Geo Călugăru 80. O viaţă dedicată cuvântului scris

La sfârşitul lui decembrie trecut a avut loc la sediul Fundaţiei Literar–Istorice „Stoika” din bulevardul Libertăţii, nr. 22 un eveniment literar deosebit. În condiţiile pandemiei, când socializarea ne este amputată, iar viaţa spirituală capătă caracter individual, o întâlnire de breaslă devine un moment binecuvântat. Cu atât mai mult, atunci când este vorba de sărbătorirea unor confraţi, fermenţi ai vieţii literare bucureştene, care se bucură de apreciere unanimă, respectiv scriitorul Geo Călugăru, conducătorul Cenaclului „Octavian Goga” şi profesorul universitar Ştefan Păun, unul din fondatorii Universităţii HYPERION.

Atmosfera înălţătoare din acest sanctuar de istorie este creată de portretele de pe pereţi ale unor înaintaşi, a căror ascendenţă se pierde în negura timpului, de tablourile cu scene istorice, de arborele genealogic, ca şi de blazonul ilustrei familii Stoika, al cărei distins şi demn urmaş, Florian Laurenţiu Stoica, a patronat evenimentul. Pentru a se respecta normele sanitare impuse de situaţia actuală, participarea a fost limitată. În sală se afl au membri ai Cenaclului, seniori editori ai revistei „Independenţa Română” editată de Fundaţie – Corneliu Zeana, Cleopatra Luca, Gheorghe Ţiclete, Eugenia Duţă – dar şi câţiva invitaţi, dintre care se detaşau renumitul eminescolog Nicolae Georgescu, scriitoarea şi traducătoarea literară Paula Romanescu, venerabilul Gheorghe Stănescu, decanul de vârstă al participanţilor.

După cuvântul de salut rostit de Preşedintele Fundaţiei, scriitorul Florian Laurențiu Stoica, poeta şi publicista Doina Bârcă, organizator şi moderator al acţiunii, a făcut prezentarea aniversaţilor. De fapt toţi cei din sală îi cunoşteau foarte bine. În timp ce vorbitorii făceau aprecieri cu referiri la activitatea sărbătoriţilor, gândurile îmi alergau învolburate într-un trecut îndepărtat. Priveam fotografi a ce urma să i-o ofer prietenului Geo Călugăru. Din imaginea fi xată pe hârtia fotografi că acum cincizeci şi şase de ani, mai precis pe 30 decembrie 1965, ne priveau chipurile solemne ale invitaţilor la căsătoria mea civilă cu Puica Cristea, studentă în ultimul an la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

În primul rând, lângă Angela, naşa noastră care mă ţinea strâns de braţ – oricum spusesem Da şi nu mai avea sens să fug! – se afl a Geo Călugăru, colegul de grupă al proaspetei mele soţii. De fapt apropierea mea de Geo a pornit de la această fotografi e. Şi de la ADN-ul nostru moldovenesc. La întâlnirea de cinci ani a seriei de absolvenţi am afl at că, după ce făcuse apostolatul la şcoli din judeţul Călăraşi, Geo devenise director – adjunct al Bibliotecii „Nicolae Labiş” de la Casa de Cultură a Ministerului de Interne. Eu absolvisem între timp şi Facultatea de Limbi romanice din Bucureşti şi îmi pregăteam lucrarea de licenţă. Fiind vorba de o temă de literatură comparată, trebuia să consult opere ale unor scriitori români, aşa că am apelat la ajutorul lui pentru a-mi împrumuta mai multe cărţi acasă.

Iar mai târziu, în timpul doctoranturii, el îmi va procura unele materiale în cadrul schimbului inter-biblioteci. Îmi oferea invitaţii la activităţi interesante la Casa de Cultură – concerte ale renumitei formaţii artistice „Ciocârlia”, spectacole, conferinţe, întâlniri cu oameni de cultură, multe organizate chiar de el. Din 1990 Geo Călugăru a fost timp de zece ani redactor – şeful Secţiei culturale – la publicaţiile „Poliţia Română” şi „Pentru Patrie” ale Ministerului de Interne, unde l-a avut o vreme redactor-şef pe talentatul şi prolifi cul scriitor Nicolae Rotaru. Prietenia care s-a legat atunci între ei continuă şi acum, amândoi fi ind colegi de fi lială la Uniunea Scriitorilor din România.

Se întoarce apoi în Imperiul cărţilor, de astă dată ca director al aceleaşi biblioteci, de unde va pleca doar pentru a se pensiona. Dar cum din cultură nu se iese niciodată la pensie, şi-a pus experienţa de o viaţă de muncă la dispoziţia Centrului Cultural „Mihai Eminescu” al Sectorului 2 din strada Jean – Louis Calderon, unde conduce Cenaclul „Octavian Goga”. La acest cenaclu am avut onoarea să citesc din creaţiile mele literare şi să-mi lansez romanele „Fereastră spre altădată” şi „Egoismul unui vis”. Mulţi din cei prezenţi la aniversarea octogenarului sunt membri ai Cenaclului şi, fapte demne de remarcat, scriitoarea Cleopatra Luca i-a fost colegă de gimnaziu la şcoala din comuna Butoieşti, judeţul Mehedinţi, iar pe actriţa Doina Ghiţescu o cunoaşte de când aceasta făcea parte din Ansamblul „Ciocârlia”.

Geo este omul prin mâinile căruia au trecut de-a lungul timpului mii de cărţi, la care se adaugă şi cărţile sale de autor. Bogata activitate scriitoricească s-a concretizat în cele douăzeci şi cinci de volume, în lucrările adunate abordând specii literare diferite – reportaje, interviuri realizate cu personalităţi, printre care amintim geniile teatrului românesc – Radu Beligan, Amza Pellea, Dorel Vişan; cronică şi eseu literar, proză scurtă, poezie şi, mai ales, literatură pentru copii. Sensibilitatea lui nativă l-a determinat să abordeze cu precădere acest gen literar. Calitatea scrierilor i-a fost confi rmată de Premiul OMNIA al Filialei de literatură pentru copii şi tineret Bucureşti a „Uniunii Scriitorilor din România”, primit în 2018. Geo Călugăru îşi devoalează crezul poetic în prefaţa „Cărţii vieţii mele” (Paul Editions, 2019):

”Nici într-un alt spaţiu al cuvântului nu m-am simţit mai în largul meu decât în acel al poeziei, regina neîncoronată a literaturii. Acest fapt m-a făcut să înţeleg ce este geniul etern al poeziei şi de ce este poezia spaţiul de creaţie în care mă simt cu adevărat eu însumi. Poezia este prin excelenţă o expresie a stărilor sufl eteşti netrucate şi, cu atât mai mult, este nevoie de ea acum, când asistăm, din păcate, la o pervertire a sufl etului. Frumuseţea fi zică e trecătoare, cea spirituală ne eternizează”. O caracterizare pertinentă care îl onorează pe Geo este cea făcută de regretatul profesor universitar Ion Dodu Bălan la aniversarea vârstei de 75 de ani: „Printre atâtea ifose de genii, de veleitari mercenari, slujitori ai unor partide, globalişti dispreţuitori de românism, Geo e un scriitor normal, fără fumuri la cap, un scriitor care nu se dezice de el şi nu se ruşinează că-i român. E ceea ce românii numesc un om de omenie, un generos coleg, un animator cultural în sensul dat de Gherea. E un scriitor pentru copiii de la 7 la 100 de ani care scrie despre ei fără să se copilărească, are răspundere pentru hrana spirituală dată copilului”.

Abordarea epigramei, specie literară rezervată minţilor ascuţite, confi rmă talentul literar înnăscut al aniversatului. La întâlnirile noastre Geo compunea spontan una-două epigrame pe care le citea şi întruneau aprecierea publicului. În mai 2016, când Filiala Bucureşti – Traduceri Literare Bucureşti a „Uniunii Scriitorilor din România” a inaugurat Ciclul de prezentări „Traducător literari – scriitori” cu romanul meu autobiografi c „Scutul de speranţă” în prezenţa traducătoarei şi scriitoarei Ileana Vulpescu, Marea Doamnă a Romanului Românesc, Geo mi-a dedicat epigrama:

Ştiu un scut de neînvins, În mii primejdii te-a convins. Neabătută-i e constanţa Şi fără moarte ca…Speranţa. Activitatea de animator al vieţii literare, publicistica, proza, poezia şi epigramele compun/ delimitează personalitatea unui confrate bonom, mucalit şi sfătos, pe care noi îl percepem ca pe un Creangă modern. Precum în vremurile de odinioară, intervenţiile pe teme literare au fost alternate cu momente muzicale susţinute de profesorul universitar emerit Nicolae Maxim şi de profesorul Gabriel Gorjanu, iar neobosita actriţă Doina Ghiţescu ne-a regalat cu şarjele amicale la adresa unor vorbitori.

Cocteilul amical oferit de gazde a mai dezlegat limbile. Pentru trei ore uitaserăm de pandemie. Nota Bene: O mare absenţă – Nicolae Rotaru, a cărui prezenţă ar fi adus un plus de farmec întâlnirii. Răsfoind câteva dosare ale poetului Geo Călugăru, conținând refl ecții ale domniei sale despre arta cuvântului am descoperit un pasaj care mi-a atras atenția și pe care îmi îngădui să-l reproduc: “Există în noi, undeva în adâncul nostru, ceva mai mult decât noi înșine. Este un dincolo și un după, care ne purifi că și ne eliberează. Este, ca să fi u mai explicit, amara-dulce răstignire pe crucea verbului <<a fi >>, întru descoperirea adevărului despre noi înșine și despre ceilalți, care, dacă este vocație, n-o putem împiedica să se și să ne exprime”.

Prof. Dr. Mihai Maxim, membru U.S.R.