Comunicarea este o importantă componentă a vieții noastre, indiferent de modul în care alegem să o manifestăm, formal, informal, verbal, nonverbal sau paraverbal. Această componentă are înregistrată în ea energia noastră, felul nostru de a fi, cu toate tiparele genetice pe care le avem și educaționale pe care le acumulăm. Felul în care comunicăm ne oferă un statut în societate, o imagine fără de care nu putem trăi la nivel social. De aceea, oamenii se apleacă foarte mult către a-și dezvolta această componentă, uneori cu mari eforturi și chiar sacrificii. Ceea ce îi animă nu este dorința de a comunica bine și corect, ci de a fi acceptați și apreciați de cei din jur.
Un om împlinit este un om care se acceptă pe sine însuși, care își cunoaște limitările, dar și care încearcă să și le depășească. Pentru a fi un om împlinit și a te accepta așa cum ești, este important să te cunoști. Diversele experiențe pe care le avem în timpul existenței ne oferă răspunsuri ce le putem transforma apoi în coordonate ale propriului eu.
Cu o hartă corect întocmită a propriului eu este mai simplu să navighezi în această existență. Iar reversul este că nu reușim să ne împlinim pentru că nu știm cum să stabilim aceste coordonate. Întrebarea care stă la baza procesului de autocunoaștere este „cine sunt eu?”, iar răspunsul formează reprezentarea mentală despre propria persoană, imaginea de sine: fizică, psihică și socială. Erik Erikson, care alături de Jung, este considerat ca psihologul cel mai centrat pe psihologia vârstelor, sugerează idea unei dezvoltări continue în care viața socială și instituțiile, religia și miturile ocupă un loc de seamă. El explică formarea identităţii ca un proces de integrare a tuturor identificărilor anterioare şi a tuturor imaginilor de sine. Nu este doar o integrare, ci o restructurare a lor în lumina viitorului anticipat.
Autocunoașterea conduce așadar la formarea imaginii de sine și la structurarea identității proprii, fiind implicită existenței umane, și având la bază trei motive (nevoi umane): nevoia de a ne îmbunătăți încrederea în noi înșine, ce se referă la faptul că oamenii caută să-și întărească sentimentul de stimă de sine prin intermediul autocunoașterii; nevoia de realism în privința propriei persoane ce se referă la faptul că oamenii vor să știe adevărul despre ei înșiși, fie că acesta este pozitiv sau negativ; nevoia de consistență ce se referă la faptul că oamenii vor ca informația pe care o află despre ei înșiși să nu contravină major imaginii de sine, drept care vor evita informațiile preponderent negative și care nu concid cu ceea ce știu despre ei.
Modalități prin care se realizează autocunoașterea sunt: comparațiile – oamenii se compară cu alții pentru a-și forma o imagine de sine, cu cei similari, cu cei care sunt percepuți ca fiind mai bine poziționați din punct de vedere social sau cu cei mai dezavantajați; Introspecția, autoobservația – analizarea propriei vieți, însemnând atitudini, gânduri, emoții. Acceptarea este în strânsă legătură cu autocunoașterea, proces psihologic care depinde de opțiunea conștientă a omului. Înțelegerea acestui proces nu este simplă, motiv pentru care cele mai multe experiențe ale oamenilor se bazează pe toleranță și nu pe acceptare.
Modalitatea prin care oamenii ajung de la autocunoaștere la acceptare este diferită, pentru că fi ecare este unic în felul său. Unii oameni nu au nevoie de a raționaliza și de a găsi explicații logice, pe când alții, au nevoie de contrariul acestora. De aceea e difi cil să se scrie o rețetă a acceptării, iar unii vorbesc de aceasta ca de un mecanism, pe când alții îndeamnă la a accepta pur și simplu, pe motiv că atunci când accepți totul se schimbă. Există o certitudine: cu cât reușești să accepți mai repede o situație, cu atât coordonatele vieții se schimbă.
Din punct de vedere al acceptării practice, vorbim de oameni care au nevoie de explicații logice, de argumente pragmatice, astfel încât să poată înțelege motivul pentru care există respectiva situație. Îndată ce aceștia înțeleg, ei pot accepta situația, astfel încât coordonatele acesteia să se schimbe. Cu fi ecare situație acceptată, la nivelul inconștient al omului se crează o obișnuință, știind că va reuși să găsească explicația, iar starea de acceptare se va instala mult mai repede și va începe să funcționeze ca un proces uzual. În cazul abordării spirituale, bazat pe abandonarea totală, fără a căuta explicații logice, se vorbește tot despre crearea unei obișnuințe, dar prin alte metode: raportarea la divinitate; neraționalizarea situației și lipsa reacției la aceasta; conștientizarea schimbării. În oricare dintre tipologii ne-am încadra, acceptarea este în strânsă legătură cu autocunoașterea, cu crearea unei obișnuințe din a “detecta” coordonatele unei situații și de a acționa în consecință. Conform dicționarului, acceptarea este un proces de manifestare a voinței pentru a dobândi un drept, cel mai important, adaug eu, acela de a trăi cu bucurie. Viața se manifestă prin cele mai subtile niveluri de energie.
Totul este energie în noi și împrejurul nostru, iar comunicarea face parte din acest întreg. Conform defi niției, comunicarea este un proces social prin care oamenii se înțeleg pe baza vehiculării unei informații (mesaj) prin intermediul limbii, mimicii, gesturilor sau a altor sisteme de semnalizare și tehnice (Schaub, Zenke, Dicționar de pedagogie, 2001). Etimologic, sensul de bază pare a fi dat de latinescul comunicare, termen ce se referă la „acțiunea de a pune în comun lucruri, indiferent de natura lor”. După Albert Mehrabian (apud Frunjina și Tesileanu, 2002, Nuță, 2004), comunicarea umană este alcătuită de: cuvinte (limbajul verbal) cu un procent de 7%; caracteristicile vocii (comunicarea paraverbală) cu un procent de 38% și limbajul trupului (nonverbal) cu un procent de 55 %.
Așadar, limbajul verbal manifestat prin cuvinte, sunete, ideograme și semne grafi ce ocupă cel mai mic procent din întregul comunicării. Câteva din cele mai des întâlnite greșeli în comunicare sunt: să vorbești mult fără să asculți; să vorbești complicat folosind termeni necunoscuți, nefamiliari; să nu-ți adaptezi vocabularul nivelului persoanei din fața ta; să gresești în exprimare; să folosești termeni vulgari, exprimare în jargon, cuvinte nepotrivite; să nu ai un obiectiv clar și o ordine a ideilor; să nu îți duci ideea până la capăt; să nu ai răbdare să asculți până la capăt; să anticipezi ceea ce ar vrea să spună interlocutorul fără să îl asculți până la capăt.
Astfel, pentru o comunicare verbală efi cientă se recomandă să ne adaptăm limbajul cu cel din fața noastră, să formulăm cu atenție ceea ce dorim să spunem, folosind cuvinte potrivite, să facem apel la logică, coerență, consecvență, să fi m conciși, aducând în discuție argumente, comparații, și chiar metafore și povestiri. Foarte important după expunerea uneia sau a mai multor idei este să sumarizăm, adică să concluzionăm. Următorul procent cu pondere destul de importantă în comunicarea umană este constituit din paraverbal. O zicală românească spune că „tonul face muzica”. Efectul și sensul cuvintelor noastre pot fi schimbate doar schimbând tonul pe care îl folosim.
Comunicarea paraverbală este strict legată de mesajul verbal vorbit și de modul în care ne folosim vocea, fi ind alcătuită din elemente precum: volumul, tonul, viteza vorbirii; tonalitatea; pauzele între cuvinte, între propoziții, pauzele de vorbire; muzicalitatea cuvintelor; respirația iî timp ce vorbim; infl exiunile vocii; modulația vocii: alternarea volumului, tonalității, vitezei vorbirii. Pentru o comunicare paraverbală efi cientă se recomandă punerea în valoare a vocii. Înainte de a comunica ceva, se păstrează un timp de refl ecție, se respiră adânc, pentru a echilibra emoțiile existente. E importantă adaptarea fl uxului vorbirii cu subiectul ce urmează a fi expus. Se vor puncta cuvintele cheie prin accentuarea acestora. De asemenea, se va adapta volumul vocii în funcție de context, condiții si auditoriu. Cea mai importantă pondere în comunicare este nonverbalul. Acest tip de comunicare nu folosește cuvinte, ci exprimă sentimente, emoții și atitudini, și poate funcționa de sine stătător, de multe ori un gest poate exprima mai mult și mai bine decât o mie de cuvinte.
Cele mai des întâlnite greșeli în comunicarea nonverbală: ce spun nu se potrivește cu ceea ce se vede; gesturile și mimica mea contrazic afi rmațiile mele; obiectele din jurul meu și spațiul în care îmi desfășor activitatea trădeaza dezordinea din interiorul meu; nesiguranța din mișcarea, gesturile, mimică arată neîncrederea de sine, declanșând și neîncrederea intelocutorului; agitația, gesturile prea dinamice și distanțate de corp, mișcarea continuă pot trăda neatenția sau caracterul superfi cial; nepotrivirea ținutei cu tipul de eveniment sau cu mediul în care îmi desfășor activitatea. Astfel, pentru o comunicare nonverbală efi cientă se recomandă să acordăm atenție aspectului exterior și ținutei, să ne îmbrăcăm adecvat situațiilor. Iar împreună cu atitudinea corporală pozitivă, punctarea cuvintelor cheie, susținute de gesturile potrivite, mesajul pe care dorim să îl transmitem va ajunge cu succes la interlocutor. Cu toții ne dorim o conversatie bună, fi e că suntem noi ințiatorii, fi e că suntem interlocutorii. Totul pornește de la acceptare și încredere în sine, dar și de la câteva elemente ce țin de comunicare.
Desigur, este important nivelul de educație și cultură, dar susțin că o conversatie plăcută poate exista chiar dacă nivelul acestora nu este la standarde înalte. Pentru construcția unei conversatii plăcute, trebuie să avem câteva noțiuni despre empatie, ascultare activă, feedback, managementul confl ictului și negociere. Așadar, pornind de înțelegerea nevoii noastre de autocunoaștere și acceptare, continuând cu elementul de bază – comunicarea, sub toate formele sale, putem să ne alcătuim un fel de a fi , de a transmite ceea ce suntem, de a ne înfățișa lumii așa dum dorim, de a fi percepuți drept purtători de lumină. Niciun element și aspect despre care am povestit anterior nu trebuie omis și este important să lucrăm cu noi înșine. Spre exemplu, actorii până să apară pe scenă în toată splendoarea actului artistic se pregătesc, au repetiții, iar în școală au foarte multe ore de practică, în special cu jocuri de improvizație. Acestea au scopul de a forma deprinderi, tipare mentale și lingvistice, astfel ca în momentul în care apare o situație similară, răspunsul să fi e dat prompt și fără reținere.
De asemenea, postura, gesticulația, felul în care se povestește, se pot pregăti din timp. Un exercițiu foarte bun, pe care îl recomand este acela de a vorbi în oglindă. De la construirea discursului și până la dialog este foarte puțin. Mai trebuie amintit că orice întâlnire se pregătește, atât din punct de vedere al vestimentației, cât și a atitudinii și a discursului. Dacă ne stabilim în linii mari subiectele de discuție, ne va fi mai ușor să găsim momentele potrivite pentru a le introduce în conversațiile noastre. În timp, toate repețiile de acasă (din fața oglinzii sau a partenerului), vor da roade. Ne vom simți în largul nostru chiar dacă va trebui să abordăm subiecte mai puțin cunoscute sau interlocutorii noștri sunt necunoscuți.
Sugestii pentru o comunicare efi cientă: —Alcătuirea unei impresii pozitive, mai ales de la prima întalnire. Trebuie avut în vedere impactul primei întâlniri; —Felul în care ne organizăm și arată spațiul personal și cel de lucru; —Ascultarea activă; —Concluzionarea după transmiterea uneia sau mai multor idei; —Dezvoltarea și folosirea abilităților empatice; —Oferirea și cererea de feedback; —Atitudinea asertivă și folosirea comunicării asertive; —Crearea de tipare conversaționale, adaptate pe tipuri de interlocutori, situații și contexte; —Abordarea unui stil plăcut și diplomat de relaționare; —Însușirea unor tehnici de negociere, în functie de interlocutori, situații și contexte. Omul se deosebește de alte regnuri și prin faptul că el este cuvântător. Conversația face parte din viața noastră și este o nevoie indispensabilă a creșterii noastre.
Felul în care arătăm, ne comportăm, relaționăm și discutăm, ne defi nește și ne așază pe o treaptă socială, având la bază modul în care comunicăm, mod ce poate genera succesul sau insuccesul nostru.
Mihaela Dumistrescu
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro