Vintilă Horia. Un scriitor român de valoare universală

„Vintilă Horia (1915-1992) a fost scriitorul celei de a doua jumătăți a secolului douăzeci, sub dublă optică de romancier și eseist” Primo Siena „Vintilă Horia este unul dintre vârfurile spirituale și literare ale creativității și afirmării românești în lume. /…/ Ar trebui să luminăm mai bine prezența lui” N. Stroescu Stînișoară

Există personalități românești cunoscute și recunoscute în plan mondial, apreciate și asumate chiar de culturile țărilor în care acestea au trăit Încercăm în cele ce urmează să paranteza vieții de exilat. contribuim la cunoașterea lui Vintilă Horia, printr-o prezentare (fatalmente succintă) a operei sale pluridisciplinare.

Vintilă Horia – un scriitor proteic

Personalitate proteică, cu o expresie care nu acoperă însă nici pe departe multilateralitatea ființei sale creatoare – de la roman la proză scurtă, de la poezie la critică literară, de la eseistică la studii de amplitudine informativă și ideatică, interesat deopotrivă de literatură, ca și de fizica cuantică, de esoterism, filozofie și psihologie, de istorie și de istoria religiilor, pentru a-l înțelege trebuie să-i cunoști întreaga operă – de la eseuri la romane, de la studii de anvergură la Călătoria la centre, de la poezie la articolele din presă, căci toate dezvăluie o extrem de bogată cultură și o complementaritate a contrariilor. Pentru a-i trece în revistă întreaga activitate desfășurată mai ales în exil (acesta începând din 1944, când nu avea nici 30 de ani!) ar trebui să scriem mai multe volume.

Romancierul

Cunoscut (cât este cunoscut!) datorită romanului Dumnezeu s-a născut în exil, scris direct în limba franceză, pentru care, imediat după premiul Goncourt, avea să sufere în urma intervenției calomnioase a ambasadei RSR, Vintilă Horia este totodată autorul altor importante romane: Dieu est né en exil, Fayard, Paris – 1960, Le Chevalier de la Résignation, Fayard, Paris – 1961, Les Impossibles, Fayard, Paris – 1962, La septième lettre. Le roman de Platon, Plon, Paris – 1964, Une femme pour l’Apocalypse, Julliard, Paris – 1968, El hombre de las nieblas, Plaza y Janés, Barcelona – 1970, El viaje a San Marcos, Magisterio Español, Madrid – 1972, Marta o la segunda guerra, Plaza y Janés, Barcelona – 1982, Persécutez Boèce, Lausanne, L’Age d’Homme – 1987, Un sepulcro en el cielo, Planeta, Barcelona – 1987, Les clefs du crépuscule. L’Age d’Homme, Lausanne – 1988, precum și al unor nuvele: El despertar de la sombra, Editora Nacional, Madrid – 1967, Informe último sobre el Reino H, Plaza y Janés, Barcelona – 1981, Moartea morții mele, Ed. Dacia, Cluj-Napoca – 1999, El fin del exilio. Cuentos de juventud, Criterio Libros, Madrid – 2002. Traduse în română până azi sunt Salvarea de ostrogoți, Prigoniți-l pe Boetiu, O femeie pentru apocalips, Un mormânt în cer, menționând că ultimul, Mai sus de Miază-Noapte, a fost scris direct în limba română. Temele romanelor sale pun în discuție condiția omului supus Timpului, supus Istoriei.

Ne vom rezuma a aminti mai cu deosebire „trilogia exilului” – Dumnezeu s-a născut în exil (1960), Cavalerul resemnării (1961) și Prigoniți-l pe Boetius (1983) – scrise în perioade diferite, având însă drept fir comun destinul celui silit să-și părăsească țara, timpul istoric fiind transformat în adevăr general valabil, iar ideile vehiculate „greu de încadrat într-o ideologie sau întrun curent politic obișnuit”. (v. Santiago Rivas, „Vintilă Horia sau gândirea dincolo de vizibil”, în Origini, nr. 4-5/ 2010, p. 23) În romanul Dumnezeu s-a născut în exil, autorul își luase drept pretext pentru descrierea tragicei realități a desțărării un faimos exilat din Roma antică, poetul Ovidiu, acesta, împreună cu Platon, „putând fi în același timp contemporanii noștri”, deoarece, așa cum autorul însuși explica, „ei pot fi plasați în toate vremurile care seamănă cu a noastră”. (apud Monica Nedelcu, „Exil fără sfârșit”, în Origini, nr. 4-5/ 2010, p. 9).

Pe drept cuvânt, Constantin Eretescu va afirma că „Vintilă Horia este un om care a trăit un exil dublu: cel real și exilul eroilor lui. Circumstanțele celor două sunt diferite; timpul în care s-au petrecut altul; esența lor este aceeași”. (C. Eretescu, „Exilul ca metamorfoză”, în Origini, nr. cit., p. 29) „Ovidiu sunt eu”, va mărturisi autorul, ca odinioară Flaubert, peste timp și peste spații fiind cumva similitudini de destin, deoarece, așa cum bine accentua tot Constantin Eretescu, de asemenea trăitor în alt spațiu decât cel de acasă, „exilul pe care îl trăia Vintilă Horia în apusul Europei în deceniul șase al secolului trecut semăna în multe privințe cu cel la care fusese supus poetul Ovidiu cu două mii de ani înainte”. (C. Eretescu, op. cit.) „Mi-am transformat exilul într-o căutare permanentă a adevărului, lucru pe care-l oglindesc cărțile mele din totdeauna”, mărturisise Vintilă Horia. Este adevărul omului supus Istoriei, adevărul celui ce și-a luat drept „călăuză” permanentă libertatea, transferând-o și personajelor sale.

Jurnalistul

Dacă latura de romancier și, poate, în parte, cea de poet au fost recuperate prin ediții apărute după 1990, aceea de jurnalist este rezumată în principal la publicistica apărută în țară. Se cunoaște, desigur, că, în calitate de eseist și jurnalist, Vintilă Horia își demonstrase vocația și valoarea încă din timpul colaborării la revista Gândirea, aceasta, cum va scrie el peste ani, fiind „tribuna unor credincioși iubitori de țară”, căci aici „tot ce a fost artă, literatură și gândire românească între cele două războaie a lăsat urme”, în revistă colaborând importanți scriitori, jurnaliști, filosofi, teologi ai perioadei respective.

Separarea de Gândirea și înființarea revistei Meșterul Manole va constitui o probă majoră în activitatea de redacție, precum și în aceea de publicist. „Noi, scriitorii din exil, cărturarii și artiștii, reprezentăm ceva foarte adânc, ceva care în Țară stătea să piară, era condamnat, în mod doctrinar, în pieirea ideologică. De fapt, în ultimii treizeci de ani, de când ne afișăm în <Waldgäng>, cum ar spune Jünger, condamnați la a rătăci prin pădurea străină, tot ce a fost expresie românească s-a întruchipat în exil. Cei din Țară, ca să poată spune, omul fiind un zicător, după Heidegger, au trebuit să ia drumul nostru, să apuce calea codrului și a blestemului biblic, în cadrul căruia mântuirea și zicerea sunt posibile. Vreau să spun aflarea în esență”. (v. „Pentru Mircea Popescu”, în Limite, nr. 20/ 1975)

Eseistul/ Gânditorul

„Vocația eseistică a lui Vintilă Horia se validează de timpuriu, aproape în același timp cu cea poetică”. Mircea Popa Pentru Vintilă Horia orice act de creație și cu atât mai mult literatura și eseistica se constituiseră într-o specială tehnică a cunoașterii. În studiile și eseurile sale mărturisește – direct ori indirect – demersul continuu pe drumul cunoașterii, al înțelegerii rosturilor lumii, dar mai ales al înțelegerii sensurilor destinului omului sub semnul Istoriei. El a fost, înainte de toate, un gânditor profund care a încercat o desluşire a celor două enigme: Timpul şi Istoria. Aşa cum relatează la un moment dat, el nu şi-a „început cariera literară ca duşman al timpului./…/ Dimpotrivă. Eram fericit cu timpul meu şi cu spaţiul în care mă născusem şi crescusem”.

Trăind ca scriitor în grupul de efervescență creatoare de la Gândirea, continuând apoi cu cel de la Meșterul Manole, e firesc ca în articolele de tinerețe publicate în țară să întâlnim din loc în loc, dar susținând întregul, drept idei de sprijin, trăsăturile definitorii ale concepției gândiriste – de la naționalism la ortodoxie, de la critica sistemului politic la susținerea valorii universale a culturii noastre. A fost silit să se confrunte însă cu exilul, să intre în acel proces de separare de tot ceea ce fusese. „Astfel, spune el, într-o ţară sau alta, a trebuit să se schimbe şi scriitorul care zăcea în mine, constrâns de pe o zi pe alta să se metamorfozeze, precum în povestea lui Kafka. Înţelegeam instinctiv faptul că prezentul în care mă aflam nu avea nicio valoare pentru că era făcut dintr-o suferinţă insuportabilă”. (v. Un scriitor împotriva timpului său, în Secolul 20, p. 212)

Poetul

Chiar dacă notorietatea i-au adus-o romanele, Vintilă Horia a publicat poezie atât în revistele din țară, cât și în cele din exil, dar și șase volume – trei în România (Procesiuni – 1937, Cetatea cu duhuri – 1939 și Cartea omului singur – 1941) și trei în exil (Întrun alt timbru, într-un alt registru poetic, într-o altă profunzime ideatică: A murit un sfânt – 1952, Jurnal de copilărie – 1958 și Viitor petrecut – 1976). La acestea trebuie adăugate cele două antologii – una în 1950 – Antologia poeților români în exil, publicată la Buenos Aires (prefațată de editor), iar cealaltă în 1956 – Poesia românească nouă, publicată la Salamanca.

Format la „școala” Gândirii, el va continua așadar să publice poezie, neabandonând nici mai târziu, în exil, exprimarea ideii în vers. Iar aici se cuvine subliniat faptul că scriitorul multilingv a scris poezie aproape exclusiv în limba română – „cu gândul de a nu mă pierde”, cum mărturisea pe pagina care deschidea poemele „scrise între 1959 și 1975, în Madrid și Paris sau pe-aproape”, adunate în volumul Viitor petrecut, un volum-sinteză a preocupărilor diverse, materializate în concepțiile sale despre știință, istorie, artă și spiritualitate.

Debutul editorial s-a petrecut așadar în 1937, Procesiuni fiind un volum de 77 de pagini, primit apreciativ de către cronicarii literari ai vremii, aceștia subliniindu-i (premonitoriu) mai cu deosebire totuși talentul de prozator. În Cartea omului singur, însingurarea de care se plânge în multe poeme are – nu de puține ori conotații grave –, trecând dincolo de dorul după prietenii pierduți către conștientizarea condiției pieritoare și a trecerii implacabile. „Ostila însingurare”, cum o numește la un moment dat în Jurnal de copilărie, o va resimți, de altfel, permanent. Iar dorul după ceea ce a pierdut îl determină ca cele păstrate cu sfințenie în memorie, locurile, oamenii, într-un cuvânt Țara, să le aducă nu o dată ca subiect de comparație. Nu mai surprinde astfel faptul că în volumele publicate în exil o temă constantă este aceea a desțărării, amintirile îmbrăcând totul într-o aură ca de legendă. Poetul Vintilă Horia va trebui cunoscut de cititorul român și recunoscut de critica literară de astăzi ca făcând parte dintre aleșii făuritori de limbă poetică.

Conferențiarul

„Eu lucrez la niște conferințe și scriu, scriu, din zori și până-n seară, spre a ține deasupra această barcă intelectuală în care mi-am îmbarcat familia și speranțele”. Vintilă Horia către Mircea Eliade Încă de la începuturile exilului său, mai întâi în Italia și apoi în Argentina, dar și după aceea – în Franța și în Spania, Vintilă Horia își asumă, ca și alți conaționali, misiunea de a face cunoscută literatura/ cultura țării în care se formase și din care provenea, lărgind însă tematica cu literatura comparată, expunând totodată subiecte din alte și alte domenii de actualitate.

În timp, temele conferințelor sale au fost foarte variate. Mai multe amănunte despre activitatea de conferențiar aflăm din scrisorile pe care i le trimitea fratelui său, Alexandre Castaing, dar și către alți destinatari. Încă de la primele mesaje (fratele său emigrând în Franța în 1972), informații despre aceste conferințe – loc, timp de desfășurare, teme etc. – apar aproape în fiecare scrisoare, dovadă clară a importanței acestei activități în viața lui Vintilă Horia, dar mai ales a calităților sale de conferențiar, cu vaste și solide cunoștințe în mai multe domenii. În 1972, își informează fratele despre o serie întreagă de conferințe, dar și despre faptul că fiecare dintre acestea a fost extrem de bine primită de către publicul din sălile arhipline.

Astfel, în 19 octombrie 1972 va scrie: „Zilele trecute am ținut o conferință în mânăstirea de la Valle de los Caidos /…/ în fața unui public de profesori universitari. Am avut un succes monstru, ca să zic așa. Conferința a durat 60 de minute, iar întrebările și răspunsurile două ore și un sfert, în total trei ore și un sfert. /…/ La 14 noiembrie am o conferință despre futurologie la un congres de informatică, aici la Madrid”. În 31 octombrie: „Azi am fost invitat să țin o conferință la Școala Superioară de Războiu”, în 23 noiembrie: „…luni plec la Roma și Florența pentru două conferințe”; în 14 mai 1973, după ce se referă la „patru sau cinci interviuri” pe care le-a avut la Barcelona, îi vorbește și despre o conferință, apoi despre alta, „a șasea într-o lună și jumătate”. În 14 iulie 1974 îi scrie fratelui despre conferința „zdrobitoare” de la Santander, unde, spune, „cred că niciodată n-am fost aplaudat atâta”; în 11 decembrie scrie despre o alta, „senzațională”, la Puertollano. Așadar, scriitorul, filosoful, teoreticianul român Vintilă Horia era receptat în Europa pe aceeași treaptă cu cei cu care era contemporan – marele filosof al istoriei Arnold Toynbee și filosoful francez Gabriel Marcel!

Concluzii

Vintilă Horia a fost un scriitor și un gânditor de valoare universală, un argument, printre altele, fiind și aprecierea juriului Goncourt ori a presei („Niciodată un premiu Goncourt n-a fost acordat cu mai multa dreptate”, se scria în Les Nouvelles Litteraires), dar și de către cei care i-au decernat alte premii mai târziu. La fel a fost apreciat și de către studenții de la universitățile din Argentina ori din Spania, de auditoriul numeros din sălile de conferințe; asemenea este apreciat astăzi de scriitori din Europa și din lume, de conducerea și profesorii Universității din Alcala de Henares, și, nu în ultimul rând, de către noi, cititorii romanelor, cititorii profundelor idei ale eseisticii sale, cititorii acelei unice Călătorii la centrele pământului, dialoguri cu cele mai importante minți ale momentului – de la Heisenberg la Emil Palade, de la Gabriel Marcel la Olivier Messiaen, de la Arnold Toynbee la Marshall McLuhan, pentru a da numai câteva nume.

Având în vedere vastitatea preocupărilor, polimorfismul său creator, Vintilă Horia se cuvine reintegrat literaturii și, într-un sens mai larg, culturii românești, la o cu totul altă scară valorică decât s-a făcut până acum. Și conștientizăm astăzi de asemenea adevărul incontestabil (și luciditatea) cu care el însuși consemna la un moment dat (în Jurnalul unui țăran de la Dunăre): „Ca niște săbii tăcute, cărțile mele se strecoară printre zgomotele secolului”.

Mihaela Albu