Vălnicul și Floarea de colț

Opregul (vălnicul) și floarea de colț sunt simboluri arhetipale ale Vâlcii, din costumul popular, simboluri ale minții și ale inimii, ale eroismului decantat în domesticitatea formelor persuadării, cu îndemnul la simplitate. Opregul este o formă a opulenței, (a catedralei), floarea de colț, a onoarei, a turnirului, atât timp cât istoria se desfășura între prima vâslire și a doua, adică atâta vreme cât vântul ducea corabia mai departe (fericirea, cadoul zeilor) și când lăsa lopătarii să o scoată din derivă (rostul, instituirea rostului, ființa). De aici, din această contextualizare, șansa unei culturi (universale) de a descoperi originarul, prin resurecția marginalului. Altădată, se spunea, șansa marginalului de-a descoperi centrul. Sigur, dialogul nu trebuie să aibă ideologie, să aibă inefabilul vântului, care comunică dincolo de ziduri.

Elena Secoșan, despre costumul popular din Vâlcea: “Toate aceste practici privind tehnica de confecționare a pieselor de port ;i, mai ales, de ornamentare a acestora, denotă nu numai o profundă înțelepciune, dar și experiență milenară ce a stat la îndemâna creatorilor populari vâlceni” (Arta populară din Vâlcea, monografie, album, Vâlcea, 1972, o carte a excelenței, prin personalitățile participante, Georgeta Stoica, Elena Secoșan, Ion Vlăduțiu, Paul Petrescu și vioiciunea echipei de la Centrul Județean de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă).

Ca și componență, costumul femeiesc de Vâlcea conține: „îmbrăcămintea capului din cârpă sau maramă, cămașă pusă direct pe corp, brâul și bețele încinse la mijloc, iar de la talie în jos (prinse de mijloc), fie zăvelcile (una în față și alta la spate), fie opregul, purtat singur, sau cu o zăvelcă în față; în picioare încălțămintea; cojocul și șuba”. Îmbrăcămintea capului nu are un rol estetic. Femeile încep să își acopere capul, după ce se mărită, ceea ce face din acest detaliu un simbol social. Femeii îi este interzis să își arate „podoaba capului”, după căsătorie. Împletitura specifică tinerelor din Vâlcea reprezintă două coade („moațe”), ce încep de la frunte, încorporate într-o alta, de la ceafă, prin panglici („țopuri”). Pentru sărbători se adaugă și flori în împletitură, iar miresele poartă și un brâu roșu, lat și lung, denumit „sovon”. A doua zi după căsătorie, după tradiție, are loc „învelirea” fetei de către nașă cu o cârpă sau o maramă, simbolizând trecerea ei în rândul femeilor măritate.

Împletitura se schimbă și ea pentru a putea fixa mai bine marama sau cârpa de capul femeii, „dată fiind severitatea cutumei, care impunea acoperirea capului la femeia căsătorită”: „După relatările bătrânei Maria Iordache de 72 de ani, din Lădești-Ciumagi, în trecut se pedepsea juridic persoana, care trăgea cârpa de pe capul unei femei”. Au apărut și alte diverse ornamente cu scopul fixării cârpei: „un șir de <<părăluțe>>, etc. sau – în zonele de sus – înregistrăm purtarea unui fes roșu, cu ciucure negru, sub maramă”.

Această țesătură de cap a evoluat de-a lungul timpului de la cârpa de material simplu, modest, până la marama de borangic. „Trecerea de la cârpă la maramă nu s-a făcut brusc, mai ales că aceste două categorii de țesături de cap s-au purtat în mod paralel până astăzi, marama rămânând o piesă prețuită, fragilă, care se pune numai în zilele de sărbătoare”. Regiunea Vâlcea este singura, care prezintă o varietate atât de dezvoltată, în ceea ce privește aceste țesături – de la „căpătâile” scurte și late din nord până la marame lungi și înguste de borangic din zonele sudice.

Până și la nivelul ornamentării acestora se observă o extinsă diversitate: „Ornamentarea maramelor de Vâlcea, ce se aglomerează la capete, sub formă de <<căpătâi>> (bordură) este realizată prin alesături de mână cu bumbac alb; <<trupul>> maramei (mijllocul) este de obicei ornamentat cu <<flori sărite>> (motive izolate) sau <<șebace>> (motivul perforat); la capete, în bordură, motive geometrice de <<curpene>> sau <<șătrang>>, ori stilizări florale de <<boboci>> se succed în sens orizontal, îngrădite fiind de chenare, atât sus cât și jos; vărguțele bătute cu suveica sunt nelipsite și creeează un echilibru în compoziția ornamentală a maramei.

Un sistem ornamental specific Vâlcii – <<șebacul>>, ornament ajurat – constituie decorul cel mai frecvent al maramelor din această zonă”. Notăm și prezența tulpanului, componentă a „costumului de muncă”. Cămașa, principal component al costumului femeiesc, era confecționată de obicei din cânepă, in bumbac, și, rareori, în zonele de sud, din borangic. Despre croiala cămășii: „Cămășile femeiești se croiesc în foi drepte, fără răscroituri, ceea ce permite o economie de material. În Vâlcea, cămașa veche, denumită „ie cu trup” sau <<ie cu patru clini>> era croită într-una cu poalele, având <<ciupagul>> <<la deal>> și trupul <<la vale>> (cămașa și poalele), dintre care partea superioară prezintă o formă mai complicată în asamblarea foilor, decât poalele, care se compun din două foi întregi (în față și în spate) și din câte doi clini pe șolduri.

Cămașa, compusă din foile pieptului, spatelui și ale mânecilor asamblate în sisteme diferite, prezintă tipul clasic al cămășii cu foile încrețite în jurul gâtului – de veche tradiție în portul popular românesc, atestat și de imaginile femeilor dace de pe monumentele romane”. Întâlnim un alt element distinct pentru portul vâlcean și în geometria cămășii: „Cămașa femeii de Vălcea se caracterizează prin dimensiunile ei mari. „Vâlcenele cu cămașa mare” – era opinia populației din Gorj despre femeile ce însoțeau, pe vremuri, carele cu sare.

Cămașa care „se încinge cu gulerul ținut de cap ca să iese sânii mari, când se lasă pe umeri” era lungă de cca 1,60 m., cu mâneca largă din două foi (0,80 m) și lungă de 1 metru; mai rar întâlnim în tipologia costumului din alte regiuni ale țării noastre dimensiunile cămășii femeiești de Vâlcea. În croiala cămășilor erau incluse și niște „broscuțe” la subraț ce despicau foaia inferioară a mânecii; conceptul de utilitate, pe lângă cel de estetică, este întâlnit în structura costumului: „Nimic nu este făcut la întâmplare; în fiecare detaliu de croială și structură a cămășii descoperim elemente legate de străvechi canoane, generate din experiența nevoilor și a practicilor de veacuri”.

Ornamentația cămășii este cea care, în cele din urmă, ajută la încadrarea în spațial regional al costumului. Cămașa femeii vâlcene se diferențiază prin „abundență și fastuozitate”: „Pe suprafața cămășii femeiești de Vâlcea găsim puține spații libere: mâneca este învelită în <<blană>>, pieptul de asemenea, și chiar și atuncea când decorul de altiță și râuri pe mânecă ar indica eliberarea pânzei albe, aceasta se realizează printr-un echilibru de valori – specific vâlcean – în care ponderea se pune tot pe rândurile care se lărgesc și nu pe intervalele de pânză albă care se îngustează, pe cale să dispară”. Tendința către ornamente și forme de dimensiuni mari este consistentă cu modelele din secolul trecut.

Cât despre modul de încheiere al cămășilor, se poate vorbi despre cusătura de unire numită „cheiță”: dezvoltată din cusătura „pe muche” cu funcțiunea practică de a uni foile de pânză, ea a evoluat într-una din cele mai prețioase și mai savante realizări în arta cusutului, păstrând sisteme tehnice de veche tradiție. Structuralitatea desfășurării istoriei în timpi lungi și timpi scurți, după cum afirma Fr. Braudel, incumbă și costumul popular ca obiect de antropologie culturală.

O carte esențială în interpretarea fenomenului cultural numit arta populară și, mai ales, costum popular este Constantin Prut: ”Calea rătăcită” (O privire asupra artei populare românești. Fundația Interart Triade Timișoara, 2012). Dacă spiritele romantice, în general, și-au dezvoltat imaginarul, depășind conceptul de „mimesis” în artă, depășind o realitate care părea a fi încercat să- și fi epuizat noutatea și misterul, aventura cea mai mare nu a fost neodihnita luptă cu orizonturile, în pustietățile oceanului sau în cuprinsul continentelor „tinere”, ci drumul spre sine, adâncirea în propria istorie, până la vârsta mitică a inserției umanului în ordinea naturii cosmice. O imperioasă „nostalgie a originilor” îndemna la acest excurs pe verticala istorică, excurs din care conștiința urma să revină îmbogățită, luminată de certitudinea legităților fundamentale care îi asigură evoluția spre o ireductibilă individualitate.

Dintre domeniile culturale chemate de programul romantismului – apoi de o serie de cercetări specializate ale antropologei, etnologiei, folclorului, mitologiei, religiei etc. – să depună mărturie despre imemorabila instituire a morfologiei și sintaxei stilistice „primordiale”, despre inerțiile și inovațiile limbajului survenite de-a lungul timpului, un loc de seamă i-a revenit ansamblului de forme materiale și spirituale prin care identificăm arta populară.

Ion Predescu