Maria Ileana Tănase

„Poezia este cântecul din sufletul meu, mâna întinsă ce mă susţine la greu”

Am venit pe lume în ziua de 18 februarie 1957, în satul Pănceşti, comuna Sascut din județul Bacău. Pentru foarte mulţi ani, am locuit în municipiul Bacău, orașul tinereții, al maturității și de care am rămas foarte legată, îl consider emblematic, deoarece pe meleagurile judeţului îmi sunt rădăcinile și multe amintiri care-mi hrănesc sufletul.

Viaţa însă, mi-a purtat paşii prin câteva locuri, iar în prezent trăiesc la București. Sunt absolventă a Universităţii “Nicolae Titulescu” – Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Sociale şi Administrative. Fac parte din Liga Scriitorilor din România. Activez pe câteva site-uri literare şi pe numeroase grupuri de poezie din mediul virtual. Am publicat în mai multe reviste literare.

De asemenea sunt coautor la mai multe antologii. Până în prezent am publicat următoarele volume de versuri: Focul iubirii din urmă – 2015, Adjud; Iubirea cu suflet martir – 2016, Adjud; Note de toamnă – 2016, Adjud; Viaţa, ca un maraton – 2017, Adjud; Periplul unui destin – 2018, București; Eterna stagione (Anotimp etern) – volum antologic de poezie in limba italiană – 2018, Adjud; 101 Poeme – Volum antologic – 2019, Chişinău; Brizbriză de cerneală – 2021, București. În prezent lucrez la un volum de proză scurtă și sper să apară spre sfârșitul acestui an.

CUVÂNTUL ŞI CREDINŢA
Renasc din anotimpul ce umple călimara,
şi la răscruce de gânduri adie primăvara,
tristeţile le-am presărat prin timpul trecut
şi-am refăcut drumul ce-mi părea pierdut.

Am păstrat speranţa izvorâtă din credinţă,
că viaţa nu poate fi farsă, ci doar biruinţă,
dar totdeauna din vise şi ţeluri să-mpletim
robe sfinte de sărbătoare, să ne împlinim.

Suntem fiinţe pasagere prin această lume,
nu luăm nimic indiferent de nume-prenume,
dar, important ca în existenţa pământeană,
s-alegem calea cea dreaptă, fapta umană.

Dar anii de chihlimbar respiră înţelepciune,
îi sper lucizi până se stinge ultimul tăciune,
viaţa-i darul sfânt, când venim pe pământ,
iar cuvântul, credinţa, sunt preţios veşmânt.

FEMEIA CENTRUL UNIVERSULUI
Mereu neobosită, mereu iubitoare,
femeie, tu străluceşti ca un Soare;
totdeauna înconjurată ca o regină,
frumuseţe ce emani lumină-divină.

Din pântecul tău zămisleşte viaţa,
ochii-s ştafeta ce poartă speranţa,
eşti credinţa-n care găsim alinare,
iar zâmbetul tău, grădină în floare.

Deţii secretul, porţi miracolul vieţii,
altar, unde vin să se-nchine poeţii,
veriga ce uneşti lumea, generaţiile,
izvorul din care se adapă creaţiile.

Sărbătorită la-nceput de primăvară,
porţi coroană de ghiocei, princiară,
în centrul Universului, îţi e menirea,
fără tine n-ar fi iubirea şi omenirea.

VIAŢA, CA O CURSĂ
Am agăţat gându-n cuiul unui anotimp
şi mut mereu bilele în abacul fără timp,
pe pereţi o umbră se despleteşte alene,
neştiind că depărtarea a-nălţat troiene.

Sub pleoape am ascuns o felie de cer,
să împrumut culoare, unui vis stingher,
iar zâmbetul s-a zbârcit de-atâta tristeţe, totuşi,
mai sper ca viaţa să mă răsfeţe.

Îmi rezem fruntea de glastra unui gând,
liniştea geme iar vântul trece şuierând,
în calendar lunile se destramă-n tăcere
iar sub pleoape apar două lacrimi-sfere.

Mut mereu bilele în abacul fără de timp,
ca s-alung tristeţea ce se vrea anotimp,
vârsta-i demult în numărătoarea inversă
dar eu alerg, viaţa-i unica, marea cursă.

POATE AMÂNDOI
Nu-ti spun “Bine-ai venit” în viaţa mea,
e prea devreme, iar târziu nu-s semne,
anotimpurile tot scad şi se pliază zarea,
dar sufletu’ mai are puterea să-ndemne.

Chipul şi-a pierdut demult prospeţimea,
iar anii s-au desfrunzit în multe toamne,
sufletu-i tânăr, sfidează ce crede lumea,
dar nicio lege nu poate să-l condamne.

Poate amândoi căutăm acelaşi anotimp,
căci zeul-timp coseşte un amurg-arămiu
şi chiar dacă anii s-au cernut în răstimp,
doar primăvara se-alintă-n sufletul meu.

La tâmpla mea, copaci de argint înfloresc,
împodobind un chip ce speră-ntr-o iubire,
las cuvântu-ntre noi şi-n gând pietruiesc
un drum, ce ne poate duce spre-mplinire.

DE CE TRĂIM?
Pe cerul de sub ploapele mele-i senin
şi zăresc o stea ce zâmbeşte voioasă,
mă-ntreb de nu-i cumva un semn divin,
căci, fără motiv, odaia-i mai luminoasă.

Sub candelabrul stelar faţă-mi radiază,
pe trepte de gând găsesc un vis timid,
simt cum o pace-adâncă se instalează,
iar pământul cuvintelor să nu-i fie arid.

Văd trepte luminoase ce duc la cel vis,
doar că timpul hain m-a țintuit în arest,
totdeauna am crezut, mi-a fost prezis
împlinire şi voi escalada acest Everest

Prin puterea gândului schimbăm lumea
noastră şi-a celor din jur, pe care-i iubim,
respir optimism, chiar de-i înaltă culmea,
trebuie s-ating ţinta, altfel, de ce trăim?

GÂNDURI UITATE
Între foi-ngălbenite am găsit floarea,
ce mi-ai dăruit-o-mpreună cu cartea,
printre rânduri am citit gânduri uitate,
dar păstrate-n suflet, semn de carte.
Deseori, gândurile se-nalţă fără vină
şi devin călăuze, ca razele de lumină,
apoi înnodate-n cuvinte, prind înţeles,
o dovadă-răspuns, că sufletul a ales.

Am pavat din versuri, pod de lumină,
ca să-l trec uşor, când anii-s de vină,
nu voi şti niciodată intemperiile vieţii,
dar i-am dăruit vârstei suflul tinereţii.

Foile-ngălbenite au ascuns amintirea,
timpul grăbit nu i-a mătuit strălucirea,
primăvara s-a mutat în toamna târzie,
iar senectutea, leagăn, cântec, poezie.

SECOLUL RĂTĂCIT
Deseori, cobor pe scara din suflet,
iar treptele sunt din secolul rătăcit,
tresar, aud un zgomot parcă-i vuiet,
plânge vântul ce în crengi s-a rănit.

Noapte târzie… mă grăbesc să urc,
dar treptele scârţie sub paşii decişi,
nu vreau prin gânduri să mă-ncurc,
hotărâtă-s s-ajung şi cu ochii-nchişi.

Iar la geam găsesc vântu-ndurerat,
disperat îmi face semn să-i deschid,
căci în puterea nopţii s-a aventurat,
să caute geamul meu, dar fără ghid.

Într-un fuior, am găsit, bine ascunşi,
anii unui secol prin care am rătăcit,
chiar dacă-s demult, cu umerii ninşi,
rămân mărturie, iar sufletul i-a iubit.

Doina Bârcă