LUX ȘI FAST ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ-SECOLELE XV și XVI

Secolul al XV-lea de ameninţarea din ce în ce mai mare a Imperiului Otoman: după lungi şi încrâncenate asedii, Constantinopolul, capitala vechiului Imperiu Bizantin, românesc a fost marcat era cucerit în anul 1453, fiind prăduit, devastat şi batjocorit de soldaţii turci. La data de 20 septembrie 1459, cancelaria domnitorului Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476) emitea un hrisov în care era pomenit pentru prima oară în istorie numele de Bucureşti, cu toate că el exista ca târg de cel puţin un secol. Vlad Ţepeş făcea parte din dinastia Basarabilor şi se născuse la Sighişoara, un burg medieval în inima Transilvaniei. Tatăl său, principele Vlad Dracul (1430-1439), cavaler al ordinului Dragonului, era fiul lui Mircea cel Mare. Pentru că şi acesta a fost un veac plin de războaie şi lupte, costumul militar s-a impus ca o necesitate, de la soldatul simplu până la domnitorul-comandant suprem.

Principii Valahiei când nu purtau armura de luptă, erau înveşmântaţi în haine de ceremonie de origine bizantină: caftanul cu mâneci lungi, un fel de mantie grea cu despicături pentru braţe, brodate cu fir de aur şi argint şi presărat cu nestemate. Acesta, spre sfârşitul secolului al XV-lea, a fost purtat atât de bărbaţi, cât şi de femei. Pe un tablou descoperit la castelul Ambras de lângă Innsbruck (o variantă a acestei picturi se află la Kunsthistorisches Museum din Viena) a fost identificat portretul lui Vlad Ţepeş, înfăţişat din cap până în picioare. Din fiecare detaliu se detaşează fastul princiar.

Pe cap, domnitorul poartă o căciuliţă de vilar (velur, catifea) roşu cu o bordură formată din nouă rânduri de perle. În faţă, pe frunte, odihneşte o pafta de aur, în formă de stea, cu un rubin mare montat în mijloc, încojurat cu pietre preţioase mai mici deasupra ei strălucind cinci perle de o mărime ieşită din comun. Haina care-l acoperă până la glezne are gulerul şi mânecile din blană de zibelină şi se încheie cu nasturi de aur bătuţi în pietre preţioase.

Într-una din vechile gravuri germane, celebrul „Dracula” este portretizat ospătându-se la masă, lângă oraşul Târgovişte, fără să fie deloc tulburat de schingiuirea unor prizonieri turci în „pădurea” de ţepi din imediata sa vecinătate. Aici este îmbrăcat într-o haină îmblănită (probabil cu samur), cu mâneci largi şi lungi, pe cap purtând o pălărie după moda franţuzească a acelui timp. Într-o altă gravură, Vlad Ţepeş are o căciulă brodată cu fir de aur şi argint, împodobită cu o broşă de aur cu pietre preţioase, pelerina (sau mantia) fiind prinsă în faţă cu o agrafă asemănătoare. La mănăstirea Govora (probabil secolul al XV-lea) se află pictura murală ce-l înfăţişează pe domnitorul Radu cel Mare (1494-1508) şi pe soţia sa Cătălina, cei care au reparat sfântul lăcaş în ultimul deceniu al veacului. Şi în acest caz fastul princiar se poate lesne desprinde din bogatele veşminte domneşti: caftane cu flori cusute cu fir de aur, accesorii de aur, perle, pietre scumpe, coroane de aur bătute cu nestemate, având o lucrătură destul de complicată.

Nici în acest secol nu se poate vorbi încă de un fast princiar al curţii domneşti de la Bucureşti. Corina Nicolescu, în cartea sa „Case, conace şi palate vechi româneşti”, apărută la Bucureşti în 1979, ne spune: „Peste această construcţie iniţială (mica fortificaţie din epoca lui Mircea cel Mare n.a.) s-a ridicat, în vremea lui Vlad Ţepeş, cea dintâi curte domnească din piatră, cu laturile de 30, 45 şi 22,75 m, având spre vest patru pivniţe de 12 m, iar la sud, nord şi est, subsoluri de câte 5.6 mp.

Pe latura de vest a acestui edificiu se găsea palatul format dintr-un parter înălţat. O caracteristică a ansamblului este existenţa unui spaţiu central – închis, formând o curte interioară”. În schimb, reşedinţa domnească de la Târgovişte căpăta începând cu acest veac o înfăţişare măreaţă, cu adevărat princiară, mai ales prin construirea aşa-numitului „Turn al Chindiei”, ce avea mai multe atribute apusene decât orientale, întregul ansamblu fortificat fiind asemănător cu reşedinţele senioriale ale Europei Occidentale.

SECOLUL AL XVI-LEA

În secolul al XVI-lea, fastul princiar al veşmintelor domneşti din Valahia îşi păstra atât caracteristicile bizantine, cât şi pe cele apusene. O frescă de la începutul veacului, pictată la biserica episcopală de la Curtea de Argeş, înfăţişează familia domnitoare a ctitorului Neagoe Basarab (1512-1521). Principele poartă un costum de ceremonie de influenţă bizantină, cu marginile de pe piept (mai late) şi de la mâneci decorate cu o bordură cusută cu fir de aur. Gulerul acestui fastuos costum de ceremonie este brodat, la rândul său, cu fir de aur, fiind închis la gât cu o broşă scumpă. Coroana de aur, încrustată cu pietre preţioase cu o lucrătură complicată exprimând opulenţă şi bogăţie, acoperă o perucă blondă şi ondulată ce se revarsă până mai jos de umeri. Soţia sa, Despina Miliţa doamna, se trăgea din despoţii sârbi. Atitudinea ei mândră este întregită de rochia domnească, lucrată cu fir de aur, lungă până în pământ, pe sub care se zăreşte gulerul cămăşii de mătase (un fel de ie) şi mânecile largi, brodate cu migală.

Pe umeri atârnă o mantie (sau caftan) din catifea ori mătase îmblănită, foarte bogat decorată cu motive geometrice şi florale în fir de aur, cu cheutori (nasturi sau bumbi) şi găitane din aur. Părul îi este prins într-o plasă de fir peste care este aşezată coroana, la fel de scumpă şi bogat ornamentată ca cea a soţului ei. În dreptul urechilor atârnă pandelocuri lungi cu lănţuguri de aur şi cu pietre preţioase, obicei adus din familia sa. Copiii sunt îmbrăcaţi la fel de frumos şi bogat, conform rangului lor.

Cu toate că Principatele Române (Moldova, Ţara Românească, dar şi Transilvania) erau mici în comparaţie cu alte ţări, ele dispuneau de bogăţii naturale şi agricole extrem de mari, din moment ce familiile domnitoare şi marii boieri reuşeau să strângă averi imense chiar şi pentru acele timpuri. Este de notorietate cazul boierului Preda Brâncoveanu (amintit şi de Paul Morand în cartea „Bucarest”, apărută în anul 1935 la editura Plon din Paris), care l-a uimit pe ambasadorul Jacques Bongars, trimisul lui Henric al IV-lea în anul 1596 cu bogăţiile sale: 4.000 de porci, 12.000 de capete de vite, 20.000 de oi, 18.000 de iepe, 800 de stupi, 1.500 de robi ţigani, 200 de sate, case fortificate la Brâncoveni, Târgovişte şi Bucureşti.

În timpul principelui moldovean Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), în anul 1538, turcii lui Soliman cel Mare, după ce au cucerit cetatea Sucevei, au forţat tainiţele domneşti unde au descoperit bogăţii fabuloase. Potrivit afirmaţiilor cronicarului Mustafa Shelal Zadé şi ale episcopului Anton Verancsics (1504- 1543) hrubele erau pline de butoaie mari burduşite cu galbeni, bijuterii şi podoabe de aur şi argint cu pietre scumpe, „berbeci” de aur, arme încrustate cu pietre preţioase, veşminte scumpe cusute cu fir de aur şi argint muiate în nestemate, blănuri scumpe şi perle imense şi fără de număr. Boierii şi boieroaicele acelor vremuri erau aproape tot atât de luxos îmbrăcaţi ca şi membrii familiilor domnitoare, posedând haine, giuvaericale şi arme frumos şi bogat împodobite, provenind pe aceleaşi căi din cele mai renumite ateliere ale Europei, Rusiei sau Turciei. Cercetătorul Al. Alexianu, în urma studiilor pe care le-a întreprins, a descoperit o foaie de zestre domnească despre care se referă în cartea sa „Mode şi veşminte din trecut”, apărută la Bucureşti, în 1971.

Domnitorul Moldovei Petru Şchiopul (1574-1577, 1578-1579, 1582-1591) dăruieşte fiicei sale Maria, în anul 1587, cu ocazia căsătoriei acesteia, un adevărat tezaur: «O coroană de aur bătută cu pietre nestemate în valoare de 5.000 de florini, o coroniţă de aur cu bălaşe (rubine n.a.) – („coronella con balassi”) -, mai multe cruci cu pietre scumpe şi mărgăritare, galbeni prinşi cu mărgăritare, inele, mânecare cu pietre scumpe, conduri (pantofi n.a.), o rochie de vară „de modă leşească”, feregele de soboli, feregele de brocard, scufii de aur, dintre care una – o „scufia di Valachia” stropită cu perle – în valoare de 10.000 de aspri… Într-un loc „un piccandolo detta vesta con perle et oro, opera rare, de Lehia”, numai haina aceasta scumpă şi rară costând, ea singură, 30.000 de aspri. În altul, o pereche de pantofi („un paio de scarpe”) şi un giulgiu fin întreţesut cu fir de aur („un fazzuol per ori”), alte patru scufii de aur, nasturi sau sponciuri de aur. O ferezie îmblănită căptuşită cu brocard (10.000 de aspri), o blană de zibelină, tulpane turceşti din brocart de aur şi argint („un dulipan alla turchesca”), un alt tulpan de tabin şi aur, un altul de brocard verde cu aur şi altele». Din nenorocire, istoria nu a avut răbdare nici cu principele Petru Cercel, care a domnit mult prea puţin. A copilărit la Istanbul pentru că tinerii prinţi români erau oferiţi ostatici de către taţii lor sultanilor, drept garanţie a credinţei.

A călătorit prin Rodos, Caramania, Damasc, iar la maturitate a străbătut Europa, ajungând chiar la curtea regelui Franţei, unde Henric al III-lea i se adresa cu „mon Cousin et bon Amy”. A fost un bărbat elegant, a iubit fastul princiar şi regal, dar, în acelaşi timp, s-a remarcat prin cultura sa renascentistă vorbind curent mai multe limbi, ba chiar avea şi harul literaturii compunând scrisori şi „stihuri” în italiană. I se spunea Cercel pentru că purta o astfel de podoabă. Tot Franco Sivori îl descria ca fiind „un principe foarte liniştit, mai aplecat spre cele ale spiritului decât ale lumii. Este bun şi blând”.

Dar a fost şi darnic deoarece „Sivori primeşte o spadă împodobită cu aur, o haină de brocart de aur foarte bogată, cum se poartă în Ţara Românească”. Acest principe luminat, un renascentist în adevăratul sens al cuvântului, obişnuit cu luxul şi fastul curţilor domnitoare europene, a încercat în măsura posibilului să dea o strălucire apuseană cleor două curţi domneşti din Valahia: Bucureşti şi Târgovişte. De obicei el se îmbrăca după moda europeană, dar adopta şi portul tradiţional după datinele şi obiceiurile strămoşeşti atunci când ceremonialul şi eticheta curţii impuneau acest lucru.

Averea sa colosală îi permitea să menţină o curte plină de lux şi fast, garderoba personală era ticsită de mantii de brocart şi catifea, dulame de tabin cu nasturi de aur şi perle, căciuliţe de catifea îmblănite cu samuri şi râşi, blănuri de zibelină, mantale îmblănite cu jderi, ba chiar şi ceasornice. Frâiele şi şeile cailor săi erau încrustate cu pietre scumpe, iar acoperămintele lor erau cusute cu perle. Cronica spune că una din perle era de mărimea unui ou de proumbel, brâiele fiind împodobite cu smaragde şi rubine. Tot cronicarul se minunează şi de armele sale cizelate cu argint aurit şi încrustate cu pietre scumpe. După propria mărturisire, Petru Cercel, în peregrinările sale, trecuse peste munţii Carpaţi 500.000 de ducaţi de aur.

Cumpăna dintre veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea a fost marcată de cea mai importantă personalitate istorică a întregului Ev Mediu românesc: Mihai Viteazul (1593-1601). Pentru că el a fost un principe războinic ce avea în minte şi în inimă numai neatârnarea ţării faţă de Imperiul Otoman şi unificarea celor trei Principate române (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania) sub acelaşi sceptru, este de la sine înţeles că veşmintele bărbaţilor erau cu precădere cele militare. Cea mai cunoscută înfăţişare a sa este aceea cu care şi-a făcut intrarea victorioasă la Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599, ca principe (crai) al celor trei Ţări Române reunite sub aceeaşi coroană.

În această ipostază de erou naţional, ca un adevărat rege, l-a văzut Wolfgang von Bethlen, care i-a făcut următoarea descriere: „Mihai călărea un cal alb, şi opt paji îmbrăcaţi cu mare eleganţă înconjurau calul domnului. Voievodul purta pe cap un calpac unguresc (o cuşmă) împodobit cu o egretă neagră din pene de erodiu (cocor), legată cu o copcă de aur; o tunică albă din aceeaşi materie, lungi ciorapi de mătase, albi, garnisiţi cu pietre scumpe şi botine (cizme n.a.) de saftian galben; purta o mantie lungă, albă, de mătase ţesută cu fir, având pe laturi ţesuţi vulturi de aur; de brâu îi atârna o pală de Taban împodobită cu aur şi rubine”.

Este neîndoielnic faptul că Mihai Viteazul a fost un domnitor bogat care şi-a permis să suporte costuri mari cu armata (avea şi un corp de mercenari), dar şi cu războaiele pe care le-a dus în timpul domniei sale. După asasinarea sa pe câmpia Turzii toate bogăţiile aflate în cortul domnesc au luat drumul tezaurului împăratului Rudolf al II-lea de la Praga. Veşminte scumpe, bijuterii de aur cu diamante şi rubine, argintărie, blănuri costisitoare, arme gravate şi cizelate cu aur şi argint, harnaşamente pentru cai împodobite cu perle şi rubine, ba chiar şi o caretă somptuoasă îmbărcată în catifea brodată cu fir de aur, toate acestea fiind evaluate la suma de 12.300 de taleri.

Valoarea lor reală era în realitate de 80.000 de fiorini. Tot în acel tezaur au intrat, doi ani mai târziu, oferite personal de fiul său Nicolae Pătraşcu cu ocazia prezentării sale la curtea imperială de la Praga, şi celelalte giuvaericale ale lui Mihai, „scule de aur şi nestemate în valoare de 15.000 de fiorini”. O adevărată hoţie la drumul mare! Mihai Viteazul era atât de temut de către turci, în urma zdrobitoarelor sale victorii asupra lor, încât de multe ori, chiar ei erau aceia care îi ofereau daruri bogate pentru a-l îmbuna. Nici în acest veac arhitectura palatelor, caselor şi conacelor din Valahia nu a fost mai luxoasă decât în secolul anterior.

Petru Cercel a beneficiat de noul palat domnesc din Bucureşti construit de Mircea Ciobanul (1546-1554) după ce reşedinţa domnească a fost incendiată de către oastea lui Ştefan cel Mare (1457-1504) în anul 1473. În anul 1574, francezul Pierre Lescalopier, un alt călător prin Ţările Române, descria palatul ca fiind făcut din lemnărie umplută cu chirpici de pământ amestecat cu paie tocate”.

Cu toate acestea, noul palat al lui Mircea Ciobanul era o construcţie mai impunătoare decât cel de dinaintea sa având o suprafaţă de aproximativ 900 mp, zidurile fiind înălţate din cărămidă şi bolovani de râu, peste o vastă şi impresionantă pivniţă ale căror bolţi de cărămidă se ridicau la trei metri deasupra nivelului de călcare peste care se înălţa parterul. Faţada principală a palatului era orientată către sud. Aici se afla şi un foişor cu o scară de acces la parter şi care adăpostea gârliciul de acces la piviniţe.

Tot Mircea Coiobanul a ctitorit şi biserica Buna Vestire unde, de atunci încoace, s-au încoronat voievozii Valahiei. Însă, Petru Cercel a construit în numai şase luni un palat nou la Târgovişte mărind astfel reşedinţa domnească din acel târg, despre carea acelaşi Sivori spunea că: „Palatul principelui, clădit de strămoşii săi, este de proporţii mari şi de o arhitectură îngrijită; a fost de îndată mărit de către înălţimea sa care i-a adăugat camere frumoase şi mândre”.

Aşa cum am mai spus, oraşul Bucureşti a fost distrus şi jefuit de multe ori în zbuciumata sa istorie. Italianul Filippo Pigafetta, şi el călător prin Bucureştii secolului al XVI-lea, nota în anul 1595, când tronul Valahiei era ocupat de Mihai Viteazul: „Acest oraş (Bucureşti n.a.) a fost de asemenea prefăcut în cenuşă, ars şi jefuit de turci şi este al doilea oraş mare al Ţării Româneşti…”. Dar înainte de a fi distrus de trupele lui Sinan Paşa (celebrul general turc), oraşul a fost fortificat de către acesta cu prilejul iernării adjunctului său, Mehmet Satârgi Paşa, în cea de-a doua reşedinţă domnească a Valahiei, în anul 1595. Cu toate războaiele pe care le-a purtat, Mihai Viteazul a avut totuşi răgazul să ctitorească, pe culmea unui deal din preajma Dâmboviţei (pe atunci în afara oraşului), o falnică mănăstire, care de atunci încoace i-a purtat numele, până când, în anii ’90, ai secolului al XX-lea, la indicaţiile „preţioase” ale familiei Ceauşescu, a fost rasă de pe faţa pământului.

Numai biserica şi turnul-clopotniţă au fost salavate, fiind strămutate, prin translare, în spatele unor blocuri din apropiere. Chiar şi dealul cu pricina a dispărut din cauza lucrărilor la aşa-zisa ”Casă a Poporului”, actualul parlament de astăzi. Mănăstirea Mihai Vodă (ca dealtfel toate mănăstirile din Valahia) a fost înzestrată încă de la început cu o casă domnească. Pe vremea aceea, mănăstirea avea aspectul unei fortăreţe. Din păcate, ea a fost mult transformată de-a lungul timpului, pentru ca la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XXlea să se ridice construcţii noi, în stil neoromânesc, păstrându-se numai vechile pivniţe şi unele ziduri din vremea lui Mihai Viteazul. Mulţi domnitori au folosit casa domnească de la Mihai Vodă drept reşedinţă princiară, chiar până la sfârşitul veacului al XVIII-lea.

Petru Vintilă Jr.