Lux și fast în Țara Românească Secolul al XVIII-lea sau epoca Fanariotă (I)

După arestarea lui Brâncoveanu, tronul Ţării Româneşti a fost ocupat de Ştefan Cantacuzino care, din nefericire, nu s-a bucurat de o domnie lungă; după numai trei ani de guvernare şi acesta a fost mazilit şi ucis de turci. Odată cu intrarea în Bucureşti a lui Nicolae Mavrocordat (1715-1716, 1719-1730) a debutat aşanumita Epocă Fanariotă. Pentru un secol, respectiv până la revoluţia din 1821 a lui Tudor Vladimirescu, domnitorii Valahiei (dar şi cei ai Moldovei) au fost greci din cartierul Fanar (felinar) al Istanbulului, fostul Constantinopol. Aceştia cumpărau sau mai bine zis închiriau tronul Ţării Româneşti scos la licitaţie de Sultan şi apropiaţii săi, folosindu-se de relaţii, uneltiri şi vicleşuguri. În epoca aceea, Fanarul era supranumit „cartierul vicleniei”. Grecii care câştigau la „loteria” tronului, soseau în Valahia întotdeuna însoţiţi de oamenii lor, care nu erau deloc puţini.

Mulţi dintre ei căpătau ranguri boiereşti şi apoi, prin alianţele ulterioare cu familiile boiereşti pământene, îşi asigurau pe viitor accesul în lumea elitistă a aristocraţiei române. Alţii câştigau adevărate averi cu negoţul, iar cei din urmă se îndeletniceau la „adăpostul” hainei monahale cu „administrarea” uriaşelor moşii mănăstireşti închinate muntelui „Athos”. Averile personale ale domnitorilor fanarioți, pe care reuşeau să le strângă înt-un timp extrem de scurt, erau atât de mari, încât le permiteau acestora şi familiilor lor să trăiască în vestul Europei în lux şi huzur ani şi ani în şir.

Nu de puţine ori, fanarioţii schimbau tronul Ţării Româneşti cu cel al Moldovei şi invers. Timp de un veac s-au abătut, în primul rând asupra ţăranilor care erau consideraţi talpa ţării şi apoi asupra umililor târgoveţi, vremuri atât de grele, încât erau obligaţi să muncească până la istovire şi în plus să suporte jugul impozitelor şi taxelor extrem de multe şi mari. Şi astăzi, după atâta vreme, ne mirăm de inventivitatea sadică a stăpânirii care a introdus „fumăritul”, adică taxa pe coşurile de fum ale caselor.

Dar şi micii negustori erau apăsaţi de aceleaşi biruri. În schimb, negustorimea bogată începea să pună bazele viitoarei înalte burghezii. Unii dintre negustorii bogaţi care au început să crediteze chiar statul cu mari sume de bani, s-au transformat în cămătari şi ceva mai târziu în bancheri. Peste veacuri s-a perpetuat numele a doi bancheri ce aveau chiar şi titluri nobiliare: baronul Sachelarie, creditor al statului pe vremea lui Ion Vodă Caragea (1812-1818) şi baronul Meitani, ce-şi desfăşura activitatea în aceeaşi epocă. În secolul al XVIII-lea, întreaga viaţă socială (obiceiuri, limbă, vestimentaţie), cât şi arhitectura oraşului Bucureşti (dar şi a întregii ţări) au cunoscut o orientalizare fără precedent.

Acesta a fost ultimul şi cel mai puternic asalt al Orientului asupra Valahiei, înaintea pierderii definitive a bătăliei faţă de Occidentul european, care a avut loc în secolul următor. Cu toate că domnia fanarioţilor a fost pentru istoria ţării noastre una din perioadele cele mai triste, când pretenţiile financiare şi economice ale Imperiului Otoman au îngenuncheat realmente Principatele Române, clasele dominante din Valahia nu au renunţat la luxul şi fastul cu care au fost obişnuite de atâtea veacuri. Ba chiar am putea spune că luxul a fost ideea fixă a secolului al XVIII-lea.

Târgoveţii bogaţi doreau să-i imite pe micii boieri, mica boierime nu avea ochi decât pentru marii boieri, marea boierime copia fastul princiar de la curtea domnească, iar familiile voievozilor visau la fastul imperial al vechiului Bizanţ sau la cel al sultanilor de la Istanbul. Pe Ştefan Cantacuzino, utimul domnitor pământean, şi pe domna sa Păuna (din pictura votivă a bisericii Sf. Apostoli), cât şi pe succesorul său Nicolae Mavrocordat (pictura murală a paraclisului Patriarhiei) îi vedem purtând aceleaşi straie princiare cu care ne-am obişnuit până acum, muiate de sus (de la coroane) şi până jos în aur, perle şi nestemate. De departe, cea mai ciudată şi mai controversată figură a veacului fanariot a fost, fără îndoială, Nicolae Mavrogheni, supranumit „poznă a firii”. Personaj dubios, provenit din mediul marinăresc al insulelor Mării Egee (cu toate că părinţii săi au trăit cu certitudinea unei presupuse ascendenţe nobiliare veneţiene), a fost sprijinit de Capudan Hasan Paşa, amiralul flotei otomane, cu ajutorul căruia a ajuns la rangul de dragoman (tălmaci, interpret n.a.).

Pe vrema aceea, soţia lui Mavrogheni, Maria ScanaviMavrogheni, era una dintre cele mai frumoase şi mai elegante femei din Istanbul. Englezul Thomas Hope o cunoscuse şi remarcase luxul straielor cu care se plimba, însoţită de şase slugi care îi făceau vânt cu evantaie din pene de păun. Blana de hermină albă i se târa prin praful uliţelor şi toată capitala imperiului comenta, nu fără ironie, permanentul conflict cu autorităţile din cauza excentricităţii toaletelor sale şi a veşmintelor prea lungi. Prin sforării şi uneltiri, folosindu-se de toate mijloacele care-i stăteau la dispoziţie, Mavrogheni a căpătat în cele din urmă tronul Ţării Româneşti (1786-1790).

Ca hospodar (domnitor) al Valahiei a fost dur cu boierii şi a adoptat o falsă milă faţă de popor. Violent, vulgar, înfometat de glorie şi bogăţii materiale, incult, nebun, crud, ironic, arogant, aventurier şi intrigant, Nicolae Mavrogheni a fost totuşi credincios Imperiului Otoman, care, în final, s-a descotorosit de el. Cu toate acestea a fost un bun organizator, restabilind ordinea şi disciplina în Bucureşti şi în ţară, pedepsindu-i aspru pe hoţi şi pe negustorii necinstiţi.

În schimb, îi escroca de bani pe boieri şi pe negustorii bogaţi, ameninţându-i cu moartea, ba chiar îi şi jefuia în întregime de averi, lăsându-i săraci lipiţi şi surghiunindu-i. Pe alţii îi ridica la ranguri boiereşti, mergând până acolo cu batjocura, încât şi-a căftănit (înnobilat) calul de paradă acordându-i rangul de clucer, aşa precum Caligula şi-a făcut calul senator. Extravagant peste măsură, Vodă Mavrogheni se plimba adeseori într-o luxoasă caleaşcă trasă de cerbi cu coarnele aurite, înconjurat de un alai pestriţ format din soldaţi din garda personală şi slujitori de curte.

Şi lui, ca şi altor greci cu fumuri voievodale, îi plăcea să strălucească în ambianţa unei curţi domneşti unde fastul cu pretenţii imperiale avea aceleaşi atribute definitorii: veşminte somptuoase din meteriale scumpe, mult aur şi galaxii întregi de nestemate. În acele timpuri existau trei clase boiereşti distincte şi anume: marii boieri sau divaniţi, pentru că din ei era alcătuit divanul ţării (precursorul parlamentului de mai târziu), boierii de rangul II şi cei de rangul III. Deosebirea dintre rangurile boiereşti se făcea prin bogăţia veşmintelor şi podoabelor, prin forma şi dimensiunile acoperămintelor pentru cap (işlice), prin culorile şi calitatea stofelor folosite şi prin scumpetea sau ieftinătatea blănurilor.

Şi nu în ultimul rând, numai domnitorii şi marii boieri aveau dreptul să poarte bărbi, restul fiindu-le permis să poarte doar mustăţi. Boierii cei mari şi familiile lor căutau să copieze fastul de la curtea domnească. Şi pentru că îmbrăcămintea lor, cu parfum oriental şi atât de exotic-luxoasă încât părea că vine direct din basmele celor „O mie şi una de nopţi”, stârnea admiraţia străinilor din vestul Europei, vom întări afirmaţia noastră cu un exemplu notoriu. În anul 1781, în urma unor discuţii de familie mai aprinse iscate pe marginea problemelor matrimoniale, beizadelele Constantin (19 ani) şi Dimitrie (17 ani) Ipsilanti, fiii domnitorului fanariot Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797) au luat drumul Europei, cu intenţia de a se pune în slujba împăratului Austriei. După mai multe încercări nereuşite de a-i convinge să renunţe la ideile lor, Ipsilanti a alcătuit o delegaţie, din care făcea parte şi Ianache (Ienăchiţă) Văcărescu (1740-1797).

Om de aleasă cultură, unul dintre primii scriitori ai României, făcea parte din marea boierime pământeană ca vlăstar al uneia dintre cele mai vechi, ilustre şi nobile familii. Ajuns în strălucitoarele saloane ale palatelor aristocraţiei vieneze, straiele sale orientale au stârnit curiozitatea curtenilor, dar şi admiraţia şi invidia doamnelor. Atât femeile, cât şi bărbaţii s-au îngrămădit în jurul său, pipăindu-i fără nicio reţinere îmbrăcămintea şi descosându-l cu tot felul de întrebări, după cum singur mărturiseşte în amintirile sale: „pe mine, la această assamblée, mă descinseseră damele şi de brâu, pentru ca să-mi vadă şalul”.

Iar blana sa de samur a fost mult lăudată de întreaga asistenţă şi mai cu seamă de prinţul Kaunitz: „Găsi pricină cu a-mi lăuda blănurile de samur cu care eram eu îmbrăcat, căci obicinuiesc Evropeii să arate la această o semplicita şi la oamenii acei ce-i văd întâiu…”. Câteodată, boierii cei mari ai Valahiei îşi puneau la dispoziţia intereselor statului enormele lor averi. Potrivit celor afirmate ceva mai târziu de scriitorulprinţ Ion Ghica (1816-1897), dar şi de unii istorici, excentricul Nicolae Dudescu, fiul marelui ban Constantin Dudescu (?-1766), fiind însărcinat cu o misiune de mare importanţă politică pentru ţară, a cheltuit o bună parte din averea sa pentru acest scop. Conform unui raport din anul 1822 al consulului Prusiei la Iaşi, la o singură călătorie la Paris, Nicolae Dudescu a cheltuit 75.000 de ducaţi. Prin anul 1800, marii dregători ai Valahiei, la care s-au adăugat şi cei ai Moldovei, au hotărât de comun acord să trimită o solie în Franţa, la Napoleon Bonaparte, cu o misiune diplomatică de mare importanţă pentru Principate. La întâlnirea de taină care a avut loc într-unul din palatele familiei Ghica la Bucureşti, dregătorii l-au ales pe foarte bogatul boier Nicolae Dudescu să ducă la bun sfârşit această sarcină.

După multe luni de zile, timp în care ambasadorul valah nu dăduse niciun semn de viaţă, la Bucureşti s-a decis o nouă solie şi anume acea a boierului cărturar iluminist Constantin (Dinicu) Golescu (1777-1830) pentru a da de urma lui Nicolae Dudescu şi pentru a afla intenţiile guvernului francez cu privire la soarta Principatelor Române. Ajuns la Paris, Dinicu Golescu i-a informat pe cei din ţară că Dudescu îşi făcuse datoria cu prisosinţă, folosindu-se de „metode” neconvenţionale, dar întotdeauna extrem de eficace. Invitate la selectele sale festinuri, femeile influente şi celebre ale epocii, cum ar fi Madame de Staël şi Madame Recamier, au avut permanent plăcuta surpriză să găsească învelite în şervete bijuterii de mare preţ. Şi boierii de starea a II-a sau chiar a III-a trăiau într-un lux nemăsurat, care era de multe ori în contradicţie vizibilă cu mărimea pungilor cu bani de care dispuneau.

Tot scotocind prin de mult uitatele arhive, Alexandru Alexianu a găsit informaţii interesante despre garderoba Cârstinei, fata vel-clucerului Vlad, boier de starea a II-a. Fără doar şi poate, un astfel de boier cheltuia o adevărată avere pentru gusturile odraslei: îmbrăcăminte din materiale relativ scumpe, potrivite rangului lor, cu împletituri de fir, blănuri, podoabe de aur: cununi, ghiordane, brăţări şi paftale cu perle şi pietre scumpe. La măritiş, fata mai primea drept zestre şi o butcă (caleaşcă) cu şase cai.

Autorul cărţii „Mode şi veşminte din trecut” a deschis imaginar sipetele jupâneselor din prima jumătate a veacului fanariot şi a găsit brăţări de aur cu câte 20 de diamante mari şi cu câte 60 de diamante mici ce preţuiau 500 de taleri bucata, câte 12 şiruri de perle mari, care costau pe puţin 800 de taleri, salbe şi lefturi (medalioane n.a.) de câte 400 de galbeni, „ghiordane de aur stropite cu mărgăritare sau cu diamante şi cu 14 picioare de smaragd fiecare valorând câte 600 de taleri bucate” şi câte şi mai câte… Un călător străin, medicul Andreas Wolf, prin anii 1790-1797 era uimit de rochiile şi podoabele pe care le purta o boieroaică şi care ajungeau la câte 20.000- 30.000 de lei, nemaipunând la socoteală şi cele 10-20 de inele cu briliante. Acele tichii sau scufii elegante numite ceapse, care se purtau pe sub căciuliţele (işlicele) de samur, puteau costa 24.000 de piaştri bucata numai pentru uluitoarea fineţe şi migală a broderiei, fără a mai lua în considerare perlele şi pietrele preţioase cu care erau împodobite, aşa după cum ne lămureşte peregrinul Bartholdy, citat de Alexandru Alexianu.

Istoricul George Potra, în cartea sa „Din Bucureştii de ieri”, ne relatează că bunicul Zincăi Bălcescu, mama celebrului revoluţionar paşoptist Nicolae Bălcescu, a cumpărat o moşie cu 880 de taleri în anul 1760, adică tot cam atât cât costau cele 12 şiruri de perle mari (800 de taleri). De aici, lesne ne putem da seama ce averi colosale se cheltuiau cu asemenea giuvaericale. Dar nu numai boierii trăiau în lux, ci şi alte categorii sociale, cum ar fi preoţii sau negustorii şi meseriaşii cu dare de mână. Tot George Potra ne povesteşte despre preotul Herea din Bucureşti, care, în anul 1711, oferea fiicei sale ca zestre, printre altele: „şase şiruri de mărgăritare, inele şi cercei de aur împodobiţi cu mărgăritare şi rubinuri, bani de cap preţ de 10 taleri, o cunună de arginte, o mintie (vestă n.a.) de canavăţ (ţesătură de mătase pentru rochii n.a.) turungiu (portocalie n.a.), cu limii de jder cu zagaraua (blană provenită din oraşul Zagara, Macedonia n.a.) de samur, patru rochii de dimie, 10 ii cusute cu mătăsuri şi încă o mantie roşie de canavăţ, cu nasturii de sârmă şi o haină de sandrac cu nasturii împodobiţi cu 12 mărgăritare”.

Mulţi dintre străinii care au vizitat Bucureştii epocii fanariote au remarcat luxul şi fastul claselor avute din Ţara Românească, mai cu seamă a grecilor intraţi cu anasâna în aristocraţia pământeană. Muradja D’Ohsson, un istoric al Imperiului Otoman, a constatat că luxul grecilor boieriţi din Ţara Românească îl întrecea pe acela al înalţilor demnitari turci. Paul Morand, în perioada interbelică, rămânea uimit de risipa ce o făceau boierii din acele vremuri: „Anumiţi boieri aveau veşminte care costau o sută cinci zeci de mii de franci aur, iar garderoba lor valora peste un milion de franci”. Abatele Domenico Sestini, secretar particular al lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1791) şi educator al fiilor acestuia, a remarcat şi el luxul orbitor al curtenilor şi mai ales al boieroaicelor.

Lady Elisabeth Craven, englezoaica ce a fost primită de Nicolae Mavrogheni, a rămas impresionată de frumuseţea şi eleganţa principesei Maria Mavrogheni, dar şi a uneia dintre doamnele sale de onoare, fiica banului Nicolae Dudescu. Şi călătorul englez Sir John Petty, vizitând Bucureştii anului 1784, a participat la un bal organizat în casa unui boier, unde a fost surprins nu numai de vestimentaţia boieroaicelor: „găteala lor era foarte bogată şi bine împodobită cu diamante şi alte pietre preţioase”, ci şi de atmosfera care domnea acolo, pentru că totul i s-a părut „o magie” şi „o altă lume”. În anul 1793, ambasadorul Angliei la Constantinopol, sir Robert Ainslie, acompaniat de o suită de diplomaţi cu peruci pudrate, „just-au-corps”- uri şi cravate de dantelă, au vizitat curtea domnească a lui Alexandru Moruzi de la Mihai Vodă. Italianul Luigi Mayer a imortalizat în două gravuri celebre acest eveniment diplomatic. În acelaşi an a avut loc şi nunta plină de fast a surorii domnitorului Alexandru Moruzi la reşedinţa de vară de la Cotroceni, eveniment imortalizat de istoricul V. A. Urechia în scrierile sale.

La începutul veacului al XVIII-lea, au început să pătrundă şi mai puternic, nu numai în Bucureşti, dar şi în celelalte oraşe ale Ţării Româneşti, numeroase elemente ale arhitecturii orientale. Lumea pestriţă de pe uliţe accentua trăsăturile orientale ale capitalei Valahiei. Cu toate acestea, Bucureştii deveniseră un oraş cosmopolit ca urmare a aşezării sale într-un nod important al drumurilor comerciale ce uneau Europa occidentală cu Orientul, dar şi sudul european cu nordul îndepărtat, incluzând, bineânţeles, şi Rusia. În veacul al XVIII-lea s-au construit foarte multe hanuri care, aşa după cum spunea Anton Maria Del Chiaro, aveau un aspect italienesc.

Acestea erau adevărate cetăţi, cu ziduri puternice şi groase de peste un metru, de forma unor patrulatere ce închideau curţi interioare vaste, împodobite, de regulă, cu biserici, avându-se în vedere faptul că unele erau foste mănăstiri. Pivniţele imense adăposteau mărfurile care se vindeau în prăvăliile boltite de deasupra. La etaj se înşirau camerele pentru drumeţi şi negustorii străini. Aici se concentra cea mai mare parte din viaţa economică a capitalei. Amestecul de limbi, obiceiuri şi costume, dezordinea specific orientală, dar şi multitudinea de mărfuri, de la cele mai scumpe şi luxoase până la cele mai ieftine şi umile, se reflectau într-o viaţă comercială trepidantă, intensă şi haotică şi tocmai de aceea plină de un colorit viu, cu totul special, în care Orientul convieţuia pitoresc şi fermecător cu Occidentul. Curtea domnească din Bucureşti va cădea într-o lungă perioadă de amurg ce va culmina la începutul secolului al XIX-lea cu distrugerea sa aproape în totalitate. Ultimul domnitor pământean al veacului al XVIII-lea, Ştefan Cantacuzino, a mai avut răgazul să zidească Palatul Doamnei, care, aşa după cum spunea Del Chiaro, era „un frumos şi mic palat, cu opt odăi, ocupând pentru acest edificiu şi un colţ de grădină”.

Acesta s-a păstrat în parte pe strada Soarelui şi după ce a fost restaurat în deceniul opt al secolului al XX-lea, a intrat în componenţa Curţii Sticlarilor. Acelaşi domnitor a încadrat intrarea bisericii Curtea Veche cu un frumos portal din piatră cioplită, care poate fi admirat şi astăzi. Acestea au fost printre ultimele înfrumuseţări şi adăugiri arhitecturale ale curţii domneşti a lui Constantin Brâncoveanu. Pe la mijlocul veacului, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, s-a mai construit o clădire ce a adăpostit Tribunalul criminalicesc al Ţării Româneşti şi care, ulterior, a fost înglobată în ansambul Hanului lui Manuc. Aşa cum am precizat, vechea curte princiară intra într-o lungă epocă de decădere, în care fastul voievodal dispărea încet, dar irevocabil, odată cu incendiile, cutremurele şi războaiele ce s-au abătut peste Bucureşti. Spre sfârşitul secolului, reşedinţa domnească va fi părăsită definitiv, iar locul vândut la mezat pe parcele. (va urma)

Petru Vintilă Jr.