ÎN INIMA PĂMÂNTULUI SFÂNT AL DACIEI – (emoții de călătorie)

ÎN INIMA PĂMÂNTULUI SFÂNT AL DACIEI
(emoții de călătorie)

A călători: nostalgie şi vis… cunoaştere şi uimire… acumulare şi trăire…
Să călătoreşti în inima pământului sfânt al Daciei înseamnă mai mult decât vis şi nostalgie, înseamnă trăirea unor emoţii unice în felul lor, când simţi că încă mai bate inima strămoşilor în pieptul urmaşilor.
Văile… Măreţia munţilor, cântecul brazilor, zvonul înmuguririi, înfrunzirii şi înfloririi în câmpie, pe deal, în podişul transilvan… Cuşme de zăpadă pe înălţimi, ce susură zglobiu în pârâiaşe sau izvoare, odată cu venirea lunii Mărţişorului. Minunii creaţiei lui Dumnezeu, care a gândit şi a iubit mult aceste meleaguri, înzestrându-le cu bogăţii şi frumuseţi uimitoare, li se adaugă cele înfăptuite de locuitorii acestor plaiuri mioritice – Raiul în care se intră prin impunătoarea Poartă Maramureşeană.
Săpânţa… Una dintre cele mai renumite aşezări din România, chintesenţa Maramureşului istoric, leagăn al civilizaţiei româneşti ce conţine în miezul ei ceea ce a fost cu multe milenii înainte civilizaţia getodacilor, rămasă aici în simboluri cioplite în lemn sau piatră.
„Ăsta-i raiul Daciei veche, a zeilor Împărăţie: Într-un loc e zi eternă – seara-n altu-n vecinicie, Iar în altu zori eterne cu-aer răcoros de mai”, imagine poetică realizată de Mihai Eminescu în poemul „Memento mori”.
Pe Poarta Raiului Daciei există, în primul rând, Soarele şi Luna, simboluri ale Luminătorilor Astrali eternizaţi în basmul ”Greuceanu”, precum şi în delicatul mărţişor, ce semnifică izbânda luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii, căci dacii sărbătoreau începutul anului calendaristic la 1 Martie, început extrem de semnificativ: era momentul izbucnirii vieţii după amorţeala iernii. Se pot admira floarea vieţii (simbol complex: gingăşie, puritate, rod etc), spirala (eternitatea şi devenirea), crucea, rombul.
Crucea este simbolul armoniei energiilor Yang şi Yin; ea se execută corect astfel: punctul ce marchează ochiul al treilea (ochiul minţii) aflat între sprâncene la rădăcina nasului, chakra a doua (la 4 degete sub buric), apoi umărul drept şi cel stâng. În acest mod energiile se egalizează şi asigură funcţionarea sănătoasă a tuturor organelor (din păcate, romanii au transformat acest simbol în obiect de tortură. Ei au crucificat 4000 de sclavi care s-au răsculat, în frunte cu tracul Spartacus). Biserica Ortodoxă l-a preluat şi l-a păstrat pentru ca toţi credincioşii să-şi amintească martiriul, moartea şi învierea Mântuitorului nostru Iisus Christos. Închinându-ne, Îl preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, căruia îi cerem îndurare şi ocrotire. Acelaşi efect îl are şi rugăciunea făcută cu mâinile împreunate, palmele puse perfect una peste alta, capul uşor plecat deasupra mâinilor ţinute perfect la mijlocul feţei.
Energiile circulă prin chakrele din podul palmei, creând o fluiditate benefică în tot organismul. Acestei beneficităţi i se adaugă puternica energie a cuvântului rostit care se propagă în Eter, ajungând la Entitatea rugată. Aceasta, însă, răspunde doar dacă îi este permis; în limitele a ceea ce şi-a asumat spiritul acelei persoane înainte de întrupare.
Rombul, preluat într-un moment de inspiraţie divină de Constantin Brâncuşi în a sa „Coloană Infinită”, sugerează naşterea, evoluţia până la maturitate a unei generaţii şi a individului, îmbătrânirea şi exitusul lor, în timp ce alta se naşte, creşte… astfel că individul este pieritor, iar poporul este etern.
Acolo, la Mănăstirea Săpânţa Peri cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”, există biserica Mănăstirii, cea mai înaltă construcţie din lemn (stejar) din Europa.
Crucea are 7 m şi o impresionantă flexibilitate: când bat vânturi puternice, crucea realizează un balans de 3,5 m, ceea ce dovedeşte extraordinara măiestrie a constructorului – meşterul Ioan Ştiopei, zis Bugă din Bârsana, care a executat această minune la îndemnul şi cu ajutorul lectorului Călin Daianu din Cluj împreună cu alţi specialişti, după planurile arhitectului Dorel Condoş. Este o adevărată capodoperă arhitecturală, jertfă a preacucernicului părinte paroh Grigore Luţai şi a credincioşilor din Săpânţa, care la toate slujbele ţinute în Mănăstire şi în biserica din centrul satului merg îmbrăcaţi în tradiţionalele costume populare specifice locului. A fost sfinţită la 31 august 2003 şi aminteşte vizitatorilor şi localnicilor de vechea ctitorie a dinastiei voievodale a Dragoşeştilor.
Mai înainte ca Sas Vodă şi fiii săi Balc şi Drag să întemeieze la Peri, în 1389, prima mănăstire din Maramureş, în aceste locuri au existat, din timpuri străvechi, comunităţi isihaste. Aici a luat fiinţă, la sfârşitul secolului al XIII-lea, o mică sihăstrie aflată în grija lui Dragoş Vodă, cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”. Acest aşezământ monahal a devenit o mănăstire importantă din secolul al XIV-lea, când au venit aici mai mulţi călugări, după ce aşezământul a fost înzestrat cu terenuri şi alte bunuri de către nepoţii lui Dragoş, Balc şi Drag, care au ridicat o biserică de piatră, care în 13 august 1391, la cererea lor, a fost ridicată la rangul de Stavropighie Patriarhală cu drept de jurisdicţie asupra Bisericilor din Maramureş şi alte şapte ţinuturi. De atunci, 13 august 1391, sediul Episcopiei Ortodoxe Române a vechiului Maramureş s-a aflat timp de 312 ani la Mănăstirea Peri. Aici, cuviosul Pahomie, exarh patriarhal peste Maramureş şi ţinuturile învecinate, a pus bazele Şcolii de Caligrafie. Apoi a funcţionat şi o şcoală teologică în care se pregăteau viitorii preoţi şi cântăreţi de strană. Călugării copiau cărţi de slujbă şi de învăţătură pentru preoţi; au tradus în română „Legenda Duminicii”, „Faptele Apostolilor”, „Codicele Voroneţean”, „Psaltirea”. În 1696 s-au tipărit în limba română „Evanghelia” şi „Molitvelnicul”.
În 1703 Mănăstirea Peri a fost distrusă în timpul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rakoczi al II-lea. Astăzi, locul pe care a existat vechea mănăstire se află în Ucraina, din cauza vitregiilor istoriei abătute peste români. Mănăstirea construită în 2003 aminteşte românilor din Ucraina, cu impresionanta ei cruce, că aici şi acolo pământul pulsează româneşte. Săpânţa este renumită şi prin celebrul ei „Cimitir vesel”, unic în lume prin crucile sale şi epitafurile de pe ele. Ideea şi execuţia aparţin lui Ion Stan Pătraş, un spirit evoluat, întrupat pe aceste străvechi pământuri dacice spre a transmite lumii cunoaşterea despre viaţă şi moarte. Cele opt sute de monumente sculptate şi pictate în lemn de stejar sunt expresia concepţiei dacilor care se bucurau (se jucau cu mortul, râdeau, dansau) când un om pleca în lumea de dincolo.
Strămoşii noştri plângeau la naşterea pruncului pentru că ştiau că adevărata viaţă este a spiritului, adică viaţa dintre moarte şi naştere. Viaţa în trup era doar o călătorie în acest univers al Terrei – tridimensional – era un şir de suferinţe, chinuri, încercări, vicisitudini, toate pricinuite de trup şi al său ego. Spiritul destrupat este într-o libertate absolută, pe când cel întrupat trebuie să suporte rigori ale corpului, societăţii, familiei, structurilor de toate tipurile.
Ion Stan Pătraş, continuat după plecarea sa la ceruri de unul dintre foştii săi ucenici, Dumitru Pap, a fost, cu siguranţă, un ales, un trimis al Tatălui Ceresc, care să comunice prin cuvânt, linie şi culoare că moartea nu există, ci doar viaţa în dimensiuni şi niveluri energetice diferite. Acest artist popular a fost un talent excepţional, înzestrat nativ cu simţul culorii, al sonorităţii cuvântului, al echilibrului, al simplităţii, ceea ce aminteşte pe toţi anonimii ce l-au precedat care au creat doinele, baladele, legendele, basmele, proverbele şi zicătorile ce alcătuiesc un tezaur nepieritor unic în lume, cum unică este înfăptuirea de la Săpânţa. Toate monumentele din acest cimitir au elemente comune, dar sunt total diferite; nu există două identice, cum nici cei ce dorm în liniştea şi cuminţenia pământului nu au fost identici.
Toate crucile sunt acoperite cu o dantelărie din lemn, streaşină ce pe margini are motive florale (floarea vieţii), solare (roata vieţii, discul solar) sau alte motive vegetale. Crucile sunt de forme şi dimensiuni diferite, iar tablourile pictate pe monument sunt personalizate, căci apare chipul celui ce şi-a comandat încă din timpul vieţii crucea, alături de pasiunea, preocuparea, chemarea sa. Picturile îi reprezintă pe oameni în mişcare, în plenitudinea vieţii: mergând, călare, dăltuind lemnul, lucrând în atelier, cosind fânul, cu vitele la păscut, muncind în grădină, la războiul de ţesut, la şcoală, torcând din caier cu fusul sau torcătoarea, pregătind bucatele etc.
Versurile sunt simple, spontane şi scrise în grai maramureşean, încărcate de duh şi har. Unele sunt ironice, autoironice, vesele, iar altele sunt grave. Ceea ce le aseamănă sunt culorile în care sunt zugrăvite chipurile, din care predomină albastrul, supranumit „Albastrul de Săpânţa”, diferit de „Albastrul de Voroneţ”. Autorităţile se preocupă în prezent să obţină recunoaşterea acestei culori, care face ca impresia la primul contact vizual cu acest complex muzeu în aer liber să fie copleşitoare, emoţionantă: cerul senin, cu pacea lui absolută, este spaţiul în care trăiesc spiritele plecate acolo, clipă în care au intrat prin poarta reprezentată de cruce.
Demnitatea în faţa morţii, liniştea şi calmul cu care este acceptată moartea aminteşte de atitudinea ciobanului Mioritic, Zamolxe însuşi, zeul civilizator al getodacilor cărora le-a lăsat această cunoaştere: adevărata viaţă este a spiritului, cea a trupului este vis (sau coşmar, am zice noi, cei de astăzi, care trăim în infernul nostru).
În partea de N-V a ţării am mai vizitat şi alte mănăstiri: Rohia, Bârsana, Oaşa, Nicula, Râmeţ. Toate sunt extrem de bine îngrijite, cu picturi superbe, cu altare încărcate de chipuri sfinte, ocrotitoare ale acestor plaiuri sacre. O asemenea călătorie emoţionează, purifică sufletul de greul vremurilor, linişteşte şi, mai presus de tot şi toate, dă convingerea că suntem un popor cuminte, aşezat, talentat şi că noi, getodacii de totdeauna, suntem nemuritori.

FLOAREA NECŞOIU