FOIŞORUL DE FOC – MUZEUL NAŢIONAL AL POMPIERILOR

FOIŞORUL DE FOC
– MUZEUL NAŢIONAL AL POMPIERILOR –

Clădirile cele mai înalte au fost utilizate o lungă perioadă de timp şi pentru supraveghere, ziua şi noaptea, pentru ca, în cazul izbucnirii unui incendiu, să se dea imediat semnalul de foc. Aceste puncte de observaţie au apărut treptat în întreaga Europă, în paralel cu evoluţia primelor forme de organizare ale oamenilor în lupta cu focul, de regulă în urma unor incendii distrugătoare.
Reglementări legate de prevenirea şi intervenţia la incendii au fost emise încă din secolul al XVIII-lea. Unul dintre acestea, „Regulamentul pentru starea sănătăţii şi pazei bunei rânduieli în poliţia Bucureştilor” din anul 1832, prevedea ridicarea în fiecare „comisie” a oraşului „la locul cât se va putea mai de mijloc şi cel mai înalt, câte un foişor de foc unde să fie apururea 2 paznici din jandarmi, însă unul din pedestrime care să păzească sus, iar altul călare, jos. Şi cum va vedea cel de sus foc, să spună călăreţului, care să meargă la comisarul Plasei şi Agie”.
Foişoarele erau dotate cu clopote de alarmare, steaguri şi felinare în culorile comisiilor, acoperişurile fiind vopsite de asemenea în aceste culori, semnalele de foc fiind date prin bătăi de clopot sau prin steaguri (ziua) şi prin felinare (noaptea).
În Bucureşti au existat mai multe foişoare de foc construite din lemn sau piatră, existenţa lor fiind determinată şi de unele calamităţi naturale, cutremure sau incendii.
Oraşul Bucureşti, care la sfârşitul secolului al XIX-lea se afla în plină expansiune având o populaţie de circa 20.000 locuitori şi o suprafaţă de peste 30 km2, se confrunta cu o multitudine de probleme de ordin edilitar, între care alimentarea cu apă potabilă şi necesitatea existenţei unui foişor de observare a incendiilor din care să fie supravegheat oraşul. După demolarea în anul 1888 a Turnului Colţei (a cărui construcţie fusese finalizată în anul 1715), utilizat o lungă perioadă de timp şi ca turn de observaţie, din raţiuni legate de sistematizarea oraşului dar şi datorită stării avansate de degradare), Bucureştiul nu avea o clădire înaltă adecvată pentru supravegherea oraşului şi alarmarea populaţiei în situaţia izbucnirii incendiilor (din ce în ce mai dese).
Primăria Capitalei a avut preocupări permanente în sensul alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a reuşit să realizeze un sistem ce cuprindea o staţie de pompare la Grozăveşti, o reţea de distribuţie a acesteia şi un rezervor de compensaţie.
Astfel, în peisajul citadin bucureştean, în apropierea Căii Moşilor de astăzi, a fost ridicat reservoriul de la Iancu, cea mai înaltă clădire la acea vreme (aproape 50 m) care urma să servească drept post de observare a incendiilor şi rezervor de alimentare cu apă potabilă.
Planurile Foişorului de Foc au fost întocmite de arhitectul şef al primăriei, George Mandrea, născut în anul 1855, cu studiile de specialitate la Dresda. Este autorul şi al altor proiecte cunoscute: piaţa Bibescu-Vodă, biserica Delea Veche şi biserica mănăstirii Sinaia. A fost, de asemenea, colaborator al revistei Analele Arhitecturii (anii 1890-1895), prima revistă românească de specialitate şi profesor la prima şcoala românească de arhitectură înfiinţată în 1892.
George Mandrea a realizat două variante ale construcţiei. O primă variantă era un trunchi de con masiv cu două brâie ornamentale la partea superioară, cu motive folclorice din cărămizi smălţuite. O a doua variantă a fost realizată în urma unor modificări importante ale proiectului, reuşind o construcţie suplă, elegantă, aşa cum se păstrează şi astăzi.
Supleţea era dată de subţierea pereţilor groşi, în urma căreia au rezultat 16 coloane elegante care să preia sarcina imensă a rezervorului ce urma să fie plasat la partea superioară a clădirii. Se reuşea în acelaşi timp şi o reducere importantă de material de construcţie. În aceeaşi idee, la partea superioară, în dreptul rezervorului de apă, grosimea peretelui clădirii a fost redusă la dimensiunea unei cărămizi şi au fost proiectate 16 ferestre de mari dimensiuni – 8m înălţime.
Proiectul astfel modificat, estimat la 200.000 lei (faţă de valoarea iniţială de 250.000 lei), a fost predat Primăriei Capitalei la 6 septembrie 1890. Aceasta organizează licitaţie pentru ridicarea turnului, adjudecată de antreprenorul A. Thenen.
Lucrările construcţiei încep la 18 septembrie 1890 şi se finalizează în mai puţin de un an, la 1 iulie 1891. Însă aceasta nu putea fi dată în folosinţă din cauza întârzierii în livrarea instalaţiilor de către Uzina Generală de Apă din Liege.

Turnul de observare a incendiilor, cea mai înaltă construcţie din Bucureşti la acea dată (aproape 50 m), era realizat din cărămidă şi var hidraulic, având la nivelul solului diametrul exterior de 17 m iar zidăria de 3,20 m grosime (aşa cum este şi astăzi). Postul de veghe se afla situat la înălţimea de 42 m, deasupra acoperişului clădirii, iar rezervorul (de compensaţie) cilindric cuprindea etajele (actuale) 4, 5 şi 6, şi urma să alimenteze împrejurimile cu apă, prin cădere liberă.
În luna martie 1892, după ce sunt montate rezervorul de apă de 750 m.c. şi instalaţiile auxiliare de alimentare cu apă, se constată că pompele de la Grozăveşti nu aveau puterea necesară ridicării apei la nivelul superior al rezervorului. Din acest motiv construcţia îşi pierde unul din rolurile iniţiale pentru care a fost ridicată, astfel că Primăria Capitalei renunţă la utilizarea ca rezervor de apă şi ia decizia de a o preda Companiei de Pompieri a Capitalei.
În ianuarie 1892, comandantul Regimentului 6 artilerie se adresa Primăriei solicitând amenajarea aici a unei cazărmi de pompieri: Domnule Primar, am onoare a vă ruga să binevoiţi a ne comunica ziua când postul de pompieri de la Olari poate ocupa turnul ce s-a pus în lucrare deoarece în urma inspecţiei făcute s-a găsit gata. În martie, răspunsul Primăriei este afirmativ şi se pune la dispoziţie spaţiul necesar instalării postului de pompieri: parterul şi etajul I. Etajul II era în continuare la dispoziţia supraveghetorului rezervorului de apă precum şi pentru fântânarii însărcinaţi cu manevrarea diverselor robinete-vane.
Accesul în clădire se făcea pe patru uşi diametral opuse. Una permitea intrarea în grajdul cailor, pe alta se intra în remiza cu materiale de stingere, pe a treia se ajungea în depozitul de furaje, iar pe a patra practicată spre actualul bulevard Ferdinand se urca la etaj spre birouri şi spre dormitoarele trupei.
Scara interioară în spirală nu ajungea până la nivelul superior al Foişorului de Foc, ci până la etajul al III-lea. De la acest etaj era fixată pe peretele exterior al rezervorului de apă, până la partea superioară a sa, de unde, pe o altă scară în spirală, se ajungea la postul de veghe aflat la înălţimea de 42 m. Rezervorul cilindric de apă era mascat de peretele care-l înconjura în care erau practicate cele 16 ferestre înalte de 8m, prevăzute cu un sistem de jaluzele din lemn.
La anunţarea unui incendiu se înhămau rapid caii la saca şi la cele două pompe manuale aflate la parterul clădirii și se alerga spre locul indicat, prin hârtoapele oborului de vite din zona Căii Moşilor de astăzi, prin gropile şi şleaurile drumurilor, încât de multe ori utilajele pompierilor rămâneau înpotmolite. Trebuia să pună umărul toţi servanţii pentru a le urni din loc. Convoiul era precedat de un gonaci călare cu misiunea de a descoperi locul incendiului şi sursele de apă.
Ca „observator al incendiilor”, Foişorul a funcţionat până la instalarea în clădire a telefonului, în 1910, iar ca post de pompieri până în anul 1936.
Din anul 1936 postul de pompieri s-a mutat într-un local nou construit în apropierea gării Obor (cazarma Regele Ferdinand I), Foişorul căpătând temporar diverse destinaţii: locuinţe, depozit de arhive, birouri ale întreprinderii de transporturi comunale ş.a.
La inițiativa comandantului pompierilor militari, generalul Pamfil Tatu, se ia hotărârea transformării Foişorului de Foc în muzeu al pompierilor. Astfel, în perioada anilor 1961-1963 clădirea a fost consolidată, renovată şi modernizată. A fost dezafectat rezervorul de apă pentru a se crea spaţiul necesar expoziţiei permanente a muzeului. În locul său au fost construite încă trei nivele (actualele 4, 5, 6), s-a instalat ascensorul iar scara centrală în spirală a fost prelungită până la ultimul etaj.
Muzeul Naţional al Pompierilor, instituţie publică de cultură de drept public, unică în reţeaua muzeală naţională, a fost inaugurat la 17 septembrie 1963, conţinutul său tematic fiind limitat la istoria pompierilor bucureșteni.
În anul 1971, la iniţiativa aceluiaşi comandant al pompierilor, generalul Pamfil Tatu, sprijinit de Primăria Capitalei şi de grupurile de pompieri judeţene, Ministerul Afacerilor Interne a solicitat transferarea secţiei Istoria pompierilor bucureşteni în structura Comandamentului Pompierilor. În urma avizului favorabil din anul 1972, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a aprobat transferarea la M.A.I. – Comandamentul Pompierilor a secţiei respective, sub denumirea de Muzeul Pompierilor. În prezent acesta se află în subordinea directă a Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, conform Hotărârii de Guvern nr. 1490/9.09.2004 privind organizarea şi funcţionarea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă.
Tematica generală a muzeului cuprinde o prezentare a momentelor importante din istoria pompierilor integrate în istoria naţională prin exponate, documente, fotografii, colecţiile muzeului incluzând peste 10.000 obiecte de patrimoniu cultural.
Spaţiul de expunere nu permite valorificarea superioară a bogatului patrimoniu de care dispune muzeul şi nici includerea în expoziţia de bază a unora dintre cele mai interesante obiecte pentru publicul vizitator, şi anume pompele manuale montate pe trăsuri (piese din perioada 1880 – 1957) şi autospecialele de stins incendii (piese din perioada 1931 – 1980), din cauza dimensiunilor lor mari.
Colecţiile mai importante ale muzeului sunt următoarele:
– tehnică de intervenţie la incendiu: pompe manuale montate pe trăsuri, pe cărucioare, sau tip cârjă, maşini de intervenţie la foc, stingătoare manuale, motopompe, costume de intervenţie, aparate izolante, ş.a;
– echipament: uniforme ale pompierilor militari, voluntari, civili, căşti, caschete, ecusoane, accesorii diverse;
– numismatică: ordine, medalii, decoraţii, insigne, plachete;
– drapele: care au aparţinut unităţilor de pompieri militari, asociaţiilor de pompieri voluntari ş.a;
– fond documentar: cărţi, documente, reviste, broşuri, fotografii, clişee ş.a.
Expoziţia de bază, este organizată cronologic, pe şapte nivele (P+6), traseul de vizitare fiind în spirală de la etajul 6 către parter.
Etajul VI: Prin exponate şi documente, sunt redate primele forme de organizare ale oamenilor împotriva incendiilor, precum şi primele mijloace tehnice de intervenţie (de la găleata cu apă la pompele manuale). Sunt expuse mai multe machete după cele mai vechi pompe manuale cunoscute, dar şi o valoroasă pompă hipo tip „gât de barză” (denumită aşa după forma ţevii de refulare a apei), model 1765, realizată în ateliere româneşti. Piesa datează din perioada când furtunul de refulare nu fusese încă inventat.
Etajul V: Este prezentată instituţionalizarea serviciului de pompieri, prin înfiinţarea primei formaţii de pompieri voluntari – Arad 1834 şi a unităţilor de pompieri militari. Astfel, la Iaşi, în anul 1835, şi mai târziu la Bucureşti, în 1844, apar primele unităţi: „Roata de Pojarnici” la Iaşi şi „Roata de Pompieri” la Bucureşti. Un grupaj de vitrine prezintă intervenţia „roatei” din Bucureşti la cel mai mare incendiu din istoria Capitalei: cel întâmplat la 23 martie 1847, în ziua de Paşti, când, declanşat din joaca unui copil, acesta a mistuit aproape 2.000 de case şi 12 biserici, distrugând centrul comercial (o cincime din oraş) şi oprindu-se la marginea oraşului, „nemaiavând notreţ”.
Aceeaşi companie de pompieri, condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu, s-a remarcat un an mai târziu, în încleştarea eroică şi sacrificiul suprem de la 13 septembrie 1848 în lupta cu oastea otomană din Dealul Spirii, venită să înăbuşe Revoluţia. În memoria acelor curajoşi pompieri, a fost ridicat în anul 1901, pe locul luptei, „Monumentul Eroilor Pompieri” realizat de sculptorul Wladimir Hegel, redezvelit la 13 septembrie 1990. Sacrificiile pompierilor sunt recunoscute şi de domnitorul Al. Ioan Cuza care, în anul 1860, promulgă legea prin care acordă participanţilor la „Lupta din Dealul Spirii” medalia „Pro Virtute Militari”, prima medalie militară românească. O astfel de medalie însoţită de brevetul său este expusă în muzeu.
Etajul IV: Momentul 1877-1878 este marcat prin documente, fotografii, medalii, uniforme, mărturii ale participării pompierilor militari la Războiul de Independenţă, organizaţi în baterii de artilerie.
Etajul III: În continuare, expoziţia de bază prezintă evoluţia Corpului Pompierilor Militari în perioada dintre cele două războaie mondiale, prin exponate originale, fotografii sau copii ale unor documente: înfiinţarea Comandamentului Pompierilor şi apariţia primei reviste de specialitate în 1929 (numită Buletinul Pompierilor), a Regulamentului Apărării Pasive contra atacurilor aeriene din 1933, prin care pompierii au primit şi misiunea apărării teritoriului ţării, Legea de organizare a Corpului Pompierilor în 1936. Este reliefat şi Centenarul Pompierilor Militari (1835-1935), cu prilejul căruia, la manifestările organizate, pompierii celor mai vechi unităţi, cele din Iaşi şi Bucureşti, au avut dreptul de a purta pe piept un semn onorific și anume Znacul de 100 ani.
Perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial este marcată de dezvoltarea tehnicii de luptă cu focul punându-se accentul pe produsele realizate în ţară. Sunt expuse o serie de machete reuşite ale unor maşini de intervenţie, realizate la noi pe şasiuri din import sau româneşti: Praga, Skoda, Zis (Rusia), Steagul Roşu.
Etajul II: Muzeul are un spaţiu alocat şi activităţii de prevenire a incendiilor, cu vitrine şi panouri de prezentare a cauzelor de incendiu, a tipurilor de stingătoare manuale, a mijloacelor de stingere automată (detectoare de incendiu, butoane de semnalizare, pulverizatoare de apă).
Etajul I: Este consacrat misiunilor pompierilor (intervenţii la foc, cutremure, inundaţii, acidente rutiere ş.a.) şi relaţiilor internaţionale ale acestora. Sunt expuse exemplare reprezentative din bogata colecţie de obiecte primite de către pompierii români în relaţiile de specialitate cu pompierii străini: costume şi accesorii de intervenţie, uniforme, căşti, caschete, medalii, obiecte decorative, etc.
Traseul vizitării se sfârşeşte la parter, unde pot fi admirate câteva donaţii ale unor colecţionari pasionaţi de acest domeniu.
Într-o prezentare succintă am subliniat câteva repere tematice din expoziţia de bază a muzeului. Aceasta încearcă să ofere o imagine cuprinzătoare a instituţiei salvatorilor, a celor care, în toate perioadele istorice, au avut ca misiuni nobile salvarea bunurilor şi a vieţilor oamenilor pentru binele comunităţii din care făceau parte.

VASILE BĂLAN
Director al Muzeului Național al Pompierilor (Foișorul de Foc)