ZIUA DUNĂRII

ZIUA DUNĂRII

Creştinii, musulmanii şi ateii sărbătoresc în fiecare an, pe 29 iunie, Ziua Dunării (Donau pentru germani, Dunav pentru croaţi şi Tuna pentru turci). Cunoştinţele mele firave de geografie nu-mi permit să aleg dacă Volga e o maşină sau un fluviu şi nici dacă Europa are limita estică pe Nistru sau mai departe, de aceea afirm supremaţia Dunării la nivel continental. În 2.860 km traversează zece ţări şi patru capitale, preia ape din alte şapte ţări şi are un debit mediu de 6.500 m³/s. Imaginea din oglinda apei arată cam aşa: între cele aproape 200.000 de tone de aluviuni purtate zilnic se află aproximativ cinci tone de plastic, alături de compuşi toxici anorganici, compuşi organici nedegradabili sau greu degradabili, săruri organice, substanţe fertilizatoare, microorganisme, produse petroliere, uleiuri şi coloranţi.

SUB LUCIUL APEI

Printre cei pasionaţi de croaziere fluviale, Dunărea se găseşte pe primul loc, devansând chiar şi Nilul. Cursul său inferior, cu peste o mie de km de mal românesc, a început să fie exploatat mai ales în ultimii ani. Majoritatea turiştilor sunt de origine germană şi parcurg în două săptămâni acest fluviu care uneşte Pădurea Neagră de Marea Neagră.
Sigur că mai văd plutind sticle de plastic şi chiar nimeresc în vreo pată de păcură, dar nu vor ghici niciodată „bogăţia” agenţilor poluanţi care se ascund sub luciul apei. Câmpiile mănoase de pe ambele maluri înseamnă şi îngrăşăminte chimice, de multe ori folosite în exces, şi pesticide, care se descompun greu. Deşi pesticidele organo-clorurate (HCH şi DDT) au fost interzise de mulţi ani şi ţăranul devenit fermier se jură că nu le mai foloseşte, prezenţa lor în sol încă depăşeşte concentraţiile maxime admise şi continuă să polueze apele fluviului. Porturile şi instalaţiile industriale de pe maluri constituie şi ele surse importante de poluare.
Numai pe malul românesc se găsesc 18 oraşe. Aşa se explică de ce în apele Dunării se găsesc hidrocarburi, fenoli, detergenţi, săruri minerale, iod, cloruri, plumb, mercur, cadmiu, arseniu, cianuri, azotaţi şi fosfaţi. Vasele de croazieră sunt depăşite numeric de navele de transport.
Ceea ce numim „fum” înseamnă oxizi de carbon, de azot şi de sulf, hidrocarburi, compuşi de plumb, de fier şi de vanadiu… Dar trecerea unei nave înseamnă mai mult de-atâta. Ordinul ministrului transporturilor 859/2013 pentru aprobarea Regulamentului de navigaţie pe Dunăre detaliază situaţia de fapt: „Este interzisă aruncarea sau deversarea în calea navigabilă a uleiurilor uzate, apei de santină şi altor reziduuri uleioase sau grase, precum şi a apei menajere, a mărfurilor, resturilor de marfă, gunoaielor menajere şi altor reziduuri speciale”.
Adevărat e că unii comandanţi de navă nu mai trec pe la zonele speciale de deversare din port, dar şi că unele porturi nu au amenajările necesare.
Dar, să revenim la bord! Tuşind, cu privirea în apele tulburi, cârcotaşul pensionar neamţ ar putea remarca şi faptul că valurile provocate de navă răscolesc sedimentele, spală şi erodează malurile şi deranjează păsările care cuibăresc acolo. El trebuie să cunoască foarte bine Convenţia pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, semnată pe 29 iunie 1994 la Sofia (ratificată la noi prin Legea nr. 14/1995).

PORTUL BUCUREŞTI

Mult timp mi-am zis că plătim prea scump pentru faptul că Dunărea noastră are un kilometru lăţime, crezând că restul Europei o foloseşte ca pe un canal colector de deşeuri. Câte un accident ecologic din amonte m-a făcut să justific o agonie derulată sub ochii mei. Apoi am aflat că nu avem staţii moderne de epurare şi că Bucureştiul e singura capitală europeană fără o staţie de epurare şi de aceea îşi aruncă mizeria în Dunăre, prin Dâmboviţa via Argeş. În ultimii ani lucrurile s-au schimbat şi staţiile moderne de epurare apar ca-n euforia socialistă, doar că se sprijină pe bani europeni. Staţia de epurare de la Glina funcţionează de ani buni şi luna trecută a fost deblocat proiectul care ar trebui s-o facă să lucreze la capacitate maximă. Cât de curate ar putea fi în viitor apele Dâmboviţei? Nicolae Iorga a reeditat o carte publicată în 1718 de Anton-Maria del Chiaro Fiorentino şi se găseşte aici o descriere care, după trei secole, provoacă melancolii gastrice: „Dâmboviţa, care udă Bucureştiul prin două ramificaţii, conţine o apă uşoară şi sănătoasă. Acest râu izvorăşte din
munţii Rucărului, lângă hotarul Transilvaniei, şi apele sale cristaline, care udă poalele acestor munţi, conţin păstrăvi foarte gustoşi”. Nu cred să mai fie păstrăvi în Dâmboviţa, dar luna trecută am găsit o lostriţă, într-un comunicat al Gărzii de Mediu, care o depistase pe o reţea de socializare, imediat după ce fusese braconată în Mureş.
Oricum, acest comportament friendly al capitalei vizavi de fluviu ar putea să ducă la un adevărat mariaj. Parlamentul a adoptat o lege care prevede construirea unui canal până la Olteniţa, făcând Bucureştiul port la Dunăre.
Ideea era din 1864, votul s-a dat în 1929, iar lucrările au început în 1986, fiind sistate în 1989. Partea realizată de canal a fost administrată de Ministerul Mediului şi apoi de cel al Transporturilor, în urmă cu câţiva ani depunându-se documentaţia de finalizare la forurile europene. Însă, ţinând cont de faptul că amortizarea de la
Canalul Dunăre-Marea Neagră se va face cândva dincolo de mijlocul mileniului, s-ar putea ca, mult timp
de-acum, portul Bucureşti să încapă într-un sertar.

DACIAN BRADEA