Istoricul Nichita Adăniloaie

Despre profesorul Nichita Adăniloaie s-a scris si se va mai scrie. In „Codrii Cosminului” prof.univ.dr. Mihai Iacobescu, elogiază personalitatea profesorului şi activitatea acestuia. Este reliefată corespondenţa lui cu mitropolitul Teodor Bălan fiind publicată de către Henrieta Mareci. Prof. univ. dr. Stoica Lascu de la Universitatea din Constanța de asemenea scrie despre cel care toată viața a slujit zeița CLIO și Societatea de Științe Istorice din România.

Deoarece l-am cunoscut, am colaborat la Societatea de Științe Istorice din România și la Revista Studii și Articole de Istorie, după 1989, am hotărât să scriu aceste rânduri. Nu este ușor să așterni în cuvinte fapte, întâmplări, sentimente, trăiri ale unui om, despre un OM, profesor sau împreună cu acesta. Și toate acestea întâmplate pe parcursul unei perioade de cca. 30 de ani, cu momente în care întâlnirileumanesauprofesionaleaveauloclaintervale scurte de timp, apoi mai rar, cu ocazia revederilor de la activitățile Societății de Științe Istorice din România sau la diferite manifestări științifice dedicate slujirii istoriei, promovării acestei științe în diferite medii academice, sau în învățământul preuniversitar.

La prima întâlnire cu profesorul mi-a spus: ești profesor, dar dacă vrei să ai succes în această carieră cercetarea istoriei locale și naționale este esențială, de asemenea continuitatea acesteia, iar inovarea didactică trebuie să o manifești la fiecare lecție prin folosirea materialului didactic și a documentului istoric. I-am prezentat preocupările mele pentru istoria locală, și națională: Contribuția județului Vlașca la Războiul de Independență și un articol despre Nicolae Droc Barcian. Surprins de articolele mele pe care doream să le public în revista Societății de Științe Istorice din România, m-a îndemnat să cercetez în arhive să nu pierd această deprindere. „Cercetarea științifică în domeniul istoriei te scoate din anonimat te îndeamnă spre perfecționare.

Didactica trebuie astăzi perfecționată și experiențele la clasă sunt modele de urmat”. M-a îndemnat să urmăresc și acest aspect și să scriu articole în revista societății, de altfel ce am și făcut în anii care au urmat. Întâlnirile la societate, prezența la unele activități științifice și îndeosebi colaborarea la redactarea revistei Studii și Articole de Istorie după 1990, ne-au apropiat și mai mult, întâlnindu-ne lunar sau chiar de mai multe ori pe lună. Ne-am cunoscut apoi și familiile, soția domnului Adăniloaie, o distinsă profesoară, a fost o femeie cu o personalitate deosebită, un psiholog de excepție. Sfaturile sale, pe care le-am urmat îndemnau la exigență, cumpătare, examinare a acțiunilor, perseverență. Cultul familiei pe care îl promova a fost poate cel mai evident exemplu care m-a marcat toată viața.

Familia profesorului Adăniloaie, de la Șarul Dornei, un loc pitoresc din Bucovina, reprezenta totul, deoarece avea secole de manifestare în această zonă. Este omul care a marcat existența mea ca cetățean, dascăl, organizator de școală și în activitatea științifică un adevărat apostol pentru mine și familia mea. Sfaturile profesorului au generat puterea și încrederea necesară pentru învingerea greutăților, a diverselor cumpene, imboldul pentru a continua când de multe ori doream să renunț.

A fost un sprijin moral fără de care nu aș mai fi continuat în situațiile manifestării unor greutăți care erau de netrecut. Un exemplu în acest sens este edificator. Profesor suplinitor înainte de 1989, doream să devin redactor la un ziar local. „Este o activitate efemeră, rămâi în învățământ și o să vezi că vei avea succes și multe împliniri”. Eram sceptic, dar i-am urmat sfatul și timpul a demonstrat că îndemnul a fost important, realist. Exemplele pot continua. Profesorul s-a apropiat atât de mult de mine încât ajunsesem să ne facem vizite, între familiile noastre luând masa împreună, discutând despre istorie, familie, societate, evoluțiile din România.

Întâlnirile din casa Adăniloaie, de pe strada Dinicu Golescu, unde doamna pregătea bucate bucovinene sunt de neuitat. Nichita Adăniloaie a fost un istoric român important, profesor universitar, unul dintre fondatorii Societății de Științe Istorice din România. S-a născut la 1 mai 1927 la Plaiul Șarului, Șaru Dornei, al zecelea copil al lui Ion și al Dochiței Adăniloaie. A absolvit școala primară în satul natal unde învățătorul Constantin Mișu i-a descoperit și valorificat înclinațiile spre studiu, cum menționează în Amintiri, București, 2013 și în Școala Șaru Dornei – repere istorice (Suceava, 2003 – în colaborare cu Petru Țăranu). A început cursurile secundare la Liceul Dragoș Vodă din Câmpulung Moldovenesc apoi s-a transferat la Blaj. În timpul războiului a activat la liceul din Râmnicu-Sărat, revenind apoi la Câmpulung Moldovenesc. A iubit limba și literatura română din aceast motiv a scris poezii, epigrame, schițe, nuvele, unele rămase în manuscris, altele publicate sub pseudonim în revistele Viața socială, Rampa și Flacăra. Participă la un concurs de istorie dedicat Centenarului Revoluției de la 1848 cu tema Ecoul Revoluției de la 1848 în Bucovina, fragmente din acest referat fiind publicate în revista Contemporanul.

După absolvirea liceului urmează Facultatea de Istorie a Universității București, între 1948-1952 unde în al doilea an de facultate a fost remarcat de prof. Petre Constantinescu, pentru înclinațiile în domeniul cercetării științifice. La propunerea acestui profesor a devenit colaborator al Institutului de Istorie Nicolae Iorga. După absolvirea Facultății de Istorie a fost încadrat asistent, iar în anul 1954 a fost numit cercetător științific la Institutul Nicolae Iorga. Prin concurs în 1958 devine șeful sectorului de istorie modernă de la acest institut. În 1968 și-a susținut doctoratul cu tema Reforma agrară din 1864. Aplicarea Legii rurale, o lucrare bazată pe documente istorice.

A fost numit conducător științific de doctorat pentru istoria modernă în anul 1971 pe baza notorietății științifice a profesorului. L-am cunoscut și am colaborat cu profesorul Nichita Adăniloaie la Societatea de Științe Istorice din România. De menționat că Societatea de Științe Filologice și Istorice din România a fost înființată în 1949, profesorul Adăniloaie fiind printre membrii fondatori.

Toate aceste aspecte sunt prezentate în Monografia Societății de Științe Istorice din România pe care a publicat-o în anul 2009. A fost ales membru al Biroului de conducere în 1953 și secretar al aceleiași Societăți între anii 1960 și 1967. În 1968 secția de Istorie a societății menționate devine independentă, cu numele de Societatea de Științe Istorice din România, unde profesorul Adăniloaie a fost succesiv vicepreședinte apoi, începând cu anul 1999, președinte de onoare. După 1990 am colaborat într-un timp de cumpănă pentru revista societății de Științe Istorice din România, Studii și Articole de Istorie, pentru publicarea acesteia când fondurile guvernamentale nu au mai fost acordate pentru această publicație. Începe activitatea didactică în 1954 ca asistent la Institutul Pedagogic de pe șoseaua Panduri unde a predat Metodica Predării Istoriei și a coordonat practica pedagogică a studenților.

Profesor asociat la Institutul de Perfecționare a Cadrelor Didactice, cunoaște profesori din mediul preuniversitar, pe care îi îndrumă pentru obținerea gradelor didactice. A predat Istoria Modernă la Academia de Învățământ Social Politic, Politica Externă a României la grupa de Diplomați din cadrul Ministerului de Externe, cursuri de istorie la Institutul de Medicină și Farmacie.

Între 1990 și 2000 a fost profesor de istorie modernă în cadrul Universității București. A fost redactor responsabil al Revistei „Studii și articole de istorie” din care a făcut parte și semnatarul acestui articol. S-a impus prin studii întemeiate pe material arhivistic, inedit și a avut o activitate notabilă de popularizator al istoriei naționale, de promovare a experienței didactice în procesul de predare a istoriei în învățământ. Profesor universitar de istorie modernă a colaborat cuStudioul „Al. Sahia”la realizarea unor filme didactice și documentare despre Tudor Vladimirescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Războiul de independență.

Direcțiile de referință în cercetarea istoriei au fost formarea statului național independent (de ex. Independenta națională a României, București, 1986), problema țărănească și raporturile agrare în România (Boierii și răscoala condusă de Tudor Vladimirescu, Societatea de Științe Istorice și Filologice din România, București, 1956, Reforma agrară din 1864) 1967 – în colaborare cu Dan Berindei, Răscoala țăranilor din 1888, (1988), Istoria culturii și îndeosebi istoria învățământului Învățământul primar sucevean în epoca modernă 1988, Învățătorii – luminători ai satelor București, 2002. Activitatea acestui istoric român se întinde pe durata a peste o jumătate de veac, perioadă în care a susținut aproximativ 300 de conferințe, expuneri sau comunicări științifice pe linie de învățământ și cultură, s-a implicat în organizarea unor astfel de manifestări în București și numeroase orașe din țară contribuind activ la perfecționarea cadrelor didactice din învățământul preuniversitar.

A elaborat numeroase referate în vederea îmbunătățirii lucrărilor de doctorat, de licență sau de obținere a gradelor didactice. Pentru activitatea științifică și de învățământ profesorul Nichita Adăniloaie a fost recompensat cu ordine, premii și distincții importante: 1971 Ordinul ”Steaua Republicii Socialiste România”; 1978, Medalia de aur ”100 de ani de la eliberarea Bulgariei” conferită de parlamentul de la Sofia; 1980 Premiul ”Nicolae Bălcescu” acordat de Academia Română pentru lucrarea Independența României; 1996 Medalia ”Meritul științific” decernată la Centenarul Academiei Române; 2002 Medalia ”Crucea Comemorativă a celui de al II-lea război mondial”; 2002 Premiul de excelență acordat de Societatea de Științe Istorice din România pentru întreaga activitate; 2005 Titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Șaru Dornei; 2008, Premiul de Onoare al Asociației Scriitorilor și Artiștilor din Țara Dornelor.

În afară de cărțile menționate mai sus menționăm selectiv și alte lucrări publicate de profesorul Nichita Adăniloaie: Boierii și răscoala condusă de Tudor Vladimirescu, Societatea de Științe Istorice și Filologice din România, București, 1956; Formarea statului național român. Lupta poporului român pentru independență națională și progres social (1965 – în colaborare cu Aron Petric); Probleme fundamentale ale istoriei patriei (1977 – coautor); Istoria parlamentului și a vieții parlamentare din România (1983 – coautor); Istoria militară a poporului român, vol. IV (1987 – coautor); Istoria modernă a României 1821-1877 (București, 1967); Istoria învățământului primar 1859-1918 (București, 1998); Învățătorii – luminători ai satelor (București, 2002); Școala Șaru Dornei – repere istorice (Suceava, 2003 – în colaborare cu Petru Țăranu); Școala Neagra Șarului. File de istorie (Câmpulung Moldovenesc, 2005 – în colaborare cu Virgil Popescu); Monografia Societății de Științe Istorice din România (București, 2009).

A fost prezent în revista Studii și Articole de Istorie, cu articole privind istoria națională, metodica predării istoriei, personalități ale învățământului etc. În 2012 publică Pagini de istorie și învățământ (culegere), București, iar în 2013 un volum de Amintiri. Tehnica elaborării unei lucrări ştiinţifice de istorie, care trebuie cunoscută, republicată, deoarece este de actualitate, a fost publicată în 1973 în revista Societății de Științe Istorice. Harieta Mareci în Restituiri Epistolare, din corespondența lui Teodor Bãlan cu Nichita Adãniloaie scrie despre corespondența dintre cei doi, care este un exemplu de colaborare într-o perioadă de restriște pentru istoria națională, aflată sub influențe sovietice. În peregrinările prin București scrie autoarea mai sus menționată „Teodor Bălan i-a întâlnit pe câțiva dintre cei ce aveau să-i devină colaboratori pentru următorii ani”, Nichita Adăniloaie Seful secției de istorie modernă a României de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga va purta cu mitropolitul „Ani de zile beneficiile dialogului scris” în slujba zeiței CLIO.

Sunt scrisori inedite din perioada 1963-1966, unde subiectele sunt de „Încurajare și Solidaritate, despre cunoaștere și informare reciprocă, despre bucurie și neliniște. Setul de mesaje relevă relația statornicită între doi intelectuali de aleasă ținută, pe care nici distanța și nici apartenența unuia la o altă generație decât a celuilalt nu i-a împiedicat să dialogheze și să colaboreze”. O parte din aceste scrisori le-am văzut în Biblioteca profesorului, împreună cu manuscrise și documente privind istoria românilor sau istoria Bucovinei. Referitor la această bibliotecă, cu zeci de mii de volume, în prezent nu mai am informațiile necesare. Cred că prof. Iacobescu a preluat-o pentru Universitatea din Suceava, profesorul nemaiavând urmași. Nicu Adăniloaie cum îl alintau familia și prietenii a fost un apărător al științei istoriei, pe bază de documente, pe adevăr și valențe educative în spiritul conștiinței naționale.

Contactul cu studenții, profesorii de istorie sau la începuturile Societății în 1949, și cu profesorii de filologie a permis profesorului Adăniloaie cunoașterea oamenilor, a raclelor societății în care trăia. „Prin anii ’70 filozofii și istoricii au fost grupați să facă împreună învățământul politic”; primii le reproșau istoricilor că nu prea iau cuvântul scria prof. univ. dr. Stoica Lascu într-un articol dedicat profesorului, creator de școală, organizator de activități în acțiunile de promovare a istoriei și didactiicii în învățământ: Că istoricii-s tăcuți,// Asta nu-i problemă cheie:/ Filozofii sunt limbuți/ ..Și abundă-n logoree!// Filozofi la cuvântare,/ Se înghesuie destui:/ Asta nu e de mirare/ Și e semn că… nu-s sătui”: respectiv, „Profesorului I. Nestor [1905-1974]: Nestor, ca arheolog,/ Nu era și pedagog;/ Din pământ tot scotea oase/ Ce nu erau aspectuoase;// Iar studenții, cum se știe,/ I le-au pus în farfurie./ Ce-a ieșit, se înțelege,/ Deși n-a fost făr’delege.// A slujit ca argument/ Pentr-un nou avertisment”.

Volumul Epigrame și catrene va fi reeditat de multe ori (ediția a XII – în 2017), mulți confrați constituind obiect al săgeților și causticității sale – Ion Nestor, Emil Condurachi, Alexandru Elian, Dumitru Almaș, Coralia Fotino, Vasile Maciu, Grigore Popescu, ori mai tinerii Mihai Iacobescu (n. 5 august 1938), Bogdan Teodorescu (n. 16 aprilie 1944), Constantin Vitanos (n. 26 iulie 1943), Mihai Lazăr (8 aprilie 1946-4 ianuarie 2018), Mihail M. Andreescu (n. 29 ianuarie 1950), Ștefan Păun (n. 1 ianuarie 1952). S-a stins din viață la 5 decembrie 2019, în București.

Prof. univ. dr. Ștefan Păun