INDEPENDENȚA AGRARĂ

Românul a iubit dintotdeauna pământul strămoșesc, multe secole apărându-l cu prețul vieții. Pământul natal este un loc sfânt. Legătura românului cu spaţiul natal, cu pământul pe care s-a născut şi a copilărit este foarte puternică. Pământul natal este martor al istoriei de generaţii şi generaţii, cu valori umane fundamentale, obiceiuri şi tradiţii specifice, modele de viaţă, exemple de a fi şi de a trăi. Pentru o „palmă” de pământ s-a căsătorit sau s-a încuscrit cu cine nu trebuie, numai să-și vadă copilul „cu o treptă mai domn”, cum spune poetul Adrian Păunescu.

De fapt, cel mai bine a oglindit atmosfera satului românesc „Liviu Rebreanu” în romanul „Ion”, care face parte dintr-o trilogie pe tema pământului şi a condiţiei ţăranului. Prin „Ion” se prezintă drama ţăranului român integrat într-o societate pentru care pământul este un criteriu al valorii individuale.

Istoria a dovedit că începând cu expansiunea musulmanilor asupra creștinilor din țările baltice, continuând cu invazia conchistadorilor spanioli asupra continentului sud american și încheind cu deposedarea de pământ a arborigenilor indieni din nordul acelorași continente omul a avut sentimentul că fiind propietarul unei suprafețe de pământ arabil are traiul asigurat. Apariția anticristului, personajul biblic cu pată în frunte, care a primit numele de Mihail Gorbaciov, a răsturnat eșafodajul de mucava al celor care au crezut că pot să devină stăpâni pe ceva care nu e al lor. Școliți de Stalin și punând vârf de lance pe Ana Pauker și acoliții săi, comuniștii reușiseră să elimine din memoria colectivă sentimentul că dacă ai pământ ești bogat și poți trăi independent.

După evenimentele din 1989, pe care unii le consideră revoluție, ţăranul român a primit înapoi pământul moștenit de la străbunii săi, după ce s-a dovedit falimentul societății comuniste. Nici aici lucrurile nu stau cum ne sunt prezentate. Apariția „băieților deștepți din retrocedări” a creat o „gașcă de îmbogățiți” care au făcut o lege strâmtă și strâmbă pentru a permite foștilor nomenclaturiști sau securiști să acceadă la mari suprafețe de pământ. Avariția și lacomia, precum și societatea, nou creată, în care un criteriu important este bogăția, și nu valorile omenești, morale, aduc pe români în punctul în care vor renunța la orice principiu, la etică, la morală, folosind orice mijloace, chiar și moartea, fictivă, a foștilor proprietari, netrezindu-le niciun sentiment de vinovăție.

„Glasul pământului”, cum bine a intitulat „Liviu Rebreanu” un capitol din romanul „Ion” domină sufletul românului, el adoră şi venerează pământul ca pe o zeitate. Dragostea pentru pământ se concentrează în scena sărutării acestuia de către „Ion”, care a devenit, ulterior, un simbol al venerației. Pământul nu mai este un simplu obiect, ci „o mândrie de a fi stăpân” și simte că „este atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”. Odată ce setea românului de pământ a fost domolită, el a început să-l cultive. Numai că ambiţia şi hotărârea sunt înlocuite de dezamăgire. Concurența legumelor sau fructelor venite din import, lipsa utilajelor și a îngrășămintelor pentru a face o agricultură intensivă, valoarea mică a subvențiilor, schimbă total părerea românului de a munci pământul. Hărnicia, inteligenţa, statornicia se schimbă în indiferenţă.

Concesionează sau arendează pământul și pleacă în occident să învețe să facă pământul să producă cât mai mult sau să străngă banii necesari pentru investiții. Viaţa lor nu reprezintă decât o garanţie a proprietăţii asupra pământului. Unii s-au întors cu bani și au creat mici ferme agricole sau zootehnice, alții au găsit părinții gârboviți de grijile zilei de mâine și care caută cu insistenţă schimbarea condiţiei, trăind acut dragostea pentru pământ. Pământul natal i-a conferit dintotdeauna românului sentimentul de apartenenţă. În satul românesc, de astăzi, putem spune că trăieşte ultima generaţie de ţărani autentici ai României, acea raportare a omului la pământ. Ne naştem într-un loc, în care copilărim, şi ne dorim peste ani şi ani să îl revedem.

De ce, uneori, nu putem rămâne acasă la nesfârşit? Destinul sau „aşa a fost să fie” semn al unei fatidice şi dureroase resemnări atât de specifice poporului român. Mulţi români conştientizează importanţa spaţiului natal abia când sunt departe de el, și orice încercare de a prinde rădăcini pare o trădare, o recunoaştere a înfrângerii. În fond, exilul e visul unei întoarceri glorioase, e speranţa regăsirii, a unui nou început. Întoarcerea ab originem e o constantă a umanităţii, e speranţa de a înţelege „de ce?”. Nu în ultimul rând, păstrarea legăturii cu spaţiul natal presupune menţinerea limbii materne, ca mod de exprimare, şi reiterarea (cel puţin la nivel mental) a obiceiurilor, tradiţiilor specifice.

La pământ ne putem referi şi în sensul de „teritoriu istoric” aparţinând unei anumite naţiuni. Spre exemplu, între românii din Bucovina românească şi cei din partea de nord a provinciei, înglobată în graniţele Ucrainei, au existat şi există legături culturale (şi nu numai) foarte puternice. La fel şi în cazul românilor din Basarabia sau Banatul sârbesc. Pământul este leagănul civilizaţiilor, este martorul mut al înfloririi şi decăderii lor în timp. Legătura dintre om şi pământ e indestructibilă, eternă. Căci peste ani şi ani, fiecare dintre noi vom auzi chemarea Pământului.

Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-i leagăn şi mormânt
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!(….)

Când nu vom mai putea răbda
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nici în mormânt
Nu veţi scăpa!

Din punctul meu de vedere, drama țăranului și în general a românului este că trăiește într-o societate bazată pe avere, care se reflectă prin lipsa de scrupule în încercarea de a se îmbogăți. Astfel, tipologia generică a tânărului sărac, țăran sau orășean, adică născut într-un sat sau la oraș, trăiește ipostaza unui destin tragic, strivit de forța destinului, mai presus decât voința sa, și anume, averea. Românul copleșit de neajunsurile vieţii îşi vinde pământul pe nimic.

Cei mai mulţi, sunt atrași de forţa inumană a banului. Nu trebuie să uităm că pământul este ceva sfânt, ceva ce ne-a fost dat, fără să ni se ceară ceva în schimb. Obligația fiecăruia este de a-l păstra, nimic mai mult. Când acest bun sacru este cedat, imaginându-ne că scăpăm de grijile lumeşti, ne înşelăm amarnic. Acesta este începutul sfârşitului nostru ca români. Dispărem. Pe moment poate nu conştientizăm, dar este ca un blestem de care, poate, nu va scăpa nici urmaşul nostru nevinovat pentru greşelile noastre. Apoi cu ochii înlăcrimaţi ne ridicăm ochii spre cer şi ne întrebăm: Unde am greşit, Doamne? Am colindat şi pe alte meleaguri, dar de fiecare dată, ca un magnet eram şi sunt atras să vin aici, pe meleagurile româneşti. Aici simt că-mi este rostul, că-mi este locul.

Cred că fiecare dintre noi simte asta, însă mulţi nu vor să recunoască. Se ascund sub o mască şi spun că se simt bine acolo unde sunt. Dacă ești născut pe pământ românesc, nu uita că pâinea e mai bună la tine în țară, pentru că grâul a fost semănat în pământ românesc și tot românul a făcut și pâinea. Am întâlnit mulți străini care încercau să învețe limba română, nu din nevoie ci din plăcere, pentru că mulți mi-au spus că se simt ca acasă pe pământ românesc.

Ştiinţific unii încearcă să explice, prin atracţia electromagnetică, legătura care există între om şi pământ. Cu cât te depărtezi de pământ, în spațiu, atracția pământului scade, dar, pe pământ, cu cât te depărtezi de locul natal atracția crește. Pământul care ţi-a dat forţă, o vrea înapoi. Nu putem fi altfel faţă de cum vrem să fim. Vrem, nu vrem acesta este rostul nostru de a ne întoarce de unde am plecat. Cred că fiecare, când îşi simte sfârşitul aproape se gândeşte să vină acasă. Este o lege a firii, nescrisă, inexplicabilă. Sunt lucruri pe care nu le poţi exprima în cuvinte, doar le simţi. Şi uite-aşa omul se întoarce la origini chiar dacă vrea, chiar dacă nu vrea. Se întoarce de unde a plecat, de unde a fost creat, din pământ. Apoi, dispărem în negura timpului.

Alexandru Ștefan