Iubirea inspiră geniile

Dumnezeu, după ce a făcut o grădină în Eden, plină de flori și pomi, în care trăiau multe animale, l-a creat pe primul om, pe Adam; din țărâna pământului și i-a suflat în nări forță de viață. Apoi a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”. Iar pentru că din toate viețuitoarele făcute de Dumnezeu nu s-a găsit un ajutor care să i se potrivească omului, ”Atunci, Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut-o pe Eva şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi ‘femeie’[a], pentru că a fost luată din om”.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup. (Geneza 2:18-24). Desigur, numai El, Forța Creatoare Supremă – Principiul Masculin Primordial, „Tatăl” a fost capabil de asemenea Lucrare; inițiații spiritualității autentice spun că Dumnezeu s-a polarizat în cele două principii: masculin si feminin, principiul masculin reprezentându-L Pe Dumnezeu – Tatăl (Absolutul – conștiința nemanifestată – Lumina fără de sfârșit, iar principiul feminin fiind Mama Natură Creația/Universul – conștiința manifestată).

Dumnezeu a creat, iar Lucrarea pe care a făcut-O El o numim creație. Cea mai valoroasă, importantă a Sa creație, omul, această ființă superioară, ,,Un mister, iar la temelia umanității stă mereu admirarea acestui mister”, cum frumos spune Thomas Mann, a fost înzestrată de El cu alese calități, meniri, daruri, printre care putem aminti ca fiind foarte importantă, creativitatea. Sunt destul de multe exemple, demne de menționat, întru frumoase și de neuitat aduceri aminte, de cupluri celebre unde, femeia, ființa delicată, desăvârșită, creată anume de Dumnezeu spre a fi alături de bărbatul său, de a-i fi de ajutor acestuia, îi va stimula, în același timp, creativitatea.

Îmi face o deosebită plăcere să amintesc de un celebru cuplu ai cărui protagoniști au fost marele compozitor George Enescu și Maria Cantacuzino – cea mai frumoasă prințesă aristocrată a timpului respectiv, una dintre cele mai excentrice prezenţe din viaţa mondenă a începutului de veac XX, prietenă apropiată a reginei Maria. Gândurile mele mă poartă, deseori, pe aripile lor, în acele vremuri. Legat de aceste aduceri aminte, doresc să vă împărtășesc secretul sufletului meu, acela de a-l fi încercat un sentiment frumos, ales, pentru cel ce a fost, este și va rămâne peste vremi, neasemuitul, marele compozitor român. Nu de puține ori am avut ocazia să merg la evenimente culturale ce se desfășurau la Muzeul Național „George Enescu”, muzeu ce se află în incinta Palatului Cantacuzino, una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti. Cu toate acestea, întotdeauna, urcam cu sfială treptele somptuoasei intrări, pășeam cu un sentiment de bucurie, de pioșenie, de admirație și aleasă prețuire pe urmele Omului George Enescu. Apoi, era suficient să țin ochii întredeschiși, așa, ca și cum aș fi fost invitată la un vernisaj și, fără nicio piedică, transcendentam la început de veac XX.

Cunoscându-i viața, opera, chiar și numai printr-o descriere scrisă sau verbală, distanța, timpul, nu mai aveau valoare, nu mai existau bariere între real și virtual. Astfel, aveam senzația că este prezent. Cel puțin așa simțeam eu. Părea că îmi stă alături, mă însoțește, mă îndrumă întru îmbucurarea privirii și împlinirea sufletului, printre picturi murale, sculpturi și ornamentații sculpturale, tapiserii, candelabre, vitralii, diplome și premii etalate în Sala Expoziției și chiar întru încântarea auzului, când îmi îndreptam privirile spre vioara sau pianul Steinway… Închideam ochii și auzeam, parcă venind din departe, armonioase acorduri ale Rapsodiei Române.

Despre magnificul, talentatul compozitor au scris numeroși oameni de cultură, atribuindu-i deosebite și binemeritate calități, citate nemuritoare, cum nemuritor este cel căruia îi sunt adresate: „Ca să vorbești de Enescu, ar trebui să moi penița în fulger, eclipsă și rouă” (Contele de Saint-Aulaire); „Pentru violonistul Enescu, care este genial, admirația mea nu cunoaște margini” (Pablo Casals); „Enescu e pentru țara noastră cea mai legitimă mândrie, cea mai superbă întrupare a geniului românesc” (Ionel Perlea); „…un nou soi de frumusețe, care ne face să fim mândri că e român” (Camil Petrescu); ”Enescu – entuziasma, ca o coloană greacă” (George Călinescu); „George Enescu a fost un mândru exemplar de statornicie morală, a fost mesagerul unui cod moral” (Garabet Ibrăileanu); „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii…” (Yehudi Menuhin); „Enescu? Nu talent, ci geniu!” (Alfred Cortot).

Marele George Enescu, născut la 19 august 1881 în Liveni, Manoleasa, Botoșani, singurul copil rămas în viață dintre cei opt frați, a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor, fiind considerat cel mai important muzician român. Era un bărbat frumos, impozant, avea ochii strălucitori, verzi ca smaraldul mării, fruntea largă, un păr bogat şi lăsat în voie, cu glasul vibrant, plin de entuziasm şi gesturi dulci care aminteau de un vals de Strauss în desfășurare. Făcea furori printre tinerele din suita reginei. Regina Maria îl considera „Copilul sufletului său”.

Dintre cele mai cunoscute compoziţii ale lui George Enescu amintim: cele două Rapsodii Române, Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13. Se spune că mama marelui Enescu a visat, pe când era însărcinată, că fiul său va fi celebru. Și așa a fost. Încă de mic, îndrăgostit de sunetele dulci, fine ale muzicii, visând să ajungă compozitor, a fost remarcat – la numai 6 ani – pentru talentul său deosebit în compoziție, de profesorul și compozitorul Eduard Caudella, sfătuindu-i pe părinți să-și îndrepte copilul către studii muzicale. Compozițiile sale (sonate, simfonii, muzică de cameră), vor lua amploare atunci când va avea și un pian. Primul concert de vioară îl dă la vârsta de 17 ani, la Ateneul Român și, tot acolo, a avut loc prima audiție a „Poemei Române”.

Această zi a fost de o deosebită importanță pentru el, pentru că avea să fie ovaționat de oameni importanți la acea vreme – regina Elisabeta, regele Carol I, dar, mai ales pentru că avea să o cunoască pe doamna vieții lui. Timidul adolescent, educat după normele tradiționale, fermecat de frumusețea Mariei Cantacuzino, care îl trata ca pe un copil, deși fără vreo speranță, se îndrăgostește iremediabil de aceasta. Deseori, George Enescu era invitat la Castelul Peleş din Sinaia de către regina Elisabeta a României (al cărei pseudonim literar era Carmen Sylva), după ale cărei poeme Enescu, punându-le pe muzică, a dat naștere mai multor lieduri în limba germană. Aici, abia după opt ani, Enescu se reîntâlnește cu ea, frumoasa Maria Rosetti-Cantacuzino (Măruca), născută în anul 1878 în familia de boieri Rosetti din Tescani, tânăra cu părul negru-arămiu, înaltă şi cu râs cristalin, distinsă, elegantă, “a cărei apariţie era un adevărat spectacol de feminitate”, după cum spunea istoricul Dan Falcan.

Era cultă, inteligentă. Se pare că atunci a început marea lor dragoste, care avea să reziste o jumătate de secol. Dintru început au priceput amândoi că soarta îi va ține legați până la moarte. Măruca avea darul scrisului. Iată cum îl prezintă în memoriile sale pe George Enescu: „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i leam întins cvasi inconştient… Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa”. Sau: „Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână” (memorii ”Umbre şi lumini”). George Enescu era un fenomen; pe cât de talentat, mânuind vioara dumnezeiește, tot pe atât de frumos, făcând furori printre tinerele fete.

Deşi se îndrăgosteşte nebuneşte de Maria Cantacuzino, iubind-o chiar cu disperare, George Enescu este nevoit să plece în Franţa după terminarea războiului, de unde îi trimite Mărucăi scrisori pline de dor. Aceasta, însă, suferea enorm când Enescu pleca la concerte în străinătate, se simțea străină, abandonată, întrebându-se adeseori: „Asta este fericirea? Nu, nu-i fericirea? Nu, este răul sacru care se numeşte dragoste!. Este pasiunea oarbă şi surdă la tot ce nu are legătură cu ea”. Nu se împăca deloc cu ideea despărțirii de iubitul său soț.

Întors fiind la Bucureşti, în casa de pe Calea Victoriei, i-a fost alături pentru tot restul vieții. O iubea sincer și curat, purtându-i Mariei Cntacuzino o deosebită adorație. Au trăit o minunată și de neuitat poveste de dragoste. Timp de treizeci de ani au avut doar o legătură sentimentală, abia în 1937 s-au căsătorit religios, într-un mic salon din casa Mărucăi din București, la care nu au asistat decât doica și Cella Delavrancea, o desăvârșită pianistă, în calitate de nașă – care va povesti mai târziu în memoriile sale cât de extaziat era Enescu, ce figură luminoasă avea, părea că plutește, părea că sufletul său a atins Raiul. Tot ea va povesti de vila „Luminiș” și minunatele serate muzicale de la Sinaia, multe dintre ele oferite sotiei sale adorate, căreia îi murmura:

„La princesse aimée, veut-elle des sonates de Beethoven ce soir?”, iar Măruca îi răspundea învăluindu-l cu o privire blândă, dulce, drăgăstoasă. „Pentru mine, a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv”, spunea Enescu în timp ce dădea concerte. „Eu, când iubesc ceva, se gravează aici… Vreau să spun pentru toată viaţa, aici… În inimă”, mai spunea el. Din primul moment în care a întâlnit-o pe Maria Cantacuzino, acea iubire înflăcărată și-a revărsat-o, cu generozitate, asupra ființei pe care Dumnezeu i-a trimis-o în cale, un dar ce se numește iubire. Era copleșit de sentimentul înălțător, iar atunci nu-și mai dorea altceva, se simțea împlinit și niciun gând nu-l putea îndepărta de această stare de euforie, părea că visează și, totuși, era treaz. Se simțea înconjurat de iubire și simțea o dorință arzătoare de a împărtăși celei dragi, acea iubire adevărată, necondiționată. Pe una din fotografiile lui Enescu era scrisă, în limba franceză, o dedicație pentru Maria Cantacuzino: „Á la princesse aimée, de Pynx – Juillet 1943”. Pentru Enescu, „La princesse aimée”, cum o alinta acesta, a fost dragostea unică.

O diviniza! Era muza lui, ea îl inspira. Și Măruca îl iubea nespus, se îndrăgostise nebunește de el, poate datorită „chipului său misterios, enigmatic, asemeni unui sfinx, o asemănare vădită cu enigmatica statuie cioplită în stânca deșertului din Sahara”. Din iubirea-i înflăcărată, îngemănată cu fericirea pe care i-o produceau acordurile viorii sau pianului, după 16 ani, mânat de instinct, geniul Enescu zămisleşte “Oedip, op. 23”, operă ce îi îmbogățește creația, marea operă a vieții sale, dedicată scumpei, adoratei sale soții, Măruca. Afinitatea cu personajul mitologic l-a împins pe genialul compozitor George Enescu, să compună opera măreață, “Oedipe”, socotită azi cea mai originală dintre tragediile moderne. În această lucrare zămislită “după luni de muncă și ani de neliniște”, se regăsesc simțămintele, gândurile compozitorului, uneori, acesta, identificându-se cu eroul său.

“Există o forţă extrem de puternică, pentru care, cel puţin până în prezent, ştiinţa nu a găsit o explicaţie formală. Este forţa care include şi guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers şi încă nu a fost identificată de noi. Această forţă universală este IUBIREA”, spunea Einstein. Așadar, iubind curat, dăruindu-ne și dăruind iubire, vom fi purificați, oferind-o celor ce ne sunt aproape, deoarece vom primi însutit, înmiit iubire. Iubirea face minuni, iubind, devenim mai buni, mai frumoși, mai puternici. Iubirea înseamnă viață. Fără iubire nu am fi existat, Dumnezeu ne-a creat din marea-I iubire. Iubirea adevărată, acest sentiment pur, sublim, înălțător, inspiră geniile.

Maria Niculescu