Despre rugăciunea lui Iisus

„Rugăciunea lui Iisus face din inima fiecăruia o chilie monahală unde se află <<singur cu Singurul>>, în tăcere. Nevoitorul învaţă să tacă. Dar tăcerea creştină nu poate fi despărţită de un cuvânt mereu reînnoit. La un moment dat, cel tăcut, isihastul, primeşte harisma cuvântului de viaţă, care merge de la inimă la inimă, cuvântul – sămânţă”. Olivier Clement

În contextul proclamării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2022 drept „Anul Omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului” şi „Anul comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”, am considerat ca fiind oportună abordarea subiectului referitor la rugăciune ca temelie a vieţii şi creşterii spirituale a omului, ca acţiune nesfârşită, dar şi ca mod de viaţă altruist. Rugăciunea, respiraţia spirituală a Bisericii şi a sufletului, după cum o numeşte Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a fost şi va fi pentru credincioşi aducătoare de mângâiere şi de pace şi generatoare de bucurie în unire cu Sfânta Treime, izvorul bucuriei şi al vieţii veşnice, dar şi cu Biserica lui Iisus Hristos din toate timpurile şi din toate locurile. Fără rugăciune creştinul îşi pierde identitatea în Hristos, deoarece fără această respiraţie a sufletului el se înstrăinează de Dumnezeu, dar nu numai de El, ci şi de sine însuşi şi de semeni. Prin rugăciune noi trăim în Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt. Iar această trăire prin harul Duhului Sfânt este de neconceput în afara Bisericii şi în afara credinţei în Sfânta Treime.

În acest sens, Patriarhul Calist al II-lea al Constantinopolului (1397) spune: „Socoteşte cele ce le face Dumnezeu în Adam cel întâi zidit şi cele mai înalte ce le face pe urmă în noi. Suflă în Adam ca suflare de viaţă, harul Duhului de viaţă făcător, şi aşa s-a făcut Adam om desăvârşit; căci s-a făcut «spre suflet viu» (Facere 2, 7), şi nu spre suflet simplu. Căci nu e suflet al omului Duhul lui Dumnezeu, ci spre suflet care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască sufletul cuvântător (raţional) şi de chip dumnezeiesc” (Filocalia, vol. 8, Bucureşti, 1979, p. 240). Aşadar, prin har, în chipul lui Dumnezeu din om este imprimată sau întipărită pecetea Treimii. În timpul rugăciunii, creştinul ortodox nu se relaxează, aşa cum fac, de exemplu, cei care practică meditaţii transcendentale, ci dimpotrivă, rugăciunea este o acţiune, o activitate continuă, o lucrare şi un mod de viaţă altruist.

Rugăciunea curată a creştinului nu este o experienţă mistică, ci este o trăire mistică în adevăratul sens al cuvântului, este trăire în Dumnezeu Cel în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dacă ar fi să enumerăm principalele foloase ale rugăciunii, acestea ar fi comuniunea cu Dumnezeu şi dobândirea asemănării cu El, luminarea minţii, bucuria inimii, pacea şi întărirea voinţei. Chirurgul și biologul francez Alexis Carrel, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în anul 1912, spunea: „Rugăciunea produce în suflet calm, linişte interioară, armonie între activitatea nervoasă şi cea morală, o putere mai mare de a suporta încercările vieţii, sărăcia, boala, calomnia şi moartea.

Echilibrul cauzat de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav. Astfel, rugăciunea îi marchează pe credincioşii săi cu o caracteristică particulară: castitate în privire, calm în atitudine, bucurie senină în expresie, curaj în conduită şi, când nevoia o cere, jertfa de sine a soldatului sau martirului”. În lumea frământată de multiple neajunsuri, de neplăceri, de necazuri şi de boli adesea incurabile, creştinii sunt chemaţi să contribuie la înmulţirea dragostei, a păcii şi fraternităţii, iar în virtutea identităţii lor în Iisus Hristos ei sunt datori să se roage unul pentru celălalt.

Acesta este şi motivul pentru care rugăciunea este un mod de viaţă altruist şi „o nesfârşită înfăptuire, mai înaltă decât toată arta sau ştiinţa”, după cum spunea Sfântul Cuvios Sofronie Saharov. Dacă efectele binefăcătoare şi binecuvântate ale rugăciunii ar fi redescoperite în postmodernitate, atunci societatea cu siguranţă s-ar îndrepta spre ceea ce îi este propriu şi spre ceea ce îi este hărăzit, Împărăţia lui Dumnezeu.

Abordarea rugăciunii în contextul lumii actuale

Astăzi, a vorbi despre rugăciune, într-o lume în care avem atât de multe alte preocupări mult mai „palpabile şi mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorită gândirii noastre foarte pragmatice în urma căreia aşteptăm, în cel mai scurt timp, lucruri şi rezultate foarte „concrete” şi foarte „eficiente”! Pentru foarte mulţi dintre noi cei aşa zişi credincioşi a ne ruga înseamnă a depune un efort prea mare şi pentru o lungă durată (de fapt ar trebui pentru toată viaţa) pentru care noi nu prea avem timp sau, mai bine zis, nu reuşim să ne facem suficient timp!

Ne comportăm, în acest fel, în raport cu rugăciunea fiindcă, foarte mulţi dintre noi, nu (re)cunoaştem autenticul motiv şi scop al vieţuirii noastre pe acest pământ! În altă ordine de idei, nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică, totuşi, o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale.

„Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune, astăzi, o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influenţelor nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere” – ne relatează Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt”. Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai acest lucru ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social.

Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de continuă plictiseală şi permanentă monotonie, care sunt două din cauzele slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte – spune tot Părintele Stăniloae în aceeaşi lucrare – el poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie. O trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea că omul se simte în ea mult mai singur decât în societatea de ieri în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu.

Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea care este atât de greu de suportat. „El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Îl vede şi Îl înţelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii, ale unei vieţi închise doar în orizontul pământesc. Îşi poate umple viaţa cu un conţinut infinit” – susţine acelaşi părinte în aceeaşi lucrare.

Despre rugăciune din perspectivă filocalică

În altă ordine de idei, dacă ar fi să vorbim puţin despre volumul cel mai renumit şi mai important ce descrie rugăciunea – Filocalia, adică iubirea de frumos, vom pomeni de fapt, despre drumul evanghelic al împlinirii poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Împlinind zi de zi, ceas de ceas, poruncile lui Iisus Hristos din Sfintele Evanghelii, creştinul se va afla pe un drum al despătimirii, un drum care se dovedeşte a fi un urcuş către o frumuseţe negrăită a iubirii dumnezeieşti pentru fiinţa umană. Foarte important este faptul că mulţi au pornit pe acest drum, au reuşit să biruiască propriile patimi şi să se „rănească” în final de către această frumuseţe divină.

Mulţi dintre cei care au reuşit să parcurgă acest urcuş tainic, au lăsat în scris multe referinţe şi elemente din propria lor experienţă, spre ajutorul şi folosul duhovnicesc al celor ce se încumetă la acest binecuvântat drum. Una din principalele coordonate ale acestui urcuş spiritual este rugăciunea neîncetată, iar condiţiile prin care primii creştini şi mai ales primii care au ales punerea în practici a poruncilor lui Iisus Hristos, departe de zgomotul lumii, au determinat ca rugăciunea neîncetată să ia forma: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Această rugăciune a devenit o armă pentru cel angajat şi ancorat în urcuşul duhovnicesc, o armă pe care o putea folosi în toată vremea şi în tot locul, unde se afla ori vieţuia. Aşadar, în Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Iisus Hristos cu iubirea şi cu mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Iisus Hristos numai pentru persoana noastră:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare, aşadar, că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am săvârşit faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii (semenii) mei, deci mă rog, în virtutea dorinţei de realizare a comuniunii, şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pentru totdeauna afectaţi de nedreptăţile mele faţă de ei. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteşte pe tot omul, află ajutor de la tot omul prin voinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce îl apără pe cel nedreptăţit Îl are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-şi dăruieşte braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său”.

Despre rugăciunea minţii în viziunea şi vieţuirea omului modern, contemporan

Iar, în ce priveşte rugăciunea minţii şi mentalitatea omului postmodern, omul secularizat de astăzi, aşa cum am spus şi la începutul acestui material, se află într-o situaţie, din păcate lamentabilă, fiindcă pe de o parte recunoaşte marile probleme cu care se confruntă, atât la nivel personal, cât şi la nivel social, global şi mondial, am putea spune, pe de alta nu are curajul asumării unei soluţii, unei hotărâri care să-i schimbe viaţa. Ba chiar am putea observa, mai ales în urma supradimensionării problemei poluării mediului o tendinţă păguboasă, spre un sincretism haotic şi un panteism rudimentar, mai mult de tip social, de închinare la o forţă impersonală şi atotputernică, ce se ascunde în legile naturii. De aceste dereglări şi dezechilibre produse în firea şi persoana umană, de către modul de viaţă al omului în ultimii douăzeci de ani, se pare că nu se teme nimeni.

Omului de astăzi îi este frică totuşi de o întâlnire cu un Dumnezeu personal, care propune o relaţie liberă de iubire. În interiorul popoarelor şi neamurilor ortodoxe există o frământare ce provine din intersectarea credinţei tradiţionale cu mentalitatea societăţii postmoderne, care ştie să-şi promoveze succesele, în special cele legate de bunăstarea materială şi de tehnologia modernă. Ortodoxul de astăzi nu ar vrea să-şi trădeze tradiţia în care a crezut, dar nici nu i-ar conveni să piardă accesul la „bunătăţile” postmodernismului. În final va cădea în magia acestor bunătăţi pentru că este destul de legat de valori ce definesc viaţa în lumea aceasta (casă, meserie, (re)nume şi bun, carieră, reuşită în viaţă). Totuşi, în paralel cu această luptă între vechi şi nou s-a născut în societăţile ortodoxe ideea (ce a creat un adevărat curent şi o veritabilă opinie) că înstărit şi bogat este, de fapt, cel care se defineşte printr-o cultură tradiţională, are o credinţă, iar din punct de vedere social are acces la propria cultură, la propria credinţă, precum şi la servicii sociale, de asemenea are acces la noua tehnologie.

Societatea îi asigură dreptul de acces şi folosinţă a bunătăţilor postmodernismului, iar individul se îngrijeşte de identitatea lui spirituală şi culturală. Creştinul ortodox nu trebuie să se teamă de propria lui istorie şi tradiţie, trebuie să o cerceteze şi să „extragă” tot ceea ce este bun şi actual astăzi. De aceea credem că lucrarea de faţă este un prim pas către această cunoaştere şi către asumarea unui parcurs atât personal, cât şi comunitar. De asemenea nu trebuie uitat şi ignorat faptul că practicarea rugăciunii lui Iisus Hristos are valoare şi rezultatele cele adevărate, numai dacă îşi păstrează caracteristicile de care am vorbit până acum.

Concluzii şi încheierea

În încheiere, voi sublinia încă odată adevărul şi realitatea că, prin rugăciune omul păşeşte înaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre desăvârşirea şi despre mântuirea sa, rugăciunea rămâne suprema datorie a noastră, a tuturor creştinilor, văzând şi constatând din cele enunţate aici importanţa şi actualitatea ei, fiind ieri, azi şi în veci aceeaşi; ea fiind semnul supremaţiei morale şi duhovniceşti în lume. Dacă, prin absurd, ar fi să înceteze, la un moment dat, rugăciunea pe pământ, nevinovăţia ar rămâne fără ocrotire, păcatul fără iertare, virtutea fără putinţa desăvârşirii şi lumea ar intra în întunericul stricăciunii şi a morţii care ar duce la noaptea veşnică a iadului.

Nădejdea sporeşte prin rugăciune: nădejdea Zilei din urmă, neînserate, când adierea Duhului va împrăştia cenuşa şi va arăta ca un „rug aprins” întru Hristos. Risipirea amăgirii şi zdrobirea morţii nu se vor săvârşi fără mari încercări. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mântui. Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!

Dr. Stelian Gomboş