe una se aşează/ Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,/…/ Biserică’n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână/…/ Drept preot toarce-un greer un gând fin şi obscur,/ Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur…”. Aşa se vede lumea din cerdacul casei lui Eminescu de la Văratic, într-un ianuarie fără zăpadă. Vedeţi că nu e vorba de o biserică din piatră, ci de o frescă aşternută pe lemn, scorojită, în câlţii căreia se ascund greierii. Aşa va fi arătat biserica Sfântu Ioan la 1876, când o descrie poetul.

Clopotniţa este alături de biserică. Dacă e să dau o funcționalitate locului, aș fixa aici începuturile literaturii fantastice românești, având în vedere și apropierea de Humuleștii lui Ion Creangă – și, desigur, lungile discuții dintre Eminescu și Creangă, care nu se poate să nu-l fi vizitat pe poet aici, pe tema basmului popular în general, „pariul” dintre ei din care va fi ieșit Harap alb, Făt frumos din lacrimă. Câte „diorame” s-ar putea face pentru copii (elevi), cu Muma pădurii, zmeii cu solzii de oțele – în mijloc tronând Călin (file din poveste), tot cu peisajul acesta. Casa lui M. Eminescu de pe dealul de deasupra cimitirului. Redau, imediat în continuare, textul de bibliotecă ce m-a adus abia acum pe aceste meleaguri

SONETUL CERDACULUI

Dar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmărim, tot în opera poetului, înconjurând, însă, un chip feminin într-o odaie a unei case cu cerdac. Desigur, ne referim la Sonetul cerdacului, postumă eminesciană descifrată şi editată prima dată de Nerva Hodoş în 1902. Fiind un text ce trimite către misterul relaţiei dintre poet şi Veronica Micle, merită să-l recitim. Iată-l, în editarea lui Perpessicius :

Stau în cerdacul tău…Noaptea-i senină
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Şi vântul mişcă arborii ’n grădină.
Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiţi cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.
L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci râzând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici şi sufli ’n lumânare…
De-asupră-mi stele tremură prin ramuri,
În întuneric ochii mei rămân,
Şi-alături luna bate trist în geamuri.

Sonetul este datat 1879 de către Perpessicius, după hârtie şi scris – iar datarea este acceptată de toţi editorii. Vom reveni, desigur, asupra lumânării – care este tot luminare şi aici. Deocamdată să rezolvăm (adică: să punem!) problema cronologiei. În albumul pe care şi l-a confecţionat la Văratic în vara lui 1889 din poeziile ei şi ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet şi-l adnotează astfel: „M-ai rugat să-ţi cânt din Schumann. Cât de mult îţi place muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai în grădină, iar eu, la razele lunii, descifram bucăţile triste cerute de tine”. Veronica Micle: Dragoste şi poezie. Ale lui pentru mine, ale mele pentru el./ Ediţie de Octav Minar, Bucureşti, Editzra Socec/Cs.A., f.a. /1924/. Da, albumul este editat de Octav Minar, dar el fotocopiază pagina de titlu scrisă de către Veronica Micle, astfel că-i acordăm credibilitate. Iubitorii de confluenţe între arte vor putea să verifice dacă în „Sonetul cerdacului” se resimte muzica lui Schumann. Care să fie, însă, casa cu cerdac și grădină din acest sonet? Cea din Iaşi, strada Butului 4, domiciliul soţilor Micle?

Drept este că în anumite perioade ei închiriau această casă, pentru că aveau la dispoziţie şi locuinţa de serviciu a lui Ştefan Micle, Rectorul Universităţii. La un moment dat, în 27 octombrie 1877, citim într-o scrisoare către poet a Veronicăi: „… scrisoarea aceasta am scris-o pe-afară, într-atât sunt de spionată de oamenii din jur, unul pleacă, altul vine, sunt mai rău ca la un hotel”. (O.XVI, p. 543). – Aceasta pare a fi forfota din casa Universităţii.

În mai 1879 Ştefan Micle era încă în putere (va muri în august al acestui an, în urma unei congestii pulmonare sau a unei răceli grave contactate la o partidă de vânătoare de raţe sălbatice), aceeaşi lume multă îi înconjura familia. Situaţia nu se confirmă nicicum pentru primăvara lui 1879 (că e primăvară, vedem după copacii înfloriţi), casele din Iaşi ale soţilor Micle erau aglomerate, nu e loc aici de stat poetul în cerdac şi cântat poeta la pian. Nici măcar nu ştim, apoi, dacă aceste case ieşene aveau grădină. Desigur, e oţios să faci istorie literară după un text poetic. Faptul, însă, că sonetul este databil 1879 – deci trimite în zona vieţii cronometrice; apoi faptul că Veronica oferă mărturia de mai sus, întărind impresia timpului real – iată ce ne face să insistăm. Până în august 1879, la moartea lui Ştefan Micle, este din principiu extrem de puţin probabil ca Eminescu şi Veronica să se fi întâlnit în intimitate la ea acasă. Uneori – deşi foarte rar – ea este cea care vine în odaia lui, ca în poemul Singurătate. Alte întâlniri sunt realmente de taină, n-avem cum le proba. Ştim, însă, că Veronica Micle mai avea două locuri, două case unde se retrăgea – una numai a ei, la Târgu Neamţ, şi alta a familiei, la Ungheni, lângă Iaşi. Aici, la Ungheni, a primit vestea că soţul ei este pe moarte.

Casa din Târgu Neamţ, apoi, o va ceda Mânăstirii Văratic la 16 octombrie 1886 (câteva săptămâni înainte ca Eminescu să fie adus la bolniţa mânăstirească din acelaşi târg). Ca tânără boieroaică moldavă – era soţia Rectorului Universităţii, probabil cea mai importantă funcţie ştiinţifică şi culturală din fosta capitală a Moldovei! – Veronica petrecea multe zile în plimbări, fie pe la rude şi cunoscuţi, fie pe la mânăstiri – fie pe la căsuţele lăsate de ea în urmă. O casă cu cerdac, grădină şi pian nu poate fi o chilie mânăstirească, deci rămâne foarte probabilă întâlnirea celor doi îndrăgostiţi la Târgu Neamţ – poate chiar în 1879, sau poate după această dată, oricând până în 1888, cu excepţia fragmentelor temporale când se ştie pozitiv că ei au fost despărţiţi. Octav Minar descrie fugar locul, prin 1924: „Într-o casă cu două etaje, din care cel de sus are un cerdac, locuieşte bătrâna maică Fevronia Sârboaica, care a găzduit pe Veronica Micle şi în casa căreia poeta şi-a dat duhul”. În epocă, prin casă cu două etaje se înţelege casă cu parter şi etaj, „casă pe două rânduri de odăi”, cum se mai zicea. Această Maică Fevronia povesteşte, ea însăşi: „În fiecare vară, pe la începutul lui iulie, ştiam că voi găzdui o lună pe Veronica, soţia profesorului universitar Ştefan Micle”. (p.96-97) În zilele acestea din iulie 1889, când s-a retras la Văratic, poeta se plimba, îşi completa albumul cu poezii adnotate, primea oaspeţi, cânta, recita.

Povesteşte aceeaşi Maica Fevronia: „Într-o seară, după ce umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să prânzească, o văd în amurg că soseşte obosită, palidă, cu ochii împăienjeniţi, deabia putând să mai urce cele câteva scări, şi cade zdrobită pe o canapea care era în cerdac”. Ea îşi revine şi- şi continuă plimbările. În ultima zi din viaţă, pe 3 august 1889: ”A invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratec. Era bine dispusă.

A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de-ale ei şi de-ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească…”. Aici pare a se fi aflat cerdacul unde Eminescu contempla lumina lunii – iar Veronica îşi căuta liniştea. Pe de altă parte, cercetări oarecum recente atestă că Eminescu însuşi a avut o casă cumpărată chiar de el, la Mânăstirea Văratec, între 1874-1876, când era revizor școlar pe două județe și avea leafa dublă, casă pentru renovarea căreia a încercat Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) să sensibilizeze autorităţile – pare-se, fără succes de vreme ce şi astăzi, când s-a construit o replică a ei între casele din sat, lumea tot la ruina izolată din coastă, de după cimitir, se gândește.

(Mai exact spus: această splendidă replică de azi, din fața Mânăstirii, inițiativă particulară demnă de toată lauda, amintește ruina de pe coastă, existentă încă, în părăsire, dar îndărătnică: lemnul vechi parcă s-a cimentat, nu vrea să mai putrezească, zidurile s-au făcut de piatră și nu cad… stă acolo ca o măsea de oțel în gura unei văi de rai…). Dar să reinterogăm textul literar: „Stau în cerdacul tău” spune poetul – deci se află în vizită la Ea. Amândoi au avut case de vară (de odihnă) la Mânăstirea Văratic. Dacă acest sonet nu ne dă vreo adresă precisă, în schimb poate să ne lămurească în privinţa luminii din interiorul odăii. Manuscrisul şi prima publicare (Nerva Hodoş,1902) ne vorbesc despre luminare: Încet te-ardici şi sufli ’n luminare. Este aceeaşi expresie pe care am întâlnit-o în Scrisoarea I: Când cu gene ostenite sara suflu’n luminare. Am dedus că acolo este vorba de lampă, poate aceeaşi din Singurătate (A târziu când arde lampa) – şi că poetul suflă încet şi prelung deasupra sticlei de lampă ori jos, în focar, după ce-l ridică de pe stativul în care stă gazul sau uleiul lampant. De ce ar fi vorba, în sonetul ce-o priveşte pe ea, de lumânare? Un editor explică chiar astfel: „Înăuntru, visătoarea, începând să se dezbrace, suflă în lumina lumânării şi o stinge.

Afară, ochii iubitorului în întuneric, sub stelele care pâlpâie prin ramurile arborilor, sub luna care scânteiază trist, în ferestrele întunecate, tristeţea fiind a sufletului osândit să fie singur”. (M.Eminescu: Sonete, Ediţie de Petru Creţia). Nu ştiu cât de convins este dl. editor că acesta ar fi un poem al tristeţii: mai degrabă dânsul reia un şablon, zicându-se îndeobşte că poezia de dragoste eminesciană este tristă. Mai sus, însă, textul spune: Dar prin fereastra ta eu stau privind/ Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. Nu este de crezut că poate fi aceasta „lumina lumânării”, care este doar o flăcăruie ce dă întunericul la o parte pe o rază mică. Aici lumina inundă părul ce se desprinde „în val de aur”, lasă minunea să poată fi contemplată pe geam, din cerdac. Înăuntru este o sursă de lumină mai vie, mai puternică decât cea a unei lumânări – capabilă chiar să învingă lumina lunii, vezi finalul: Iar luna bate trist în lucii geamuri: când sursa dinăuntru se opreşte, lumina lunii nu mai străbate geamul, nu se mai îngemănează cu lumina interioară.

Este vorba, material vorbind, de o lampă – una destul de arătoasă chiar – iar spiritual nu putem vorbi în nici un caz de bărbatul care priveşte pe furiş, de pe cerdac, femeia dezbrăcându-se, etc.: este o scenă casnică, aşa cum sugerează şi înscrisul Veronicăi Micle. Această confuzie între lampă şi lumânare observ că se face mai ales începând de pe la mijlocul secolului al XX-lea (Perpessicisus, 1956) – şi nu pot să trec cu vederea că acum începe, cu aproximaţie, şi epoca electrificării: lumina cea nouă, a becului, este văzută în „antiteză” cu cea mai veche lumină, a lumânării, nu se mai ţine cont de invenţia mediană a lămpii, se uită de lampadare, de pildă, care făceau o lumină poate la fel de puternică, în orice caz mai odihnitoare decât cea electrică.

Erau, însă, pentru cei înstăriţi, nu pentru oamenii de rând care adunau şi păstrau mucuri de lumânări pentru zile negre. Din acest sonet eminescian mai reţin imaginea Crengi mari în flori de umbră mă cuprind. Ea mă ajută să înţeleg funcţia gramaticală a apostrofului postpus în scrierea veche – nu numai la Eminescu, dar în mod special la Eminescu. Iată, de pildă, aceste două versuri din basmul eminescian Călin Nebunul: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par/ Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar. Este vorba tot de lumina lunii – care de data aceasta înălbeşte pereţii exteriori ai unui castel. Am redat textul aşa cum îl au ediţiile noastre curente.

În manuscrisul eminescian este, însă, aşa: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite n’umbră par. Poetul are, adică, acest apostrof oarecum ciudat: deşi cade vocala î din în, şi ar fi trebuit să scrie zugrăvite’n umbră, totuşi apostroful este după n. Poetul scrie, adică leagă cuvintele aşa cum vrea să se accentueze pentru sens. Într-adevăr, una e una şi alta e alta: cum avem noi, corect gramatical, înseamnă zugrăvite la umbră, zugrăvite şi puse, aflate, undeva în umbră. Cum vrea poetul, însă, e altceva: el spune că aceste icoane sunt zugrăvite cu umbră, în rostire/ recitare se accentuează al doilea termen şi se citeşte legat: numbră. Sunt tocmai florile de umbră din Sonetul cerdacului. Deşi poetul ne spune şi ne repetă cum vrea să lege cuvintele, noi nu avem urechi să-l auzim.

Apostroful a fost scos din scrierea limbii române în 1953, în aceeaşi epocă de elan electric despre care am amintit mai sus. Chestiunea este că scrierea tradiţională românească are trei feluri de apostrof: unul strâns care leagă cuvintele, altul larg care le desparte – şi, iată, unul postpus, foarte frecvent în poezia veche, mai ales la Dosoftei (dar foarte frecvent şi în vorbirea liberă, aşa-zis populară, de astăzi). Pe lângă acestea, mai există desigur şi cratima, adică liniuţa dintre cuvinte. Biata liniuţă – astăzi a preluat funcţiile celor trei apostrofuri naturale ale limbii – şi pe cele ale cratimei vechi. Limba română este, în fond, singura limbă romanică fără apostrof în scriere. Îşi poate cineva imagina franceza lipsită de acest semn? Da, dar în anii ’5o, anii electrici, nu este aşa, lumina nu mai venea de la apus.

Nicolae Georgescu