INFANTERIA ARMATEI ROMÂNE-REGINA BĂTĂLIILOR, REGINA ARMELOR

Din cele mai vechi timpuri poporul român a luptat pentru a exista pe aceste meleaguri și pentru recunoaşterea lui, iar împrejurările istorice vitrege au silit de multe ori ca „talpa țării” să-şi întrerupă munca paşnică, să pună mâna pe unelte sau pe arme, să devină pedestrașii care formau grosul oștirii și să meargă la fruntarii pentru a-şi apăra dreptul la existenţă şi libertate. Spre deosebire de marile puteri care înconjurau România – Imperiile Otoman, Habsburgic şi Rus ce-şi întreţineau armate permanente – la români constituirea oastei era un fenomen de conjunctură şi de scurtă durată, având ca forţă principală în luptă pedestrimea, organizată pe principiul teritorial. Perioada de glorie militară, a oştirilor lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeş, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Ioan Vodă cel Cumplit și Mihai Viteazul este aceea a afirmării acestei forțe constituite din luptători „de ocazie”, aprigi, puternici și hotărâți, ca având un rol decisiv.

Analizând documentele istorice, se poate spune că abia în 1829, în baza prevederilor Tratatului de la Adrianopol încheiat la 2 septembrie, în urma Războiului Ruso-Turc, ţările române au obţinut dreptul de a-şi organiza „un număr de gărzi înarmate permanent”, mai bine spus, de a-şi înfiinţa propria armată. Astfel, la 30 aprilie 1830 s-a hotărât „formăruirea în Valahia a şase batalioane pedestrime şi şase escadroane călărime a străjii pământeneşti”, din care mai târziu s-au înfiinţat trei regimente mixte, a căror locaţie a fost stabilită la Bucureşti, Ploieşti şi Craiova.

Concomitent cu această acţiune din ţara Românească, şi în Moldova s-a înfiinţat un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie, apoi din acestea s-a constituit un regiment mixt dislocat în garnizoana Iaşi. Transformările şi progresele înregistrate de infanteria română din acea perioadă şi măsurile pe linia înzestrării, instruirii şi încadrării ei argumentează afirmaţia că, la 30 aprilie 1830, s-a născut Infanteria Română Modernă din Principatele Române. Afirmaţia lui Nicolae Bălcescu – precursorul gândirii militare româneşti –, că „pedestrimea, această armă a bătăliei era dispreţuită în Europa când românii simţiră importanţa ei şi îşi organizează pedestrimea lor”, stă drept argument că, infanteria împreună cu celelalte arme şi specialităţi militare, este legată, indisolubil, de istoria poporului român.

Bazele moderne ale constituirii şi consacrării infanteriei ca armă de sine stătătoare puse la 30 aprilie 1830 au fost continuate ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român prin Marea Unire de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Alexandru Ioan Cuza. În anul 1866, armata Principatelor Unite dispunea de şapte regimente de infanterie şi de trei batalioane de vânători, cu un total de 80 de companii. Armamentul de infanterie degradat şi învechit a fost înlocuit cu arme perfecţionate de provenienţă franceză.

Învăţământul militar în arma infanterie s-a dezvoltat corespunzător cerinţelor vremii, iar Școala Militară de Infanterie şi Cavalerie, şi-a început cursurile în Bucureşti în prezenţa domnitorului Cuza pe 20 septembrie 1862. Trei evenimente majore au marcat întreaga evoluţie a infanteriei române: Războiul pentru Independenţă din anul 1877 şi cele două conflagraţii mondiale. Privind retrospectiv, putem spune că aceste perioade ale desfășurării celor trei războaie, perioadele premergătoare şi ulterioare lor, constituie etape distincte în existenţa infanteriei, fiecare marcând progrese evidente în procesul evolutiv al acesteia.

Fiecare confruntare militară a oferit o multitudine de concluzii şi învăţăminte privind organizarea, dotarea şi principiile de întrebuinţare în luptă a infanteriei, care au fost temeinic analizate de specialişti, determinând noi fundamentări teoretice şi practice, permanent racordate la realizările din ce în ce mai remarcabile pe linia înzestrării cu armament şi tehnică de luptă. Infanteria a participat cu toate forţele sale în Războiul de Independenţă din 1877-1878. Din totalul de 57.000 militari ai Armatei de Operaţii, procentul de reprezentare al infanteriei în teatrul de acţiuni militare a fost de peste 80%. După încheierea războiului, infanteria a primit puşti şi carabine Henry-Martin model 1879, fapt ce a asigurat pentru prima dată în istoria oştirii române în anul 1882, înzestrarea integrală a unităţilor de infanterie cu un singur tip de armă.

La intrarea României în Primul Război Mondial infanteria mobilizată la 15 august 1916 totaliza 20 de divizii cu 366 batalioane, a constituit aproximativ 80% din forţele care au participat la Războiul de reîntregire a neamului şi a dus greul acţiunilor în cadrul trecerii Carpaţilor şi ofensivei forţelor române în Transilvania din perioada 14 – 28 august 1916, a luptelor înverşunate purtate în Dobrogea şi cu ocazia executării manevrei de la Flămânda, a luptelor de apărare de la Sibiu, Munţii Perşani şi zona Braşov, pentru interzicerea trecătorilor Oituz, din zona de curbură a Carpaţilor şi din Valea Jiului, a bătăliei de pe Argeş şi Neajlov, pentru apărarea Bucureştiului şi pe timpul bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

În perioada interbelică, în cadrul procesului de modernizare şi înzestrare a infanteriei, s-a trecut la înlocuirea armamentului uzat şi cu caracteristici tehnico-tactice depăşite cu armament nou. Cu toate acestea infanteria nu a dispus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de suficiente mijloace de luptă moderne, fapt ce a influenţat negativ capacitatea de luptă a unităţilor şi marilor unităţi. De asemenea, în această perioadă s-a elaborat un sistem complex de pregătire a cadrelor, necesar infanteriei în cadrul şcolilor militare de ofiţeri activi şi de rezervă, de subofiţeri activi şi de rezervă, în Școala de Aplicaţie şi Școala Superioară de Război.

O atenţie deosebită s-a acordat instruirii luptătorilor şi subunităţilor, precum şi pregătirii de război a comandamentelor, statelor majore şi unităţilor. La 22 iunie 1941, infanteria română s-a angajat în epopeea reîntregirii graniţei de est a ţării cu 12 divizii de infanterie a căror efective oscilau între 13.000 și 15.000 militari. La acţiunile militare din est, între 22 iunie 1941 şi 23 august 1944 în cadrul celor două armate române (A.3 şi A.4) au acţionat 21 divizii de infanterie, reprezentând peste două treimi din totalul trupelor de uscat angajate în luptă. După 23 august 1944, infanteria a avut o contribuţie hotărâtoare la luptele din capitală şi din interiorul ţării împotriva trupelor germane, la acţiunile de luptă desfăşurate pe teritoriul Ungariei (operaţiile „Debreţin” şi „Budapesta”) în perioada 7 octombrie 1944 – 15 ianuarie 1945 şi la acţiunile de luptă desfăşurate pe teritoriul Cehoslovaciei (operaţiile de pe râurile Hron şi Morava, de la Zvolen-Banska Bistrica, pentru cucerirea munţilor Tatra şi Carpaţii Albi) în perioada 18 decembrie 1944 – 12 mai 1945.

După cel de-al Doilea Război Mondial, infanteria şi-a perfecţionat structurile de comandă, a realizat înzestrarea individuală a luptătorilor, a subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi cu armament şi tehnică de luptă moderne din producţia internă în procent de peste 95%, a selecţionat şi pregătit cadrele, comandamentele şi sistemele de comunicații și a modernizat baza materială. Astfel, în perioada anilor ‘70, Forțele Terestre numărau 140.000 de militari, din care peste 60% erau infanteriști.

Teritoriul țării a fost împărțit în trei mari regiuni militare: Cluj, Bacău, București (respectiv vest, est și sud). În timp de război forțele militare din fiecare regiune deveneau o armată de arme întrunite, cu comandamentele la Cluj-Napoca, Iași și București. În timpul celei mai serioase crize politicomilitare din perioada războiului rece, respectiv cea cauzată de intervenția trupelor sovietice și a celor aliate acesteia în Cehoslovacia în vara anului 1968, România a fost prinsă pe picior greșit, forțele armate ale țării nefiind pregătite efectiv pentru a rezista cu minime șanse de reușită unei intervenții militare dinspre est, nord și vest. Ulterior crizei cehoslovace, conducerea statului a decis o reorganizare a forțelor militare ale țării, care să poată face față unei situații de criză similare.

Pentru aceste motive, în anul 1980 Trupele de Uscat sunt reorganizate, fiind grupate acum în patru Comandamente de Armată: Cdm. Armatei 1 la București, Cdm. Armatei 2 la Buzău, Cdm. Armatei 3 la Craiova și Cdm. Armatei 4 la ClujNapoca. Trupele de uscat constau din opt divizii de infanterie mecanizată și două divizii și o brigadă de tancuri, patru brigăzi de vânători de munte și patru regimente de parașutiști.

Ca o necesitate a abordării conceptului de constituire a unităților și marilor unități de arme întrunite și a satisfacerii nevoilor operative ale câmpului de luptă modern, infanteria, a fost divizată în perioada contemporană în mai multe specialități: infanteria mecanizată, constituită în unități care folosesc transportoare blindate pentru trupe sau mașini de luptă ale infanteriei (MLI) pentru deplasare și angajare în luptă, infanteria motorizată ale cărei formațiuni de luptă folosesc pentru transport camioane sau alte vehicule motorizate, vânătorii de munte care sunt specializați în lupta în regiunile montane ale țării, infanteria marină, specializată în lupta pe litoral, pe mare și în Delta Dunării, infanteria aeropurtată (sau parașutiștii) transportată cu aeronave și lansată în luptă de obicei în spatele liniilor inamice.

Toate aceste specialități care au avut ca punct de plecare infanteria, considerată de militarii români „regina armelor”, s-au dezvoltat la rândul lor încorporând specialiști din alte arme cum ar fi artileria, auto, transmisiuni, geniu, chimic și altele, devenind ele la rândul lor unități specializate de arme întrunite. După anul 1990, unele unităţi de infanterie au participat la misiuni internaţionale pentru menţinerea păcii în diferite zone de pe glob. Astfel în perioada 1995-1999, cele patru batalioane de Căşti Albastre, constituite în cadrul armei infanterie au participat cu 4.530 de militari în Angola, sub egida O.N.U., la cea mai îndelungată misiune românească de menţinere a păcii.

În anul 1997, în cadrul operaţiunii „Alba” un număr de 400 de militari din batalioanele de Căşti Albastre, constituiţi în Detaşamentul Român „Sfântul Gheorghe” a contribuit în rândurile forţei multinaţionale de protecţie din Albania la buna desfăşurare a acţiunilor umanitare şi la menţinerea păcii în această ţară. De asemenea, ofiţerii din arma infanterie au participat ca observatori în Republica Moldova şi la graniţa dintre Irak şi Kuweit, iar gradaţii profesionişti au asigurat paza spitalului de campanie românesc din Somalia. După intrarea României în NATO, militarii români șiau îndeplinit misiunile încredinţate, în Afganistan, Irak şi Kosovo.

Aceştia au demonstrat valoarea deosebită a resurselor umane ale infanteriştilor români. Urmărind un proces evolutiv firesc, s-a acumulat o bogată experienţă pe linia reorganizării infanteriei sub toate aspectele. În prezent, aceasta este concepută şi organizată potrivit principiilor luptei armate moderne şi doctrinei noastre militare, astfel încât să constituie o forţă capabilă să îndeplinească cu succes misiunile încredinţate, credibilă şi descurajantă. Gradul de implicare al infanteriei în ansamblul acţiunilor Forţelor Terestre este decisiv, fiind determinat de locul, rolul, obiectivele, misiunile şi funcţiile operaţionale în relaţie directă cu principalii factori de risc la adresa securităţii naţionale. Nu întâmplător, chiar și în prezent, când dimensiunile și complexitatea conflictelor militare au căpătat alte valori, un teritoriu nu poate fi considerat eliberat sau recucerit, decât atunci când infanteristul „și-a pus piciorul” și a marcat zona cucerită cu stindardul de luptă al unității sale. Jertfa infanteriei de-a lungul istoriei României a fost imensă, dar gloria ei este pe măsura faptelor de eroism şi sacrificiilor făcute pentru apărarea gliei străbune.

Stau mărturie monumentele şi însemnele memoriale ridicate în memoria eroilor infanterişti morţi pe câmpul de onoare în Revoluţia de la 1848, în Războiul de Independenţă din 1877-1878, în cel pentru făurirea României Mari şi în cel de-al Doilea Război Mondial. Prin toate aceste monumente şi însemne memoriale care sunt borne ale jertfelor şi spiritului de vitejie al infanteriştilor, se pot reconstitui cu uşurinţă itinerariile de luptă ale unităţilor şi marilor unităţi de infanterie. Impresionaţi de rolul precumpănitor al infanteriei pe câmpul de luptă şi de imensele jertfe date în războaie de această eroică armă, unii gânditori militari au numit-o, pe bună dreptate, „regina bătăliilor”.

Col. (r) Antonio Marinescu