LADINIA-o mică țară românească din Alpii italieni

Stema Asociației Studenților Ladinia din 1920. În această emblemă apare: în primul sfert de scut Castelul Tor, în cel deal doilea Castelul Colz („Colț”?), în cel de al treilea vulturul din Tirol (simbol asemănător cu getica Mama Gaya Vultureanca), iar în al patrulea semnele papale (cheile tainei?). Astfel se prezintă pentru prima dată culorile care vor deveni mai târziu cele ale steagului Ladin

Dacă vă gândiți pentru viitor la o vacanță în Val Badia (Dolomiții Ladini – Munții Alpi), vă aflați în locul potrivit. Dacă abordați calea internetului, pe siteul „Ladinia” (ladinia.it) veți găsi locuri de cazare în hoteluri, dar și apartamente, vile, cabane, pentru șederea dumneavoastră într-una din cele două zone turistice din Val Badia, Plan de Corones și Alta Badia. Așa veți afla cele mai bune facilități de cazare din Corvara, Colfosco, La Villa, San Cassiano, Badia și La Val din Alta Badia, sau rezervați o vacanță în „țările” din Plan de Corones: Longiarù, San Martino in Badia, Antermoia, San Vigilio, Rina și Pieve di Marebbe.

De asemenea, puteți afla informații despre sport, activități, cultură, legende, rețete, fotografii și excursii pe întreg teritoriul Dolomiților Ladini. Tipic și confortabil, Val Badia (de la „bade”, sau „bădia”?) oferă posibilitatea de a petrece o vacanță de neuitat în Dolomiți, cufundat într-un patrimoniu natural unic ce a fost declarat patrimoniul mondial UNESCO. Limbajul lor „Ladin” este în general considerat o limbă rheto-romană, deși există o dezbatere științifică (întrebarea Ladina) dacă face parte dintr-un continuum mai larg al dialectului nord-italian, sau nu.

Ca limbă rheto-romană, Ladin făcea parte dintr-o arie largă, care acum 1.000 de ani se întindea de la Ticino (Tessin) și Grisons în Alpii Elvețieni, până la Alpii Julieni (în actuala Slovenia) în est. Oamenii Ladin au dezvoltat o identitate națională în secolul al XIX-lea, când cea mai mare parte a zonei – cu excepția părților venețiene – a fost încorporată în „Județul domnesc de Tirol” și, în cadrul Imperiului Austriac, a suferit un proces de germanizare.

Țăranii locali au fost numiți „Welsche” de către germani (asemănători cu „Wenden” sau „Windische”, nume utilizat pentru slavi), în timp ce ei s-au numit „latini” (Ladin). „Mișcarea Ladin” a fost declanșată de rebeliunea tiroleză în timpul războaielor napoleoniene; în 1833, limba Ladin a fost codificată de Micurà de Rü (alias Nikolaus Bacher, 1789-1847), un preot din Badia. Administrativ, Ladinia este împărțită între două regiuni italiene, trei provincii și 18 municipalități mici. Un călător pornit pe urma ladinilor „ar trebui doar să se uite în ochii aceia negri, deştepţi, cari le luminează faţa rotundă, supt părul des şi dârz”, scria Iorga, acum aproape un veac, „să le vorbească limba, în multe privinţe aşa de asemenea cu a noastră”, pentru a-i putea numi, ca şi el, cei mai „mici” sau cei mai „buni” fraţi ai noştri.

Cu-n glas lemnos, gutural, sfătos, aşa cum doar la gospodarii de prin Lăpuşul Maramureşului am mai putut auzi. Îşi frământă uneori pălăriuţa pe creştet, în timp ce-mi răspunde mirat şi răstit la întrebări: „Păi cum?! Tradiţia şi credinţa în Dumnezeu sunt viaţa mea. Mia vita! Ladinia, patria mea!”. Şi-şi pune o mână pe inimă, neputând exprima cât de mândru e fiindcă s-a născut ladin, ca toţi cei din neamul său. E cu adevărat uimitor cât de primitori pot fi oamenii de aici. Nu-s vorbe goale. Mai ceva decât „ospitalitatea” românească, cuvânt azi atât de tocit. Aveam să vorbesc cu mulţi alţi localnici, şi toţi, de la cioban la profesor universitar, m-au poftit imediat în casele lor. Absolut toţi. Pe unde am mai umblat, prin restul Europei, nimeni n-a mai făcut aşa. „Nu staţi în drum, poftiţi în casă”, îmi zice degrabă Nicola Ecel, şi mă pofteşte în casa lui ţărănească, veche de peste-o sută de ani.

N-a vrut s-o strice sau s-o modernizeze, fiindcă e casa strămoşilor săi. În ea s-a născut şi-n ea doreşte să moară. Un cuptor bătrân, alb, căptuşit cu lut şi var gros, se află chiar în mijlocul încăperii (ne mirăm şi noi, e întocmai ca-n România – vatra, „inima casei”, după cum îi zice Nicola), o bucătărioară, chiar înainte de a intra în „odaia de bună”, unde e mai frig, căci este numai pentru oaspeţi. Acolo: icoane pe pereţii toţi albi, tencuiţi cu dâmburi, poze cu cei din neam, înrămate ca-ntr-un altar, deasupra ferestrei. E puternic acest ciobănaş, o simţi după cum te atinge, după cum pune mâna pe tine. Îmi arată fotografii cu bunica lui, îmbrobodită, cu fratele bunicii, născut la 1909, care l-a îmbrăcat, pe când el avea doar doi ani, în haină de bărbat şi i-a pus pălărie ciobănească pe cap, pentru fotografie.

Acest bătrân, pe nume Pricope (Precup), l-a învăţat, încă de mic copil, toate legendele şi tainele munţilor din jur. Penia, aşa se numeşte cătunul unde suntem acum, care în ladină ar însemna „stâncă săracă”. Peste capetele noastre umblă telecabine moderne de ski, ca nişte capsule negre, sticloase, dar ciobănaşului nu-i pasă de asta. „Turismul ne strică tradiţia”, zice la fel de răstit, şi aruncă viţelului din grajd un braţ de fân. „Lumea vine şi se uită la noi ca la nişte «ciudaţi» ai Italiei. Până acolo sus, la Fedaia, noi urcăm cu crucea în spate.

Ei urcă lejer, cu telecabinele!”. Fedaia… Un „loc al credinţei”, în care au mai rămas ceva păşuni printre stânci. Tocmai acolo, la peste două mii de metri, şi-au urcat oile toţi ciobanii satelor din jur, într-o mare stână. Nu se lasă. Acolo urcă toţi, de câteva ori pe an, într-un istovitor „Drum al Crucii”, rugându-se necontenit pentru păşuni bune, fereală de „stregoni”, care iau „mana” păşunilor şi a laptelui, pentru ploaie, secetă, sănătatea animalelor, pentru supravieţuirea acestui neam mic, dar liber, uitat pe crestele unor munţi sterpi şi pietroşi. „Ce faz tu?”- Aşa îi spune şi Nicola, privindu-i crestele înzăpezite la mijloc de septembrie. Vârful suprem al Marmoladei se cheamă tocmai precum cătunul în care mă aflu: Penia, 3.343 de metri!

Bătrânul Precup l-a dus acolo pe Nicola încă de când avea cinci ani. Îşi aminteşte cum îi povestea despre „locuri rele” din munţi, în care trebuia să-ţi faci cruce cu limba. De pildă, o trecătoare pe unde oierii nu îndrăzneau să-şi treacă turmele în veci, fiindcă acolo fuseseră ucise trei fecioare legate de trei copaci, care văzuseră Diavolul. Sau povestea despre o prinţesă străveche, Dolada, care- şi priponea calul de stâncă cu un inel de aur, un inel pe care joacă flăcări şi azi – toţi ştiu că inelul e acolo, dar nimeni nu îndrăzneşte să-l scoată…

Despre „stregonii” (strigoii) care te pot „face” doar cu-n descântec, sau un „malocchio” (deochi), care te împinge să rătăceşti prin munţi zile întregi, fără să mai ştii de tine, dar mai ales despre sufletele morţilor care se întorc să bântuie casele în care au trăit. E uimitor cât de bine păstrează aceşti ladini credinţele lor străvechi. Toate sunt încă vii, la fel ca la noi. Oamenii cred în aceste întâmplări magice. De pildă, când aud de „stregoni”, se apropie de noi curioase şi două femei din sat, care treceau din întâmplare pe uliţă. Stau puţin, vorbesc cu Nicola. „Bun di!” – „Ce faz tu?”, îşi spun (aveam să aflu că una din cele mai vechi reviste ladine se cheamă chiar aşa: „Ce faz tu?”). După ce li se risipeşte sfiala faţă de „stregoni” şi află ce dorim de fapt, femeile încep să ne vorbească, punându-şi mâna la gură a „Doamne fereşte”, dar şi plăcându-le totodată.

Una dintre ele, Maria Ecel, rotofeie şi tunsă scurt, povesteşte de la moartea mamei sale: se deschideau singure uşile din încăperi, „mergea sufletul prin casă, fiindcă era neîmpăcat”, era ca un „segnale” (semnal) că sufletul încă mai umblă pe lângă ferestre, timp de 40 de zile, înainte să-şi ia zborul în văzduh, spre „vămile” sale… Ladinii păstrează şi obiceiul oamenilor mascaţi (mascherèdes) care sperie turiştii pe străzi, dar puţini ştiu că îndărătul acelor măşti sunt de fapt spiritele morţilor, ce se-ntorc, la sărbători, printre oamenii satelor. Un joc păgân, milenar, „retic”, atât de izbitor de asemănător cu cel al „piţărăilor” din ţinutul Gorjului şi Petroşaniului, mai ales prin costume şi ritual, încât e imposibil să nu te gândeşti tot la momârlanimarmolani!

Aceiaşi franjuri multicolori, aceleaşi căciuli înalte şi împodobite, aceiaşi ciucuri roşii, albaştri, aceeaşi salbă de tălăngi mari, ciobăneşti, la brâu, aceeaşi oraţie de belşug, acelaşi vătăşel amuzant, trimis înainte ca să vestească marele alai colorat… Întocmai aceleaşi măşti cu babe, cu capre de lemn care ţăcăne din gură (cu cuci și cucoaice – n.a.)… Feciori milităroşi, cu vipuşcă pe pantalon, aidoma „herdeşilor” din Maramureş şi „bungherilor” din Bucovina… Un cântec vestit de-al lor se cheamă „Olach’al rondenësc” („Învârtita valahă”?), cu ritmuri care se repetă până la demenţă. Totul e prea „ciudat”, mă gândesc, în timp ce răsfoiesc noaptea, în camera mea de hotel, una din cărţile lor de folclor, scrise în limba lor păgână din care ţâşnesc, câteodată, cuvinte aproape româneşti.

„Acolo sus, în pasul Gardena, s-au adunat ladinii de pe toate văile, în 1920. Acolo, sus, s-a hotărât steagul nostru”, zice sculptorul Adolf Kostner, arătând spre muntele din stânga casei lui, micşorându-şi emoţionat privirea. În Ortisei s-a născut, aici vrea să moară. La şapte ani şi-a făcut singur şi şi-a sculptat cu simboluri solare pătuţul în care dormea. Aceleaşi cercuri cu şase petale-raze, pe care le văzusem pe lăzile de zestre în muzeele din Ortisei şi Cortina D’Ampezzo, aceleaşi pe care le ştiam de acasă (trandafirul getic împărătesc, simbol vechi de mii de ani; șase petale – numărul „martirului responsabil”, cel care stă pe cruce (stâlpul get-djed) și ține realitatea „desfășurată” spre a putea trăii oamenii; starea de echilibru; șapte – numărul lui Dumnezeu, venirea judecății finale și sfârșitul unei lumi). În aceste muzee ladine, te tulbură mulţimea de lucruri ciobăneşti din lemn, aidoma cu cele din Carpaţi. Totul e numai despre fân, coasă, stâne, transhumanţă, măşti păgâne, măsuratul laptelui… (știau că doar turmele și munții ne pot salva în caz de potop planetar și întuneric total- n.a.).

În Canazei, toate bisericile sunt făcute de ciobani: şase! Pentru doar 4.500 de locuitori, din care 4.000 ladini pur sânge. Biserici vechi, cu temelii chiar şi din secolul doisprezece. Şi n-am să-l uit niciodată pe tânărul profesor universitar Paul Videsott, de la Institutul din Brunico, care, deşi putea preda filologie în Paris sau în marile universităţi ale Germaniei, a ales să rămână în cătunul lui părintesc, să-şi închine viaţa studierii numelor ladine străvechi, şi asta, doar fiindcă el e ladin din străbuni şi a aflat că numele său de familie, negermanizat, înseamnă „stână din vale” („de subt”; „de dedesubt” – n.a.). De la asta a plecat toată pasiunea lui pentru lingvistică.

De la numele său. „O singură unitate, care pornia de la Oceanul Atlantic şi mergea până la Marea Neagră… În special, între noi (…) cari venind din Balcani, înaintăm către însăşi aceste regiuni ale Ladinilor de astăzi, şi între ceia ce au rămas ei, nu era nici o discontinuitate”. Așa zicea marele nostru istoric Nicolae Iorga. Prof. dr. Paul Stână Dinvale zice c-ar fi posibil ca Iorga să fi avut dreptate. E sigur că aceşti păstori ladini au venit cu turmele lor de undeva din răsărit, poate chiar din Valahia. Ne recomandă cărţi ale unor somităţi în dialectologie, precum Mario Alinei, cu a sa „Continuitate paleolitică a limbilor”, sau Johannes Hubschmid, cel care a mers pe urmele cuvântului „larice”, din Carpaţi şi până aici, în Alpi. Doar aşa se poate cerceta înrudirea.

Să urmăreşti cum se zice la un copac, „larice” – le, pe cele mai importante masive muntoase din Europa. Nu e treaba mea. Ar trebui ca „savanţii” români, cercetătorii noştri, filologi şi istorici, să se obosească să adâncească subiectul… Îndată se înserează şi chiar sunt obosit, Paul Videsott ne roagă să-l ducem cu maşina până în cătunul lui, fiindcă a pierdut autobuzul, dar mărturiseşte că „i-a făcut o mare plăcere” să vorbească cu noi, românii. Nici nu şi-a dat seama când a trecut timpul.

De parcă am fi depănat amintiri comune… În drum spre casa lui, printre cătune singuratice, Paul Videsott ne arată larg, prin parbriz, cu mâna, Dolomiţii învăluiţi în zăpezile roşii ale înserării. „Nu-i aşa că e frumos?”, zice, şi se întoarce zâmbind către mine. Îi zic că da, aşa este. „Ladinia, patria mea…” şopteşte, parcă oftând. Şi priveşte tăcut drumul, fără să mai zică nimica. Dar inimile din „Țara lui Ladin”, din Alpii italieni, continuă să bată pentru păstrarea amintirilor strămoșilor, pentru tradiție, iar noi suntem datori să ținem vie făclia acestor nemuritori pe mai departe.

Conf. Univ. dr. George V Grigore