Lux și fast în Țara Românească Secolul al XVII-lea

Şi următorul secol a fost pentru Ţara Românească şi implicit pentru Bucureşti o epocă sângeroasă şi plină de pericole. Astfel, bărbaţii au continuat să poarte hainele militare mult mai des decât cele civile. Boierii, alături de voievozi, mergeau la războaie înzăuaţi în platoşe şi coifuri de oţel, cu cămăşi şi glugi de zale, înarmaţi cu săbii şi hangere împodobite cu desene gravate şi cizelate în aur şi argint şi cu încrustaţii de mărgăritare şi pietre scumpe.

Acest secol a fost marcat de câteva importante figuri princiare ale celor mai nobile familii domnitoare din Ţara Românească: Matei Basarab din dinastia Basarabilor, Şerban Cantacuzino (1679- 1688) şi Constantin Brâncoveanu (1689-1714). Matei Basarab a lăsat o amintire de mare ctitor, în timpul guvernării sale cultura luând o mare amploare, dar şi viaţa socială, economia şi chiar legislaţia. El a zidit 28 de ctitorii noi şi a refăcut 20. Tot în epoca sa, alte 45 de monumente au fost înălţate şi 14 clădiri reparate. La acestea se adaugă încă 12 edificii atribuite epocii sale. De data aceasta, fastul princiar al înţeleptului domnitor s-a reflectat nu numai în vestimentaţie şi bogăţii ca până acum, ci şi în construcţii şi cultură.

În acest veac au început să apară primele biblioteci aprţinând fie domnitorilor, fie boierilor ştiutori de carte şi împătimiţi de ştiinţă, de lumina cunoaşterii şi de frumos. Soţia sa, Elina, era sora umanistului Udrişte Năsturel, boier cărturar ce a jucat un mare rol în programul cultural al voievodului, posesorul unei biblioteci vestite. Un alt boier cărturar al veacului a fost stolnicul Constantin Cantacuzino, cu studii neterminate la Padova, Viena şi Varşovia, şi el stăpân al celei mai vechi biblioteci româneşti, înfiinţată chiar de tatăl său şi mult îmbogăţită de fiu.

Din nenorocire, mare parte din această bibliotecă s-a risipit în lume, dar ea este cunoscută în amănunt graţie a ceea ce a mai rămas, dar şi după cataloage păstrate până azi. Basarab era atât de bogat încât, după moartea sa, domnitorul Constantin Şerban, succesorul său la tronul Valahiei, a cheltuit în primul an de domnie 1.000.000 de piaştri din visteria ţării. Şi până la sfârşitul guvernării sale nu a reuşit să golească cu totul acel tezaur lăsat de înaintaşul său. În multe dintre miniaturile care împodobesc manuscrisele şi cărţile epocii sale, domnitorul apare alături de soţia sa, doamna Elina, înveşmântaţi în fastuoase costume împărăteşti de tip bizantin compuse din caftanul cu mâneci lungi, din catifea cusută cu fir de aur, îmblănit cu samur, prins la gât cu cheutori şi bumbi de aur, stropit cu perle şi pietre preţioase.

Coroanele din aur sunt încrustate la rândul lor cu mărgăritare, rubine, safire, smaragde, turcoaze şi diamante. La anumite ceremonii princiare chiar şi caii domneşti erau împodobiţi cu brocarturi şi harnaşamente, scumpe cusute cu fir de aur şi presărate cu mărgăritare şi pietre scumpe. Nu de puţine ori, sub caftan, voievozii purtau haine de tip apusean. Şerban Cantacuzino (1679-1688) a fost un domnitor foarte bogat de vreme ce a finanţat atâtea ctitorii demne de toată lauda şi a întreţinut, cu mari cheltuieli, o curte princiară atât de fastuoasă, încât era demnă de un rege. Dar, coborâtorul din împăraţii de la Constantinopol ascundea în sufletul său un vis grandios, care, din păcate, era irealizabil: dorea unificarea românească şi reînvierea civilizaţiei bizantine şi, implicit, transformarea curţii sale voievodale într-o curte imperială cu luxul şi fastul corespunzător.

După ce Şerban Cantacuzino şi-a găsit sfârşitul pe câmpul de luptă, tronul Ţării Româneşti a fost ocupat de nepotul său, Constantin Brâncoveanu, vlăstarul unei vechi, bogate şi puternice familii boiereşti. Astfel este normal ca fastul princiar impus de Brâncoveanu să atingă valori nebănuite până la el, într-adevăr demne de Europa timpului său. Supranumit în epocă „Altân-Bei”, adică „Prinţul Aurului”, Constantin Brâncoveanu a fost posesorul unor averi imense, râvnite nu numai de o parte din marii boieri valahi, dar chiar de însuşi suzeranul său, sultanul Ahmed al III-lea. Iubind fastul şi măreţia, Brâncoveanu a încercat să impună curţii sale domneşti fastul occidental împletit cu cel al împăraţilor bizantini. Din nenorocire, din cauza geloziei stârnite de averea sa, Brâncoveanu, în anul 1714, a fost mazilit, arestat şi decapitat la Istanbul, de către sultan şi marele vizir, care urmăreau să intre în posesia bogăţiilor sale folosindu-se de orice mijloace, chiar şi de pretextul trădării.

Prevăzător din fire şi obişnuit cu problemele şi pericolele epocii, Brâncoveanu şi-a pus la adăpost o mare parte din avere: mari sume de bani la băncile din Veneţia, alte mari sume de bani şi zeci de lăzi cu giuvaericale şi pietre scumpe la Braşov, sute de mii de ducaţi de aur la Banca imperială din Viena, împreună cu o parte din lucrurile sale de preţ: servicii de masă (talere, tacâmuri şi cupe), vase şi sfeşnice din aur şi argint, coroanele princiare şi giuvaericalele lucrate în aur şi bătute în pietre scumpe şi mărgăritare, oglinzi veneţiene, covoare persane, lenjerie de pat brodată cu fir de aur, veşminte muiate de sus până jos în aur, perle şi nestemate, săbii şi hangere turceşti cu cizeluri de aur şi încrustate cu diamante rubine şi smaragde şi mai câte altele.

Cu toate acestea, în visteria domnească, turcii au mai găsit o mică şi neaşteptată avere: 4.000 de taleri, iar de prin săli şi camere veşminte, blănuri, giuvaericale şi vase din argint. Principele Matei Basarab nu a acordat o prea mare importanţă curţii domneşti de la Bucureşti, aici efectuând-se numai reparaţii de întreţinere şi înălţându-se puţine clădiri noi. A mărit însă suprafaţa grădinilor palatului dincolo de râul Dâmboviţa.

Aceasta era numită în documentele epocii „livedea gospod”, adică livada domnului. Curtea de onoare, cuprinzând palatul şi biserica, a fost despărţită cu un zid de cea de serviciu rezervată clădirilor curtenilor, slujitorilor şi oştenilor. Mai construieşte un loc de „priveală” şi de odihnă, un „foişor” de inspiraţie orientală, precum şi o baie după tipicul turcesc, la fel ca aceea de la Târgovişte. Dar Matei Basarab a reparat şi mănăstirea Plumbuita, unde a construit un mic palat (sau casă domnească) între anii 1646-1647. Aceasta este cea mai veche construcţie civilă păstrată în Bucureşti. Tot în timpul domniei lui Matei Basarab, în ţară au fost înălţate biserici, mănăstiri, case şi palate boiereşti.

Între acestea din urmă, putem enumera conacele de la Mărginenii de Jos şi Filipeştii de Târg, Herăşti, Goleşti, Coţofenii din Faţă, Brebu, Brâncoveni, Strehaia, Popeşti-Leordeni, Balaci, Drajna şi altele. Conacul de la Hereşti (jud. Giurgiu) a fost construit după toate probabilităţile la indicaţiile personale ale lui Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, om învăţat, cunoscător de latină, greacă, slavonă şi rusă, stăpân al uneia dintre cele mai vestite biblioteci ale epocii. Din fericire, această splendidă casă a reuşit să înfrunte vicisitudinile vremii până astăzi, suferind modificări, dar şi restaurări succesive, fiind socotită cel mai frumos exemplu de arhitectură civilă din veacul al XVII-lea.

Conacul are planul în forma literei L şi se compune din pivniţă, parter şi etaj, formând două locuinţe cu intrări separate și a fost zidit pe o înălţime ce domină lunca Argeşului, între Bucureşti şi Olteniţa, la numai 15 km de Dunăre şi azi putând fi admirat în toată splendoarea sa. Conacul de la Goleşti (jud. Argeş) a fost înălţat de boierul Stroe Leurdeanu înainte de anul 1656. Este de remarcat că încă de la început casa a fost fortificată. De-a lungul timpului, această frumoasă curte boierească a suferit modificări şi restaurări periodice.

Acum, aici funcţionează un foarte interesant muzeu despre familia boierilor Goleşti, oameni învăţaţi, cu dragoste de carte şi cu mare iubire pentru popor şi ţară. Mihai Coţofeanu, unul dintre boierii credincioşi lui Matei Basarab, a ctitorit în satul său de reşedinţă, Coţofenii din Faţă, o casă ce s-a perpetuat în timp până în ziua de azi. Vizitatorii au şansa să admire un reuşit exemplu de arhitectură a veacului al XVII-lea, alcătuită dintr-o spaţioasă pivniţă boltită, supraînălţată, peste care se întinde parterul format din patru camere separate prin două coridoare aşezate în cruce. Accesul la spaţiul de locuit se face prin intermediul a două foişoare prevăzute cu scări, unul aflat în curte, iar celălalt poziţionat spre valea din vecinătate şi munţii din depărtare.

La mănăstirea Brebu (jud. Prahova), ctitorită de acelaşi principe iubitor de cultură, iese în evidenţă interesanta casă domnească (acum muzeu), de mari dimensiuni, cu foişor deasupra gârliciului pivniţei, un pridvor spaţios şi parterul supraînălţat unde se află cele şase încăperi. Existentă încă din primii ani ai secolului al XVIlea, curtea boierească de la Brâncoveni (jud. Olt) merită o deosebită atenţie. Spre sfârşitul veacului al XVII-lea, curtea de la Brâncoveni era o adevărată citadelă care impresiona prin fortificaţiile sale destul de asemănătoare cu cele de tip occidental, păstrându-se totuşi trăsăturile caracteristice ale arhitecturii româneşti vechi.

De forma unui pentagon, curtea se întindea pe o lungime de 180 m şi urmărea creştetul unui deal ce oferea o privelişte largă spre Valea Oltului. Zidurile înconjurătoare, se sprijineau pe contraforturi şi erau apărate de un bastion şi o culă (donjon) cu cerdac şi creneluri, ce comunica printr-o galerie cu palatul. Acesta avea două foişoare cu coloane, asemănătoare cu cele de la Hurezi, ceea ce indică prezenţa a două apartamente princiare. Întregul ansamblu era completat de casa slujitorilor, de locuinţele curtenilor şi oştenilor, de grajduri şi o bucătărie, surată a celei de la Mogoşoaia. Poarta principală, ce avea deasupra un blazon, era încadrată de două mici clădiri ale corpului de gardă. Ba chiar întâlnim şi o mare sală de călărie.

Incinta era dublată de o palisadă situată la 30 m distanţă, înzestrată cu drum de strajă, alături de care a fost săpat un canal care înconjura cetatea, umplut cu apă din Olt. Alături de curtea de la Brâncoveni se cuvine să le mai amintim şi pe cele de la Strehaia (jud. Mehedinţi) şi Popeşti-Leordeni, nu departe de Bucureşti. Ambele erau aşezate pe platourile unor dealuri şi făceau parte din aceeaşi categorie de cetăţi întărite cu ziduri puternice sprijinite pe contraforţi şi prevăzute cu creneluri, metereze şi turnuri. Urmaşul lui Matei Basarab, domnitorul Constantin Şerban Basarab (1654-1658) a realizat marele complex arhitectonic de pe Dealul Mitropoliei (astăzi al Patriarhiei), sediu al mitropoliţilor Valahiei, şi, din secolul al XX-lea, al partiarhilor României.

Din acest complex se mai păstrează astăzi Catedrala Patriarhală şi vechiul Palat mitropolitan (iniţial stăreţia mănăstirii) înglobat în palatul cel nou al Patriarhiei, construit între anii 1932-1935 de arhitectul Gheorghe Simotta. Şerban Cantacuzino a fost cel de-al doilea mare ctitor al acelui veac. La 6 ianuarie 1679, acesta a fost înscăunat pe tronul Ţării Româneşti şi opera de înnoire a reşedinţei bucureştene a continuat. Dar cea mai importantă ctitorie a sa rămâne mănăstirea Cotroceni. Acest frumos ansamblu feudal a fost zidit pe dealul Cotrocenilor şi cuprindea biserica, chiliile călugărilor, casa domnească, stăreţia, bucătăria (cuhnia), sufrageria (trapeza) şi dependinţele. Toate acestea erau înconjurate de ziduri groase şi înalte care dădeau aşezământului monahal aspectul unei fortificaţii.

Palatul domnesc avea la subsol o pivniţă de mari dimensiuni folosită nu numai la depozitarea alimentelor şi a vinului, dar, adesori, şi ca temniţă. La parter se găseau patru camere, iar etajul era compus din zece încăperi şi două coridoare. Vechea bucătărie a mănăstirii merită un interes deosebit datorat sistemului ingenios de boltire prin suprapunerea a patru niveluri de arce care, în partea superioară, se metamorfozează într-un turn-lanternou octogonal ce avea rol de iluminare şi ventilaţie. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu s-a cristalizat acel stil arhitectural care, de atunci încoace, îi poartă numele: stilul brâncovenesc.

Acesta este o fericită sinteză între vechea arhitectură românească de origine bizantină peste care s-au altoit unele elemente decorative ale Renaşterii veneţiene, dar şi de inspiraţie orientală (turco-persană). De sorginte occidentală, cu elemente de Renaştere târzie, mai mult sau mai puţin barocizată şi uşor orientalizată, cu vagi ecouri bizantine, veneţiene şi dalmate, sculptura brâncovenească nu a fost nici pe departe o imitaţie servilă al vreunui stil decorativ străin. Arta brâncovenească în ansamblul ei (chiar dacă în esenţă o sinteză) este plină de originalitate, de forţă, de nobleţe şi de o expresivitate specială, cu stranii nuanţe fantastice.

De abia atunci, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, curtea domnească de la Bucureşti a cunoscut perioada ei de apogeu, de maximă dezvoltare şi frumuseţe. Ansamblul avea o suprafaţă de aproximativ 25.000 mp şi era protejat de un zid înalt de cărămidă. Noul palat construit de Brâncoveanu, mai impunător decât cel de la Mogoşoaia, era zidit pe pivniţe spaţioase şi avea un parter format din câteva camere peste care se înălţa etajul. Acesta era compus din două apartamente princiare separate între ele de numeroase săli şi camere. Loggia, (mai lungă decât la Mogoşoaia, având circa 65 m) era legată de cele două foişoare poziţionate către terasele ce coborau spre Dâmboviţa. Balustradele şi coloanele care împodobeau loggia şi foişoarele erau sculptate în piatră cu motive decorative vegetale și antropomorfe. În sala tronului, cu o suprafaţă de 300 mp, se intra direct din loggie.

Acoperişul era din şindrilă, iar pereţii exteriori, acoperiţi cu un strat de tencuială albă, aveau în jurul ferestrelor stucaturi cu motive orientale. Camerele şi saloanele erau împodobite cu perdele de mătase, covoare scumpe orientale şi candelabre aduse din Occident. Consolele bolţilor erau sculptate în piatră cu modele ale stemelor ţării şi ale familiei. Picturi murale în care predominau albastrul, roşul şi auriul împodobeau pereţii interiori. Scările şi saloanele erau pardosite cu marmură şi piatră făţuită. Nu departe de Bucureşti, la Mogoşoaia, Constantin Brâncoveanu a cumpărat în jurul anului 1680 moşia cu acelaşi nume. Aici exista deja o casă pe care Brâncoveanu a locuit-o până în preajma anului 1702, când, în locul ei, a zidit palatul care fiinţează şi astăzi.

Dintre vechile clădiri ale curţii domneşti de la Mogoşoaia, aşezată într-un imens parc romantic, cu o adevărată pădure de foioase ce se oglineşte într-un heleşteu natural al râului Colentina, mai avem şansa de a admira unele porţiuni de zid, turnul intrării principale (refăcut), biserica şi bineînţeles palatul cu unele modificări, adăugiri şi restaurări mai mult sau mai puţin conforme cu originalul. Încăperile parterului aveau (au şi astăzi) intrarea direct din curte.

Accesul la etaj se făcea în trecut exclusiv prin intermediul unei scări exterioare care ajungea în foişor. De aici se intra într-un vestibul de mari dimensiuni, apoi în sălile care separau apartamentele principelui de cel al soţiei sale. Camerele, saloanele şi sălile boltite aveau, acum trei veacuri, pereţii decoraţi cu picturi şi stucaturi. Loggia, cu vederea către heleşteu, este piesa de rezistenţă a acestui palat, fiind de fapt un salon acoperit, cu cel de-al patrulea perete deschis spre natură şi unde grădina de afară se prelungeşte până în casă.

Aici impresionează exuberanța barocă a pietrei dăltuite cu mare măiestrie. Într-un colţ al parcului atrage atenţia cuhnia (bucătăria) prin soluţia ingenioasă de construcţie a coşului de ventilaţie. De departe, cea mai importantă ctitorie brâncovenească a Ţării Româneşti va rămâne totuşi mănăstirea de la Horezu (jud. Vâlcea) care se constituie şi într-unul din cele mai importante şi mai valoroase moşteniri culturale din întreg spaţiul românesc. Aici atrag în mod deosebit atenţia biserica (1690- 1693), palatul domnesc, bolniţa (un spital pentru săraci), ctitoria doamnei Marica din anul 1696, paraclisul (1696-1697), precum şi turnul-clopotniţă (1699-1700).

Între anii 1752-1753, palatul domnesc a fost îmbogăţit cu un nou foişor, cunoscut sub numele de „Foişorul lui Dionisie”, decorat în spiritul epocii, cu sculptura în piatră a unui baroc postbrâncovenesc, dus pe noi culmi de fantezie şi măiestrie ornamentală. O mănăstire asemănătoare a fost ctitorită de Brâncoveanu în anul 1707 pe o feudă a familiei sale, aflată în Transilvania (jud. Braşov), la Sâmbăta. (Mulţi dintre domnitorii Valahiei şi Moldovei au avut posesiuni în Ardeal). La 9 km de mănăstire (care a fost restaurată în anii din urmă), principele a avut şi un castel.

Un alt frumos exemplu de arhitectură brâncovenească este palatul de la Potlogi (jud. Dâmboviţa), situat nu departe de Bucureşti, astăci, un excepțional muzeu. Construit în anul 1698 pentru unul dintre fiii domnitorului, pe locul unei mai vechi case boiereşti, palatul, ruinat între cele două războaie mondiale, a fost restaurat în anii ¬’80 ai secolului al XX-lea. Înscriindu-se în aceeaşi tipologie cu palatul de la Mogoşoaia, casa de la Potlogi este compusă din pivniţă, parter cu câteva camere şi etaj alcătuit din cele două apartamente separate, destinate stăpânilor.

Dubla loggie etajată cu vederea către un fost heleşteu, precum şi foişorul cu scara de acces, rămân şi aici piesele cele mai frumoase ale micului palat. Foarte aproape de Potlogi, la Stoeneşti (jud.Ilfov), un alt conac de factură brâncovenească a reuşit să biruiască vicisitudinile vremurilor, oferindune astăzi prilejul să ne bucurăm de frumuseţea sa arhaică. Conacul, zidit în epoca lui Matei Basarab, a suferit transformări substanţiale la începutul veacului al XVIII-lea, când a căpătat caracteristicile esenţiale ale arhitecturii brâncoveneşti. Aparţinând bogatei familii de boieri Drugănescu, el reuşeşte să ne destăinuie peste timp câte ceva despre luxul boierimii de acum trei secole, ce căuta să imite strălucirea princiară a curţilor domneşti.

Petru Vintilă Jr.