Lumini pestrițe peste realități întunecate

În genunchi ajută-ne
Viață demnă să avem,
Cu puterea Ta apără-ne,
Te vom sluji atâta cât putem.

Acest catren-rugăciune deschide volumul „ Florian-Laurențiu Stoica și spune deja foarte multe despre autor. Cartea este departe de a fi o lectură facilă și nu se Lumini pestrițe” al domnului poate parcurge cu viteza cu care se citește un roman sau un volum de poezii, trebuie studiată cu atenție, acordând importanța cuvenită fiecărei pagini. Domnul Stoika pare că a adunat aceste eseuri, editoriale care deschid fiecare număr al revistei „Independența Română, Independența prin Cultură”, pentru a alcătui un puzzle prin care să întregească o imagine a modului în care gândește, privește, judecă lumea și trăiește realitatea destul de întunecată a unui început de secol dramatic. Domnia sa se dezvăluie în această carte care cuprinde eseuri privind starea societății române în ultima perioadă (și nu numai), căci din paginile volumului, apărut în 2020, i se poate face un portret interesant. Este de remarcat întinderea deosebită a culturii domnului Florian Laurențiu Stoica, formația sa cu înclinare către esențele filozofice, religioase, istorice și, nu în ultimul rând, către analiză.

Desigur, dacă studiem puțin problema, vom constata că este o trăsătură de familie, domnul Stoica având antecedenți cu mari înclinații înspre cultură; iată, de exemplu, Cezar Stoika este, pe la început de secol 20, poet și publicist, membru fondator al unor asociații și societăți literare, iar Constantin Stoika este la rândul său un remarcabil traducător și poet, distins cu premiul Universității București dar, din păcate, căzut pe front în Primul Război Mondial. Nici Cezar Stoika nu a avut o soartă mai bună, căci a fost deportat în Siberia unde s-a stins din viață. Revenind la volumul lansat în data de 15 martie 2022, trebuie să remarc faptul că, deși așa cum am spus, temele abordate sunt ample și pline de trimiteri către domenii vaste, totuși, stilul cursiv ajută ca parcurgerea paginilor să fie plăcută și antrenantă.

Cele 44 de eseurieditorial sunt oglinzi ale realității istorice, sociale, politice, îmbrăcate în haina unor fraze meșteșugite și șlefuite, precum lemnul sculpturilor sale, prelucrat până la strălucire. Eseurile sunt o ilustrare a societății românești frământate de contradicții în care democrația nu a fost atât de benefică precum unii au sperat ci dimpotrivă, a generat și întreținut haosul și lipsa de disciplină, necesare pentru ca o societate să se dezvolte și acest lucru este bine punctat în cursul acestei interesante cărți. Uneori se simte aproape dureros revolta domnului Florian Laurențiu Stoica, ura față de nemernici, față de necinste. Devine necruțător în afirmații, devine tăios.

Nu mai este persoana calmă care citează din Biblie. Sau, cum spune chiar dumnealui, „Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină”. Domnul Florian Laurențiu Stoica face o analiză interesantă a fenomenului românesc actual și o face cu un ochi critic obiectiv, detașat și înțelept, căci vede cumva pe deasupra lui, privind spre un viitor care ne va arunca într-o realitate ce ne va copleși.

Suntem purtați prin istorie, sărim la religie și înapoi la literatură, traversăm politica, suntem preveniți că Europa a devenit noul Babilon, trecem prin mai toate evenimentele armate din perioada respectivă și ne întrebăm ce învolburare trebuie să fie în mintea sclipitoare a domnului Florian Laurențiu Stoica, sub aparentul său calm ce ascunde atâtea frământări și întrebări.

Dur, așa cum nu îl bănuiam dar l-am descoperit în această carte, lucid și neiertător, dl Florian Laurențiu Stoica pune în pagină un lucru prin care a trecut o mare parte din noi, acela că am crezut în niște oameni, personalități ale unor momente, iar apoi, acești așa ziși idoli s-au sfărâmat precum securitul, în mii de fărâme. Dar tot ca și sticla numită securit, au rămas prinși ca într-o plasă, planând asupra chipului nostru îngrozit de realitatea incredibilă a spargerii sale și totuși, continuându-și influența asupra noastră.

Florian Laurențiu Stoica are dreptate (și o spun cu tristețe) atunci când vorbește despre „talmeș-balmeșul” din România de azi. Social, economic, politic, familial și, din păcate și foarte periculos pentru viitor, educațional. Citind aceste eseuri am devenit conștientă că și intuițiile mele nu sunt false, nu sunt ipohondrii generate de stres ci sunt reflectarea unor realități pe care, capitol de capitol, le văd puse în scena acestei cărți, cu o duritate crudă. Autorul se face portavoce a gândurilor multora dintre noi, cei care avem mai puțină forță de sintetizare și, poate, mai puțin curaj, uneori frizând un anumit grad de kamikaze. Impresionant este articolul editorial „Golgota română”. Încă sub imperiul „atingerii inițiatice” care s-a săvârșit cu mult timp în urmă, în atmosfera de profundă și mistică taină a Sfântului Mormânt, autorul ne tulbură trecând prin istoria noastră plină de mistere sau contrafaceri, care au dus la construirea unei „temelii de oase ce bântuie pe la noi”.

Trist, revoltat, autorul se pare că strigă în pustiu, îl aud două-trei perechi de urechi, la fel de tulburate ca ale dumnealui, dar nu e de ajuns, pentru că se pare că lucrurile au continuat în nemernicia celor care, cu puterea investită de cei neștiutori, continua să înalțe muntele de oase sacrificate în timp și care au devenit Golgota noastră, a românilor. Un editorial impresionant și patetic, lăsând frâu liber unor strigăte dure care se pare că nu țin cont de o minima reținere prevăzătoare, căci democrația ne dă dreptul la exprimare, spunem ce gândim, dar… toate se strâng în dosarele noastre de „acolo” de undeva.

Trebuie să remarcăm fără ocol, că domnul Florian Laurențiu Stoica este un eseist și pamfletar plin de curaj, pentru că ironiile domniei sale se îndreaptă nu numai spre românii care-l nemulțumesc dar și spre reprezentanți chipurile marcanți ai marilor puteri europene și o face cu o sinceritate zeflemitoare, patetică și războinică. Citiți articolul „Schimbarea la față”, care începe aproape romantic, pe teme religioase, cu simboluri și tradiții și alunecă abrupt spre temele politice europene dar și naționale.

„Noi trăim într-o grădină a Maicii Domnului, dar ca niște sălbatici, pângărim această grădină, o distrugem încetul cu încetul… mergem, pupăm icoane, luăm mirul divin, împărtășania, și apoi îl hulim pe Dumnezeu”. Am putea repeta și noi întrebarea „Al cui sunt eu?” baleind prin istoria recentă, plină de orori sociale și din păcate educative (sau non-educative?!), adăugând-o la interogația plină de revoltă. „În prezent, s-ar putea pune într-un anume context alte <<valori>>, nivelul de agresivitate, pornografie infantilă, decădere morală majoră etc, acea/acele persoane cui aparţin?”, dar suntem copleșiți, pentru că ar trebui să cităm din fiecare articol, răpind cititorului plăcerea de a studia volumul de unul singur și de a recunoaște că: „De aproape treizeci de ani societatea românească este bântuită de fantomele trecutului”.

Iar prezentul nu pare că s-ar îndrepta către ceva ce ar putea da speranțe: „Cei de la putere cred că societatea noastră poate fi folosită în interes propriu”. Mă opresc aici, altfel mă întristez prea tare… cu cât îi dau dreptate domnului Stoica. Așa că îl citez: „Gâlceava la români este fără de sfârșit, atât la talpa țării dar și în sferele înalte, cei din urmă însă hotărăsc soarta noastră, cei dintâi se aleg poate doar cu o înjurătură”. Sau, poate, să-l cităm pe Slavici, ale cărui cuvinte sunt puse cu înțelepciune concluzivă la finalul unuia dintre editoriale: „Omul e-n omenire ca picătura de apă în valurile râului și nici n-adaugă intrând în focul vieții, nici scade ieșind din el”.

Eugenia Duță