De la Șerban cel Rău la Șerban cel Bun

In memoriam istoricului și criticului literar Șerban Cioculescu.

De o corectitudine necomună în privința datelor referitoare la scriitori și confrații istorici și criticii literari despre a cărui operă și viață a scris, având la bază, un suport documentar fără niciun cusur, de aceea orice exactitate, oricât de neînsemnată, întâlnită în scrierile confraților era taxată fără menajamente. Așa se face că, ajunsese atât de temut de aceștia, încât, îl porecliseră “Șerban cel Rău”. Ani de zile la rând, desemnat președinte al Comisiei examenului de licență al studenților de la Facultatea de Filologie, unde impusese aceeași exigență ca în mediul academic, față de scrierile confraților, porecla i se extinsese și în lumea studenților de la fi lologie. Am fost unul dintre studenții care am simțit pe propria-mi piele consecințele acestei exagerate rigori în privința exactității amănuntelor.

Pe scurt, primind prin extragere proprie biletul care, îmi punea să tratez “începuturile teatrului românesc și numirea locului unde s-a jucat prima piesă românească”, subiect la care am răspuns cred că peste așteptările domnului președinte, nu știu ce i-o fi venit, să mă întrebe, câte locuri avea sala Cișmeaua Roșie în care s-a jucat prima piesă de teatru românească. N-am știut ce să-i răspund și nota care mi s-ar fi cuvenit s-a micșorat cu două puncte. Asta a fost și, curios, n-am simțit niciun pic de pică față de domnia sa, nici atunci nici după aceea.

Am găsit într-o agendă pe care o aveam la mine, o mărturisire pe care o reproduc aici: „N-am socotit niciodată lectura unei cărți o corvoadă. Citesc și scriu cu egală plăcere. Nu fac din aceasta un merit. E un fel de a fi și atâta tot”. Cunoscând că o scriere memorialistică, un jurnal de scriitor, este o modalitate de auto-investigare într-o reală cunoaștere de sine, voiam să descopăr răspunsul și la întrebarea care nu-mi dă pace. Deși nu eram convins de adevărul sintagmei “Șerban cel Rău” pe care formal l-am acceptat, am purces la căutarea unei dovezi palpabile care să-mi confi rme pe celălalt “Șerban cel Bun”. Reproduc exact mărturisirea autorului cuprins[ în cartea menționată: “Scriind un studiu despre detractorii lui Caragiale, l-am integrat acestei fi liere, pentru că și el (Eugen Lovinescu – nota mea) ca și alți critici liberali sau liberaloizi, meneau comediile marelui scriitor un eminent naufragiu”.

–De ce m-ai făcut detractor, don Cioculescu? Nu i-am recunoscut lui Caragiale talentul? –Trebuia să-i recunoașteți geniul, iar comediilor lui perenitatea. Am fost însă acela care a declanșat sărbătorirea maestrului, la împlinirea vârstei de 60 de ani. De aceea, pe volumul colectiv de omagiu, ce i l-a închinat Editura Vremea și în care apărea însuși sub transparentul pseudonim Anonimus Notarius și-a scris autobiografi a – mi-a pus această dedicație:

„Domnului Șerban Cioculescu, al cărui glas în <<Viața>> n-a fost în deșert, punct de plecare al acestei cărți. Cu recunoștință, E. Lovinescu, 20 mai 1942”. Îmi cer iertare că divulg această dedicație, dar atrag atenția că fără a mă numi, sărbătoritul susceptibil făcea aluzie la mine, la pagina 215 în Anexă, crezând că un articol ulterior al meu, cu oarecare rezerve, față de „buchetul de fl ori” precedent, era oferit în spate sub forma unui cuțit de bucătărie. Și iată-mă, în acest chip metaforic, un cuțitar sub semnătură! Cred însă că, m-am reabilitat oarecum în anul ultim de viață al maestrului. Era bolnav și nu își dădea seama. Bărbatul, om robust pierea, zi de zi, văzând cu ochii, fără să simtă nicio durere. Într-o zi mi-a spus:

–Știi, don Cioculescu, că sunt bătrân și bolnav?
–Dumneavoastră Maestre? Arătați cat se poate de bine, răspunsei, cu o pioasă minciună.
–S-a internat la Sanatoriul Antoniu.

L-am vizitat acolo. I se făceau analize; se punea întrebarea dacă va fi operat sau nu.
–Nu e nevoie de operație.
S-a întors acasă plin de optimism. Mă duceam să-l văd zilnic. Într-o zi mi-a spus:
–Nu mă așteptam să fi i atât de atent cu mine în momente așa de grele.
–Nu sunt grele maestre, o să vă faceți bine.
–Da, da și eu cred, dar vezi dumneata, tinerilor li-i urâtă boala. Li-i o povară. Pronunța moldovenește,
dialectal.
În dimineața morții, la 15 iulie 1943 a cerut fetei din casă, Stanei, să ridice storurile. Apoi a întrebat-o cat e
ceasul.
–E 9:30, conașule.
–Cum 9:30? Nu vezi că e întuneric?

Afară era lumină orbitoare, dar zăbranicul morții începuse să cadă peste ochii celui ce până în ajun citise și ținuse tocul în mână, credincios regulii: nulla dies sine linea. După o scurta agonie se stinse fără dureri. Murise în deplină conștiința talentului său. Ne spunea, arătându- și dreapta:

–Cu această mână dreaptă depăn lumină!

Generațiile noi îl prețuiesc poate mai bine decât mulți dintre cei ce l-au apropiat. Acesta-i semnul neîndoielnic al gloriei literare. Astăzi l-am cunoscut pe Șerban cel adevărat, cu adevărat, adică pe Șerban cel Bun.

Geo Călugăru