Lux şi fast în Ţara Românească-secolul al XVIII-lea sau epoca Fanariotă (II)

Principele fanariot Alexandru Ipsilanti (1774-1782) a hotărât să se zidească un nou palat domnesc lângă mănăstirea Mihai Vodă, pe o înăltime acoperită de vii, numită Dealul Spirii. Lucrările de construcţie au durat din martie 1775 pînă spre sfârşitul lui 1776, ispravnici supraveghetori (diriginţi de şantier) fiind numiţi marele ban Dimitrie Ghica, marele vornic Nicolae Dudescu şi medelnicerul Ion Vilara. Pentru că aceştia îşi însuşeau o parte din banii orânduiţi pentru materiale şi mâna de lucru, arhitectul sas adus de la Braşov a intrat în conflict cu ei şi, în cele din urmă, a fost înlăturat.

În schimb, se cunoaşte numele unui arhitect grec venit din Italia, Spiridon Macri, ce a realizat scările de marmură ale palatului. Nu ştim exact cum arăta această curte domnească ce ocupa un platou vast în spatele mănăstirii Mihai Vodă, cert este faptul că, după informaţiile unui contemporan, „acest palat era foarte mare; era zidit după stilul bizantin, cu două caturi, având patru scări şi trei foişoare; la catul de sus, la mijlioc, era salonul cel mare, unde era şi tronul domnesc; între celelalte încăperi era şi un paraclis şi o baie, iar în catul de jos erau toate autorităţile: visteria (finanţele n.a.), logofeţia (cancelaria domnească n.a.), hătmănia (ministerul de război n.a.) şi altele cu cancelariile lor”.

Franz Joseph Sulzer, ofiţer în armata austriacă, profesor la Academia domnească din Bucureşti, găseşte că noua reşedinţă princiară era cu totul nesatisfăcătoare cel puţin din punct de vedere estetic, în schimb, Dionisie Fotino ne aminteşte de un „palat domnesc minunat din sus de mănăstirea Mihai Vodă”. Ultimii domnitori fanarioţi au trăit între zidurile acelei curţi o viaţă plină de fast princiar, înconjuraţi şi de luxul orbitor al protipendadei epocii, formate mai ales din greci boieriţi şi nărăviţi unui trai plin de huzur şi lipsit de orice griji.

Cu toate acestea, Curtea Nouă a avut parte de o viaţă scurtă: în timpul războiului ruso-austroturc, din 1781-1791, a fost incendiată şi devastată, cutremurul din 1802 (care a vut epicentrul în Vrancea şi a fost simţit chiar şi la Moscova) a năruit din nou ceea ce a reuşit să repare domnitorul Constantin Hangerli (1797-1799) şi în sfârşit un nou incendiu devastator a distrus din temelii, în anul 1812, întreaga reşedinţă princiară. După informaţiile agentului diplomatic prusian la Constantinopol, principele Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818) a pierdut cu această ocazie bunuri, ce nu au mai fi putut fi salvate, în valoare de 300.000 de piaştri.

Ultimele vestigii ale Curţii Noi (sau mai precis Curtea Arsă, cum a fost cunoscută de atunci încoace), pivniţe, tuneluri şi rămăşiţe de ziduri au fost declarate în anul 1955 monumente de arhitectură. Cu toate acestea, şi ele au fost şterse de pe faţa pământului pentru a face loc, în deceniul nouă al secolului al XX-lea, actualei construcţii ciclopice a Casei Poporului, Palatul Parlamentului de astăzi. Despre casele boiereşti ale secolului al XVIII-lea avem din fericire mai multe informaţii. Ion Ghica scria în „Bucureştiul industrial şi politic”, în jurul anului 1876, următoarele:

„Casele boiereşti erau ziduri tari ca de cetate, în câte patru şi şase cărămizi, cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu beciuri şi un rând de odăi deasupra, cu pod din streaşină până-n streaşină; grinzile erau ca urşii de pod de groase; la cheresteaua unei case mergea un parchet de pădure seculară întreg; pardoseala sălilor şi a tinzilor era de cărămidă pusă pe muchi, învălitoarea de şindrilă bătută pe şapte şi pe nouă, înaltă aproape de două ori cât casa, ca să nu ţie zăpadă şi ca să se poată scurge apa mai lesne.

În zadar am căuta să mai descoperim pe suprafaţa Bucureştiului vreuna dintr-acele zidiri de care am văzut atâtea în copilăria noastră, case măreţe, bine împărţite, bine aerate, călduroase iarna şi răcoroase vara. Corpul principal se compunea de o sală mare, de colo până colo, cu odăi în dreapta şi în stânga, cu tinzi în cruci prin care se comunica cu celelalte părţi ale edificiului, case cu scosuri în toate părţile şi cu sacnasiu, fiecare odaie cu ferestre spre trei părţi ale lumei, tavanurile erau de stejar, streaşina scoasă de o jumătate stânjin ca să-i ţie vara umbră, s-o apere toamna şi primăvara de ploi şi iarna de viscol şi de zăpadă; curtea era înconjurată de zid bolovănit înalt şi gros, poarta cu boltă, cu două rânduri de uşi de stejar ferecate, cu foişor deasupra, unde păzea ziua şi noaptea arnăuţi; sub gang era o odaie pentru pazarghidean în timp de ciumă. Din pridvor, o galerie deschisă ducea la biserică, căci fiecare casă mare avea biserică în curte sau în corpul casei, la un colţ”.

Într-adevăr, o astfel de casă boierească era o construcţie relativ mare, dar foarte masivă, cu ziduri groase de peste un metru, din cărămizi bine arse şi legate cu un mortar extrem de dur. Casele, înconjurate de ziduri puternice aveau aspectul unor adevărate fortăreţe. Scriitorul Ion Ghica ne oferă amănunte interesante despre cea mai spectaculoasă casă boierească din Bucureştii acelor timpuri: „Până acum vreo treizeci de ani (în jurul anului 1840 n.a.), tot se mai vedea în dreptul Podului Gârlii, despre strada Apolodor de astăzi, bolta unei porţi cu foişor dasupra, şi mai la stânga nişte mari dărămături fără învelitoare, fără uşi, fără ferestre, care cădeau cărămidă cu cărămidă; acelea fusese palatul Dudeştilor…”.

“Una din casele cele mai măreţe din Bucureşti era casa Dudescului, familie venită de peste Carpaţi, ca Văcăreştii, ca Goleştii, ca Sturdzeştii şi ca Cândeştii, familie bogată şi cu pretenţiuni feodale… Familia Dudescului era fără îndoială cea mai bogată din ţară. Coprinsul lor în Bucureşti începea de lângă Sfinţii Apostoli şi mergea până în Podu Caliţei, aproape de Antim; coprindea mai tot spaţiul dintre gârlă (râul Dâmboviţa n.a.) şi Dealul Spirei, locul unde este astăzi (1876 n.a.) vestita mahalaua Dudescului, dar unde nu mai găseşti cea mai mică urmă de acea mărime nici în zidire, nici în picior de om.

Cel din urmă care a purtat acest nume a fost vornicul Nicole Dudescu, om de spirit şi învăţat, român înfocat şi inimic neâmpăcat al domnilor greci şi al fanarioţilor; era nepot al lui Antioh Cantemir” (domnitor al Moldovei /1695-1700 şi 1705-1717/, tatăl domnitorului Dimitrie Cantemir /1693, 1710-1711). Într-adevăr, în urma ultimelor cercetări arheologice (deceniul şase al secolului al XX-lea) s-a constatat că această proprietate avea lungimea de 1 km şi era înconjurată de ziduri puternice, înalte de şapte metri, susţinute pe alocuri şi de contraforturi. Casa avea pereţii exteriori de peste un metru grosime, din cărămizi subţiri, bine arse, legate cu mortar hidraulic de o duritate ieşită din comun şi era alcătuită dintr-o pivniţă boltită, un parter înalt, iar etajul se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 1.000 mp. Era, realmente, un adevărat palat fortificat.

Bucătăria se asemăna, după toate probabilităţile, cu cele de la Mogoşoaia şi Cotroceni. Desigur, în cuprinsul Bucureştilor mai existau şi alte case boiereşti destul de asemănătoare cu cea pe care am prezentat-o mai sus. Astfel, vecină cu proprietatea Dudeştilor se afla o altă mare casă boierească ridicată, se pare, pe la începutul secolului al XVIII-lea de spătarul Toma Cantacuzino, nepot de văr al lui Constantin Brâncoveanu. Ea avea o înfăţişare impunătoare şi era înconjurată de un parc imens de câteva hectare. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, după expropierile ocazionate de rectificarea şi canalizarea Dâmboviţei, suprafaţa terenului înconjurător ajunsese la 16.000 m.p.

Nu departe de aceste case boiereşti se afla curtea familiei Ghica, ce cuprindea un foarte mare spaţiu în spatele actualei Primării a Capitalei. Bineînţeles că scriitorul-prinţ Ion Ghica le-a cunoscut în copilăria sa: „Curtea banului Ghica era cât o moşie de mare; începea din capătul despre apus al Podului Gârlei, de vale de Zlătari, mergea în jos pe malul apei până în dreptul caselor Văcărescului, unde este şi astăzi casa lui Barbu Bellu; de acolo cotea spre Sfinţii Apostoli, până unde sunt băile lui Mitraszewski, apuca la dreapta pe uliţa înainte, tăia de-a curmezişul strada Mihai Vodă, trecea gârla la cazarma pompierilor şi apoi la vale prin Gorgani, cuprinzând toată mahalaua Domniţa Nastasica, şi se încheia cu ocolul la Podul Gârlei la Zlătari”.

Şi proprietatea Ghica se întindea pe câteva hectare de teren. Amintim aceste aspecte pentru a sublinia una dintre cele mai importante caracteristici ale reşedinţelor boiereşti bucureştene din secolul al XVIII-lea şi anume că majoritatea erau înconjurate de spaţii imense protejate de ziduri puternice. Mai departe Ion Ghica descrie cele două case ce se aflau în cuprinsul proprietăţii familiei sale: „Casele bătrânului Ghica şi ale fiului său Scarlat se aflau amândouă în cuprinsul de mai sus; erau două namile, cu pridvoare, săli mari, tinzi şi paratinzi, sagnasie, odăi mari de musafiri, sofragerie de iarnă şi de vară, iatacuri şi cămări, cu arcade şi bolte învârtite, beciuri şi pivniţe pe dedesupt; învelitoarea de şindrilă mai naltă decât casa şi cu streaşina scoasă de jur împrejur de doi coţi.

De-a rândul, pe lângă zidul curţii, în şir, cuhnii, odăi de slugi şi de logofeţi, grajduri, şoproane, grădini de flori şi de zarzavaturi, livezi de pomi roditori, fânărie şi lemnărie. Acele două palaturi, unul în faţa altuia, erau despărţite numai prin strada Mihai Vodă şi prin gârlă”. În veacul al XVIII-lea, din cauza vremurilor de restrişte care s-au abătut peste întregul teritoriu al Ţării Româneşti, boierii şi-au fortificat reşedinţele atât în Bucureşti, cât şi la moşiile lor de la ţară.

De exemplu în Bucureştii anilor ’80 ai secolului al XX-lea încă mai existau zidurile vechi şi în parte năruite ale unei foste curţi boiereşti care se afla pe locul actualei Case Eliad din str. Mircea Vodă nr. 5. Această casă a fost cumpărată de Atanasie Eliad de la căminarul Ştefan Ogrădeanu, clădită de acesta în anul 1847 şi refăcută de noul proprietar în 1863, dându-i înfăţişarea romantică pe care o are şi astăzi. Zidul vechi, construit din cărămidă îngustă, era prevăzut cu metereze pe unde se putea trage cu flintele şi constituia ultima mărtuire a existenţei unei curţi boiereşti fortificate aparţinând, foarte probabil, veacului al XVIII-lea (dacă nu cumva chiar al XVII-lea).

Din păcate, zidul cu pricina a fost demolat pentru a face loc unui bloc ce se află în imediata vecinătate a Casei Eliad. Cea mai veche casă boierească (după unele surse ar fi o casă de târgoveţ) din Bucureşti, care s-a păstrat (cu unele mici modificări) până astăzi, este cunoscută sub numele de Melic. Pe str. Spătarului la nr. 22 se poate vizita o preţioasă relicvă a vechii arhitecturi boiereşti, construită în anul 1760 şi care prezintă o particularitate constructivă ieşită din tiparele veacului al XVIII-lea datorită faptului că cerdacul etajului este aşezat pe colţ. Este foarte probabil ca această casă să fi fost la rândul ei înconjurată de ziduri.

În ceea ce priveşte casele burgheze ale veacului al XVIII-lea, în Bucureşti se mai găsesc încă patru exemplare tipice care reuşesc să destăinuie câte ceva despre modul de viaţă al acestei pături sociale. Ele sunt cunoscute drept case de târgoveţi şi au aparţinut unor mici negustori şi meseriaşi. Cea mai interesantă este casa din Calea Şerban Vodă nr. 33 care posedă un cerdac pe două laturi şi un foişor deasupra gârliciului pivniţei. Casa din str. Orzari nr. 63 i-a aparţinut lui Ioniţă Cehanu, căpitan de panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu şi se aseamănă mult cu aceea din str. Popa Rusu nr. 21, construită de un anume Manolache, vătaf de harabagii, amândouă având câte o prispă sprijinită pe stâlpi de lemn. O altă casă de acest gen îşi mai trăieşte bătrâneţea pe str. Traian la nr. 176. Din păcate, cel mai frumos exemplar a fost dărâmat în ultimii ani ai comunismului şi se afla pe str. Mircea Vodă nr. 51.

La această casă erau interesante cele două pivniţe: una construită odată cu edificiul, precum şi cea din spate care părea mai veche şi avea un gârlici în arc de cerc cu o ramă din stejar cioplit. Negustorii foarte bogaţi posedau case asemănătoare cu cele boiereşti, cum a fost cazul marelui angrosist Niculae Kirilof, care la începutul veacului al XIX-lea avea o astfel de casă, înconjurată de ziduri înalte pe str. Labirint, în mahalaua Olteni, din păcate demolată în anul 1920. Totuşi cea mai importantă ctitorie a veacului al XVIII-lea a rămas mănăstirea Văcăreşti, din nenorocire distrusă şi ea de incultura regimului comunist, în deceniul opt al secolului al XX-lea. Ridicată pe coama unui deal din sudul Bucureştilor, cu vedere spre lunca Dâmboviţei, mănăstirea zidită de familia domnitoare a Mavrocordaţilor a fost cel mai reprezentativ aşezământ monahal de expresie postbrâncovenească de pe întreg cuprinsul Ţării Româneşti, precum şi unul dintre cele mai frumoase din întreaga lume a ortodoxiei.

Începută în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, zidirea sa a durat între anii 1716-1724. Complexul mănăstiresc era format din biserică, palatul domnesc, chilii, stăreţie şi dependinţe şi semăna mult cu mănăstirea Cotroceni în ceea ce priveşte dispoziţia clădirilor. Constantin Mavrocordat (de mai multe ori domnitor al Ţării Româneşti şi al Moldovei între anii 1730-1769), fiul lui Nicolae, a continuat cu o a doua etapă de construcţie, mănăstirea, între anii 1732-1736, adăugându-i o nouă incintă, cu turnul de intrare şi un paraclis. Om de vastă cultură (vorbea curent şase limbi străine), Constantin Mavrocordat era posesorul uneia dintre cele mai importante şi vestite biblioteci din Europa timpului său.

O parte din cărţi a fost achiziţionată de înaintaşii săi, iar restul provenea (pe căi mai mult sau mai puţin legale) din biblioteca, nu mai puţin celebră, a postelnicului Constantin Cantacuzino, adăpostită la palatul său din Filipeştii de Târg (Mărginenii de Jos), jud. Prahova. Colecţia cuprindea incunabule, volume rarisime, laice şi teologice atât europene, cât şi din Orientul Apropiat. Din păcate, această bibliotecă (ce dovedeşte rafinament cultural) s-a risipit în cele patru zări, multe din cărţi ajungând şi în posesia unor capete încoronate din Europa. Bibliotea Academiei Române deţine un catalog cu lista completă a cărţilor ce alcătuiau biblioteca de la Văcăreşti.

Palatul domnesc, de o armonie perfectă, avea parter şi etaj pe o pivniţă spaţioasă şi boltită, precum şi un foarte frumos foişor cu perspectivă spre lunca Dâmboviţei. Piatra sculptată folosită din abundenţă la biserică, palat, colonade, pridvoare, foişoare, paraclis şi stăreţie, impresiona prin măiestria ieşită din comun a meşterilor şi prin rafinamentul exuberant al elementelor decorative. Unele coloane din piatră aflate în interiorul bisericii erau, realmente, acoperite de sus până jos cu adevărate broderii cioplite.

Epoca de suferinţă şi decădere a acestui extraordinar monument de arhitectură a început cu transformarea mănăstirii în închisoare, în anul 1864, traversând o perioadă de grave mutilări şi adăugiri în conformitate cu noile cerinţe. După ce au urmat alte stricăciuni datorate calamităţilor naturale (cutremurele devastatoare din anii 1940 şi 1977), Nicolae Ceauşescu a ordonat demolarea mănăstirii, neţinând cont de sfaturile unor arhitecţi şi istorici care s-au opus acestui diabolic gest. Astfel, buldozerele şi dinamita au ras de pe faţa pământului o adevărată minune a arhitecturii vechi româneşti, care demonstra cu prisosinţă fastul princiar al domnitorilor fanarioţi. Aceeaşi bogăţie ornamentală a pietrei sculptate în stil brâncovenesc sau postbrâncovenesc poate fi admirată astăzi la bisericile Sf. Gheorghe Nou (Bd. I.C. Brătianu nr. 39), Colţea (Bd. I.C. Brătianu nr. 1), Kretzulescu (lângă Palatul Regal de pe Calea Victoriei) şi Stavropoleos (str. Poştei nr.2).

În ultimele două-trei decenii ale scolului al XVIII-lea au început să pătrundă primele semne ale neoclasicismului în arhitectură. Astfel, multe din vechile case boiereşti au fost transformate sau chiar clădite de la temelie, primind o înfăţişare nouă, europeană, la început cu multă timiditate, pentru ca apoi, spre jumătatea veacului următor, Orientul să piardă definitiv lupta în faţa noilor curente apusene. Cea mai veche casă boierească din Bucureşti, care a suferit atât de multe transformări de-a lungul timpului încât astăzi nu se mai poate recunoaşte nimic din luxul de odinioară, este aşa-numita casă a lui Ienăchiţă Văcărescu, din Calea Victoriei nr. 9. Nu se cunoaşte cu precizie data când a fost construită, se pare totuşi că ea aparţine veacului al XVII-lea fiind ridicată de Enache (Ianache) Văcărescu (1645- 1714), bunicul lui Ienăchiţă, cel care a fost ucis împreună cu principele Constantin Brâncoveanu la Constantinopol. Casa moştenită de la strămoşi a fost transformată de Ienăchiţă Văcărescu spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi este foarte probabil să fi căpătat o înfăţişare apuseană.

În orice caz, mărturiile epocii spun că aceasta era una dintre cele mai mari şi mai frumoase case bucureştene, un adevărat palat princiar. Spirit cultivat (învăţase de mic latina, greaca, germana, italiana, franceza şi turca), stăpân al unei celebre biblioteci, boierul-poet Ienăchiţă Văcărescu a dus în casa despre care vorbim o viaţă extrem de luxoasă şi în acelaşi timp boemă. Înconjurat de muze inspiratoare, nimfe şi baiadere tinere şi frumoase, înveşmântate cu straie scumpe de inspiraţie orientală, Ienăchiţă organiza nu de puţine ori petreceri rafinate, ospeţe îmbleşugate demne de o adevărată curte domnească, udate cu cele mai alese vinuri din pivniţa personală.

Pe la începutul secolului al XIX-lea casa a intrat în posesia familiei de baroni Bellu şi din cartea colonelului Papazoglu „Istoria fondărei Bucureştilor”, apărută în anul 1891, suntem informaţi că această casă avea parter şi etaj cu un salon mare la mijloc ale cărei ferestre dădeau spre Podul Mogoşoaiei, o galerie cu geamlâc în curte, numeroase odăi pentru slugi, grajduri şi şoproane unde erau adăpostite trăsurile, dar şi o capelă, un mic paraclis propriu, aşa cum aveau toate marile case boiereşti din vremea aceea. După 1880, casa a fost cumpărată de bogatul negustor de blănuri Sigmund Prager, care a supus-o unor noi modificări, parterul fiind transformat în prăvălii. Ziaristul Constantin Bacalbaşa (1856-1935), în amintirile sale („Bucureştii de altădată”) apărute în 1935, scria că pe la 1880 „Casa Prager era, pe atunci, o veche casă boierească, casa baronului Barbu Bellu. N’avea prăvălii, era un mic palat particular, reşedinţa baronului rămas vestit prin aceea că, sub domnia lui Cuza Vodă, ucisese în duel cu pistolul pe un ofiţer”.

O altă veche casă boierească (Calea Victoriei nr. 178) ce îşi numără anii începând cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, este aceea care a aparţinut omului politic Barbu Catargiu (1807-1862), asasinat pe data de 8 iunie 1862, pe când deţinea funcţia de prim-ministru al principelui Alexandru Ioan Cuza. Iţele acelui atentat nu au fost dezlegate nici până în ziua de astăzi. Cu toate că peste edificiu au trecut mai bine de 200 de ani, încă se mai poate desluşi neoclasicismul timid al acelor vremuri, îngemănat cu arhitectura vetustă a caselor boiereşti tradiţionale.

Este interesant de amintit că în grădina din spatele casei a existat şi o seră „franţuzească” concepută de arhitectul Iacob Melic, absolvent al Şcolii de Arhitectură de la Paris în anul 1842. În concluzie, putem afirma că atât în ceea ce priveşte arhitectura, cât şi întreaga societate în ansamblul ei au traversat o lungă perioadă de tranziţie (cam de la 1780 până dincolo de jumătatea secolului următor) de la o viaţă cu profunde caracteristici orientale până la modernitatea eruopeană ce pătrunea încet, dar sigur în toate palierele societăţii româneşti, îmbâcsită de mentalităţile anacronice ale unui feudalism întârziat peste măsură de mult.

Petru Vintilă Jr.